Sunt românii obsedați să aibă frigiderele pline în caz de tragedie?

Când s-a stricat frigiderul bunică-mii a fost tragedie națională. Cred că nici dacă îi scădea guvernul pensia la sfert sau veneau misile spre România nu era atât de disperată. Bunică-mea are mâncare stocată cât pentru un război și trei apocalipse. Zombies, come to grandma! Pentru că, pe lângă frigiderul care a clacat (un monstru mai înalt decât mine), mai are încă unul la fel de mare, plus un congelator de sine stătător, plus o pivniță plină de borcane și orice o mai fi pe acolo că mi-e frică să intru, plus un dulap pe terasă cu mâncare, plus o cămară genul ăla de gaură neagră unde găsești orice, plus, suspectez, ceva rezerve și prin garaj, dar și acolo mi-e frică să intru.

În caz că te întrebi câte persoane locuiesc în casa aia și cât mănâncă, îți spun eu: două. Logica? „Să fie, că nu se știe”. Adevăru’ e că nu se știe niciodată, poate dau faliment brusc toate supermarketurile, se închid în aceeași zi piețele și murim naibii de foame. Așa că faptul că eu am un frigider cu fix un raft, unde-mi intră câteva beri, două pungi de salată și eventual o cutie de brânză, n-am cămară, e mult peste puterea ei de înțelegere. Periodic e uimită că nu am murit încă de foame.

Aș putea să scriu un roman despre bunică-mea și probabil o s-o fac. O să pice prost.

E un soi de agresiune prin mâncare, un fel de inducere a vinei că ea a stat și a gătit pentru tine o săptămână (deși tu n-ai cerut asta), o așteptare a unei recunoștințe eterne și, în sine, un mod de a manifesta iubirea prin îndopare. Pentru că, pentru oamenii din generația părinților și bunicilor noștri, mâncarea este viață, iubire, scop. După ce mi-au trecut enervările și criza de bilă, m-am gândit că probabil e firesc.

Mă gândesc că generația lor a trecut printr-un război pe bune când erau copii, nu apocalipsă cu zombie, în care lupta pentru supraviețuire lasă niște urme adânci și niște frici inconștiente existențiale așa, plus niște zeci de ani de comunism în care dacă făceai rost de un kilogram de carne deveneai eroul familiei. Probabil că asocierile astea sunt firești în mintea lor. Doar că nu le înțelegem noi.

Mai mult decât atât, mâncarea e și o chestie de statut social. Păi, nu te faci de râs dacă vine cineva în vizită la tine și nu-l servești (ah, ce-mi place termenul ăsta) cu ceva bun? Sau dacă ai frigiderul gol?

Vintilă Mihăilescu, antropolog și profesor la SNSPA, nu este neapărat de acord că există o obsesie a mâncării la români și crede că lucrurile sunt mai nuanțate. Cazurile de persoane care depozitează cantități mari de mâncare sunt din ce în ce mai izolate, spune el, și se regăsesc mai ales la categoriile vârstnice.

L-am întrebat și pe Barbu Mateescu, sociolog, cum vede el lucrurile înghesuite în frigidere.

Dar să revin la frigiderele bunică-mii. Eu sunt mereu uimită de ce poate scoate de acolo. Orice e în congelator. Pâine. Mărar. Ouă bătute. Brânză. Legume. Tot felul de mâncăruri. Prăjituri. Carne nu mai zic.

Vorbind ușor exasperată cu prieteni despre obiceiurile de depozitare ale bunică-mii în caz de apocalipsă, mi-au povestit și ei la rândul lor, ba unii mi-au dat și poze, că și ai lor se pregătesc temeinic de venirea zombilor.

Poate știu ei ceva ce nu știm noi, zău. Cosmin, de exemplu, îmi spune că ai lui au două frigidere mari plus unul mic, pe terasă. Congelatoarele-s mereu pline, ceea ce explică de unde scoate el mereu kilograme nesfârșite de carne pentru orice grătar. Pentru că părinții lui sunt provideri de carne în special pentru toată familia. Nu, nu au măcelărie. Mai mult, îmi zice Pojo, mai au un apartament în București în care nu mai stă nimeni de când s-au mutat la casă, undeva lângă, și au și acolo un congelator plin cu carne, just in case. Bun așa.

