vacanta

Mi-am luat vacanță ca să scap de România și-am dat tot peste ai noștri

Vacanța mea de 1 mai a fost în Italia. O să zici, probabil, că-i un fel de tărâm românesc. Chiar și așa, nimic nu m-a pregătit pentru ce-a urmat.
6.5.18
Tipul de aici nu-i român, doar l-am surprins la hotel și mi-a plăcut cadrul. Toate fotografiile sunt ale autorului.

Vacanța mea în Italia a fost o decizie luată și calculată cu o lună înainte, la mica înțelegere cu prietena care m-a acompaniat în călătorie. Dacă pe lista ta de preferințe pe primul loc s-a numărat litoralul românesc, pentru mine a fost țara asta în care durerea la banană e o stare de spirit (dolce far niente FTW!).

N-a fost o plecare deloc bună. Până să ajungem în Roma, prietena mea avea deja la activ o dramă tipică. Iubitul ei care trebuia să ne ducă până la aeroport nu s-a putut trezi dimineața. Poate că ăsta trebuia să fie un semn. Până n-am coborât din avion nici n-am știut că sunt în altă țară.

Bine, nici în cele patru zile în care încercam să mă dau italiano vero au fost momente în care mă simțeam tot în România, pentru că auzeam la tot pasul oameni care se certau în limba maternă. Știi și tu cum e, fugi dintr-un loc de o chestie și ajungi să dai peste același lucru, ba chiar înzecit.

Românii sunt genul ăla de oameni care te ajută, dar să le lași și lor ceva

Până ne-am prins noi cum să ajungem la cazarea minunată, fiindcă dacă te duci în Roma, ia aminte, trebuie să le știi pe de rost tot transportul în comun, deja ne filau doi români într-o stație. Un el si o ea, atât de bine pregătiți să găsească fraieri, încât aproape m-a emoționat.

Stăteau în gara de la Vale Aurelia, în care am ajuns și noi, în cele din urmă. Laura, fata cu care mi-am ales să plec la drum a crezut în primă fază că „sunt oameni buni care și-au dat seama că suntem români ca ei și vor să ne ajute”.

Pe ea a cuprins-o mai tare sentimentul ăla de acceptare socială a tuturor de pe Pământ, pe mine nu prea. Toate s-au confirmat cam zece minute mai târziu. Ne-am prins să ne luăm și singuri bilete de la automatele lor ciudate, care mai mult îți vorbeau și îți dădeau lecții de viață decât te ajutau să afili cum ajungi din punctul A în B. Dar asta nu înainte să tot sară bravii români, cu indicații într-o italiană aproximativă de cinci cuvinte, să ne ajute, să bage ei banii în automat, să ceară ei pentru noi bilete.

Am refuzat, ne-am descurcat, dar tipul ne-a urmat pe peronul aflat la un etaj deasupra noastră. Apoi i s-a alăturat și ea, deși nu lăsau să se înțeleagă că se cunosc, dar era cât se poate de vizibil asta. Ne-au ținut sub lupă, ne-au dat târcoale și până la urmă s-au dus în treaba lor după alții cu bagajele mai mari și bogăția mai pe față.

Niciodată nu știi dacă e bine ca la hotel să ai români sau nu

La hotel, că tot ziceam de starea de spirit a Italiei, am așteptat după omul de-acolo vreo 20 de minute să termine o conversație care părea mega importantă. Era una de-aia purtată rapid în italiană din care nu prea înțelegi nici dacă ești profesor în limba asta.

Am primit însă camera în cele din urmă. Când eram pe punctul să descuiem ușa, ne-a oprit camerista. S-a uitat lung la noi și a întrebat cu o oarecare sfială: „Sunteți români?”, cât să nu facă o gafă. Frate de patrie, îți zic, nimic n-a fost mai luminos decât fața ei când ne-a auzit! A fost o bucurie reală acolo pentru o secundă. „Am știut eu că sunteți, după fețe mi-am dat seama”, ne-a zis ea. Nu știu cum e cu fețele astea, dar cred c-a ajutat și că vorbeam în română.

Publicitate

Nu pot să zic c-a vrut s-o dea pe tovărășie. Singura prietenie mai pronunțată între noi a fost când m-a întrebat, într-una dintre zile, dacă vreau un cappuccino. După care a trecut la ce ne arde pe toți. „Ce faceți cu țara și Dragnea ăla? Că nu se mai poate, mă sperie ce văd pe la știri”, mi-a spus ea ca și cum sezonul întreg așteaptă pe câte cineva să întrebe și să afle de la sursă de-i acasă.

