Tot ce trebuie să faci dacă vrei să lucrezi în publicitate, în România

Pentru că lumea cam știe că-s copywriter, o groază de oameni mă întreabă ce ar trebui să facă pentru a lucra în publicitate. Mi-am zis să scriu totul aici, ca să pot să le dau linkul ăsta de-acum încolo celor care sunt interesați de subiect.

M-am angajat în publicitate acum cinci ani și ceva, la Propaganda. La vremea aia habar n-aveam ce-i aia publicitate și habar n-aveam că asta era una dintre cele mai bune agenții; lucram la România Liberă, unde salariul venea cu vreo trei luni întârziere, și într-o seară stăteam de vorbă cu niște lume când un prieten a întrebat-o pe o fată: „Băi, da’ de ce nu-l luați pe Tocilescu la Propaganda?”.

Fata s-a uitat la mine și a zis: „Ai vrea să faci publicitate?”, eu m-am uitat la ea, mi-am amintit că mai aveam patru lei în buzunar cu care trebuia să supraviețuiesc probabil vreo două luni, și am zis „da”.

Câteva zile mai târziu am mers la interviu cu directorul de creație, care arăta ca un Iisus tatuat și cu burtică, și cu head of copy-ul, care părea un puștan, dar avea o groază de experiență. Am povestit noi acolo una-alta, eu le-am zis sincer că n-am nici cea mai vagă idee ce fac ei acolo și că tot ce m-ar putea recomanda ar fi cele trei cărți scrise, hitul de la Radio Guerrilla (Simona Ionescu) și anul ăla lucrat la România Liberă. Oamenii s-au uitat la mine, s-au uitat unul la altul și m-au angajat (mă rog, mai întâi de probă), că li s-a părut foarte tare că n-am nicio legătură cu business-ul ăsta.

Dar cum nu toată lumea care vrea să lucreze în publicitate are deja trei cărți scrise și un hit la Guerrilla, uite aici celelalte două variante care te pot aduce în branșa asta.

Nu toate agențiile oferă internshipuri, dar dracu’ știe care oferă și care nu, așa că cel mai simplu e să le scrii. Nu toate agențiile au adresa de mail actualizată pe site, deci scrie-le pe Facebook, cu siguranță strategul visător și art-ul leneș care țin pagina o să-ți răspundă peste câteva zile. Spune-le că vrei să faci un internship în creație, trimite-le un portofoliu, dacă ai (dar n-ai de ce să ai), eventual află și două-trei chestii despre agenție înainte să mergi să te vezi cu ei.

În principiu, ești un om care vrea să învețe chestii, așa că nu te aștepta să-ți dea vreun ban (deși poate că-ți dau, cine știe…). O să profite de tine, o să te pună să traduci broșuri, o să-ți dea poate și niște teme. Fă-le.

În plus, ieși la masă cu oamenii din creație; cât timp stați la birou, n-o să aibă nimeni timp să vorbească cu tine (poate la țigară, dacă ești fumător; dacă nu ești, încearcă să fii; dacă fumezi țigări, treci pe tutun de rulat și nu uita să ai mereu filtre și foițe la tine – oamenii care au filtre și foițe la ei sunt foarte apreciați de colegii lor).

Când te duci la masă cu ei, ignoră faptul că tu n-ai niciun salariu și ei au; împrumută-te, fură, fă cumva să poți să fii mereu cu oamenii ăia, pentru că până la urmă e important ce cred ei despre tine.

Dacă nu ești deștept, încearcă să pari; dacă nu ești interesant, încearcă să fii. Stalkuiește-i pe Facebook și vezi ce-i interesează, ce fac, în ce locuri merg, ca să ai despre ce să vorbești cu ei.

Totodată, fii natural și nu exagera cu limbile-n cur; majoritatea publicitarilor au făcut trei-patru spoturi ok (sau nici atât), dar foarte puțini au făcut ceva genial (dacă ai noroc, o să afli și de ce lucrurile stau așa), și știu și ei asta.

Dacă-i zici cuiva că te-a spart campania lui/ei pentru pastă de dinți, e foarte posibil să nu mai vorbească niciodată cu tine, pentru că știm cu toții că nu există o campanie pentru pastă de dinți care să spargă pe cineva.

Dacă ești cât de cât harnic și asculți – și înțelegi și ții minte – ce vorbește lumea din jurul tău, nu e exclus să te și angajeze la un moment dat pe un salariu foarte mic (să zicem 300 de euro).

Varianta 2 (care de fapt ar trebui să fie varianta 1) e să ceri cuiva 500 de euro și să te duci la școala ADC (Art Directors Club România).

Practic, asta-i singura școală de publicitate din România (sigur, poți să studiezi publicitate și la Universitate, da’ de ce ai face asta?), și funcționează cam așa: dai un test, îl treci, dai 500 de euro, te duci la cursuri.

Cursurile durează 12 săptămâni și sunt ținute de tot felul de guru ai publicității (aici exagerez, da’ nu mult), adică directori de creație și alți oameni șmecheri de prin agenții.

Nu bag mâna-n foc că o să rămâi cu mare lucru de la ei, pentru că din ce am văzut, acolo te învață tot felul de chestii care n-o să-ți folosească la nimic în viața reală (unde cea mai mare parte a timpului o petreci scriind flyere și newslettere, nu făcând spoturi și key visualuri), dar o parte bună tot are școala asta: că intri în contact cu oameni din publicitate, care altfel n-ar prea avea de ce să stea de vorbă cu tine.

Altfel zis, faci networking. Valorează 500 de euro networkingul ăsta? Eu zic că da, pentru că unii dintre oamenii pe care i-am sfătuit să facă școala ADC lucrează acum în publicitate și și-au scos investiția cu vârf și îndesat. Deci practic te duci acolo, te bagi în seamă cu Alexandrescu, Tripșa, Trâncă și Olar (dacă nu știi cine sunt, e timpul să te întrebi de ce citești articolul ăsta), după care termini școala și te rogi de ei să te ia la agențiile la care sunt.

Dacă nu te iau, nu-i bai, că fie te recomandă în altă parte, fie, dacă ești praf, îți scrii măcar în CV că ai făcut școala ADC și tot găsești tu ceva.

Sigur, mai există și alte metode de a deveni publicitar, dar astea două sunt cele mai simple și eficiente. Cât despre ce te așteaptă după… pe scurt, o să ai parte de briefuri lame și briefuri bune, o să lucrezi de la 10-10:30 la 19 (sau 20, sau 23, sau 2, în funcție de cât FIFA joci în loc să muncești), o să ai un salariu ok, care mai și crește din când în când, o să le explici părinților și bunicilor degeaba cu ce te ocupi, o să te simți mult mai șmecher decât ești de fapt, o să cunoști o grămadă de oameni faini, o să te blazezi (cam după patru ani), o să vrei să te apuci de altceva, dar până la urmă o să realizezi că ești destul de mulțumit de tine și de jobul tău și o să te calmezi și o să-ți vezi de viața ta, că până la urmă ăsta e un job ca oricare altul, doar că mai mișto.