„La mine sunt cantități impresionante”, îmi spune Isabela, o prietenă din Craiova. „Știi demisolul alor mei, cu patru camere, nu? E plin de mâncare”. Sunt împrăștiate - acolo, în pivniță, în frigiderul de la firma alor ei, în bucătăria proprie. În caz de apocalipsă, știu sigur că și mama Isabelei ne poate salva. Îmi trimite o poză de la un grătar - mama ei calculase în jur de patru bucăți de carne, plus cârnați, pentru fiecare dintre cei prezenți la masă. Asta după aperitive, ciorbă și alte multe feluri cu migală preparate. Și se supără, firește, la „nu mai pot”.

Vintilă Mihăilescu diferențiază „depozitatul pentru șase luni” de „gătitul pentru șase luni”.

„Gătitul peste măsură nu este nici de la comunism, nici de la post comunism. E o cultură țărănească și balcanică, sudică. Vorba asta din popor «dacă nu a prisosit înseamnă că nu a ajuns» nu e o glumă. E un respect față de sărbători și ține de o anumită concepție despre viață. E un fel de poliță de asigurare - am dat în plus să primesc în plus. Ține de sociabilitate. Mâncarea și băutura țin și de socializare. Abia pentru generația tânără e ok să mănânci de unul singur, să mănânci pe stradă. Categoric gătitul peste măsură e și de statut social. Actualmente însă, cu cât statutul social e mai ridicat, cu atât această problemă e mai mică. La cineva care este upper class stabilit de o generație, această problemă dispare. E mai mult la middle class-ul aspirațional. Statutul tău nu mai ține de a-l omeni pe celălalt.”

Povestea lui Radu e însă și mai complexă. Psihologul lui cred că se distrează bine. „Ai mei au așa: pe lângă combina frigider plus congelator care e full, mai au un congelator din ăla old school la subsol care e plin de sus până jos, mai au în casa de vacanță un alt congelator plin și încă o combină plină. Deci patru congelatoare. Congelează mai ales carne. Problema cu ea e că nu e mâncată niciodată. Mănâncă uneori din congelator, dar vinete, ardei, din astea.

Carnea congelată are la ei statut social. Nu are legătură cu a avea ce să mănânci. Ei nu congelează pui, porc, cârnați. Nu, ei congelează dacă a venit cineva și le-a dat ceva. Un iepure de la țară. O căprioară. O congelează și o pun deoparte pentru că e ceva deosebit, primit în dar. E un cadou, nu e o mâncare. Când se umplu congelatoarele cu cadouri, se cumpără alt congelator. Până anul trecut aveam trei congelatoare, acum sunt patru. E un congelator care s-a umplut acum trei ani și n-a mai fost deschis de atunci. E ținută acolo pentru că «am io o căprioară, mi-a dat-o cineva, pentru că am făcut eu bine în viață». Dacă îi întrebi «nu mâncăm și noi căprioara?», răspunsul e «e veche, ce-ai?»”. Superb.

Încep să cred că bunică-mea e rezonabilă. Tu ai prefera să te hrănești în caz de apocalipsă cu o căprioară congelată de trei ani sau cu prăjiturile rămase de la Crăciun?

Mâncăm multă carne, mult zahăr și multe grăsimi, spun datele statistice. Și nu chiar sănătos (serios, chiar se consumă atâta margarină?), deși lucrurile par a se mai fi îmbunătățit un pic. Dovadă că o ardem nesănătos stă și procentul de 15% de români obezi și cel de 30% supraponderali. Mulți români, spun aceleași statistici, mănâncă undeva pe la 3 500 de calorii pe zi, ceea ce e enorm, când nu ai activitate fizică. Și nu au.

Vintilă Mihăilescu spune însă că se cumpără mai puțin ca înainte și că e vorba de unitatea cu care măsori, atunci când te uiți în timp. „Sunt statistici pe cumpărături, pe cantitatea medie de produse alimentare. E un studiu foarte serios care arată că media de grame pe persoană care cumpără o dată a scăzut dramatic. Evident că mai există cazuri, dar cât de mult? Cantitatea în termeni absoluți a scăzut.”

Să nu vorbim de costuri. Peste 70% din cheltuielile românilor pe consum se duc pe mâncare. Și, ca să vezi surpriză - românii cheltuiesc dublu pe mâncare decât media europeană, deși suntem a doua cea mai săracă țară din UE. Vorbim aici de mâncatul acasă, pentru că restaurantul încă nu e atât de prezent în viețile românilor (nu vorbesc despre orașele mari). Ca să nu mai zic că, de Sărbători, cumpărăm muuuuult mai mult decât putem mânca noi și tot neamul neamului nostru.