Am aflat că o cheamă Elena și că lucrează de 12 ani în Italia, iar mai mereu a avut joburi de cameristă. Mi-a spus că îi place ceea ce face, dar și că italiencele nu prea se înghesuie la munci de genul. De asta au prins ea, româncă, și celelalte colege ale ei – o rusoaică și o femeie din Bulgaria – câte un loc. Mi-a povestit că nu s-ar mai întoarce niciodată în țară, dar că e păcat de cei care au rămas. Prietenia dintre noi, scurtă ce-i drept, s-a terminat când și-a adus aminte lucruri din altă viață: „Ăsta de acum e un regim mai rău ca înainte de Revoluție, că măcar atunci avea toată lumea de lucru și ne dădea și casă”.

Printre picături, că avea de servit și pe alții, mi-a mai spus că la alegerile prezidențiale din 2014 a stat cinci ore la coadă și într-un final a reușit să voteze. „Am reușit să ajung și să pun nenorocita aia de ștampila, chiar dacă m-a plouat și nu mai știam ce e cu mine”, mi-a mai zis camerista.

Turiștii români fie sunt ăia care iau orașul la pas, fie ăia peste care nu dai

Ce-am înțeles în schimb despre români e că dacă ajung în altă țară nu se mai plâng atât de mult. Că vor să învețe, să vadă și să asimileze cât mai mult. Bine, nu toți, ci cei pe care-i mai găsești la obiective turistice. Așa, automat, nici statul la coadă nu mai e o problemă. Excursia asta m-a făcut să cred că-s singurul care se plânge.

Când am ajuns pentru prima dată în Piazza di Spagna, unde se îngrămădește toată lumea pe trepte și vor toți poze, l-am auzit pe un el, un soț. Bine, poate că era mai mult un erou. Către soție a avut câteva cuvinte de pus în ramă. „De ce am venit și până aici tot azi? Dacă știi că stăm atâtea zile, nu puteam lăsa pe mâine? Nu, bineînțeles, că așa ești tu, vrei să le faci pe toate într-o zi. După o să stai în cameră și o să behăi că te plictisești”, i-a spus el. Dar a zis-o cu calm. În toată zarva și agitația aia, să îl aud a fost ca o poezie. Și vorbea și moldovenește.

Publicitate

Ea, săraca, resemnată, transpirată și obosită, a încercat o secundă să riposteze, după și-a dat seama că n-are șanse și-a acceptat înfrângerea.

Micul teatru din stradă cu păpuși pe baterie

Am fumat prea mult cât am fost în Italia și asta mai ales când Laura, companioana mea de drum, ținea să intre în aproape toate magazinele cu țoale, parfumuri sau accesorii. Am văzut pe lângă mine și alți tipi care făceau același lucru. Era înțelegerea tacită la care ne-a împins capitalismul feroce al shoppingului.

Într-una dintre zile am prins și-un show. Tot cu români. O femeie romă, trecută de prima și a doua tinerețe, avea un soi de mic teatru cu păpuși urâte și ponosite. Genul ăla de plușuri pe care cu siguranță le-ai avut și tu la un moment dat prin dormitor. Singura diferență e că ea a înțeles cum să facă bani din nimic.

Avea scrise câteva rânduri în italiană pe o foaie, foaia prinsă de masa improvizată pe care avea păpușile, iar ea stătea mai ascunsă. De fiecare când trecea cineva prin fața ei, apăsa un buton și plușurile începeau să se miște și să scoată zgomote dubioase.

Oamenii se speriau, râdeau și îi aruncau câte o monedă pentru momentul neașteptat. Totul era bine calculat, lumea se distra, era un soi de win-win, cum s-ar zice.

Tot fumatul ăsta m-a făcut și să par un zgârcit, un sărac ordinar. În ultima zi, la o terasă de pe lângă Colosseum, fumam ca și cum încă mai încercam să înțeleg Italia. Lângă masă s-a oprit un bărbat, undeva la 30 – 40 de ani, cu un troler după el și-o șapcă Ferrari în cap. Mi-a cerut o țigară. Am spus nu, am încercat într-o italiană de vreo trei cuvinte să zic că e ultima. A plecat, nemulțumit, și-n urma lui a lăsat cuvintele astea care pot descrie o țară și-o filosofie de viață: „Lua-ți-aș neamu’ la pulă dă sărac!”. Și-a mers mai departe.

Citește mai multe despre români în alte țări:
Turiști români mi-au povestit cele mai nasoale țepe din vacanțe

**Poveștile agenților de turism români cu clienții: amorezi infideli, hoți de saltele și săraci cu duhul[

Ce-am învățat despre turistul român pe care l-am întâlnit prin vacanțe](https://www.vice.com/ro/article/xwqbpq/turistul-roman-intalnit-prin-vacante)**