Publicitate
opinie

Am mers în Kabul cu forțele NATO și-am simțit teroarea de a sări în aer oricând

Pur şi simplu stai în trafic şi speri să nu se oprească lângă tine o mașină-capcană.

de Mihnea Lazăr
06 Septembrie 2019, 1:44pm

Militarii englezi care mi-au fost îngeri păzitori în această călătorie. Ghici care dintre ei e Chicken. Fotografii din arhiva autorului

„În cazul unui atac cu rachete anti-tanc sau explozia unui dispozitiv improvizat, rămâneţi în maşină, doar în cazul în care comandantul vehiculului nu vă spune altceva. Dacă, în urma atacului, atât şoferul, cât şi comandantul vehiculului sunt morţi, iar tu eşti singurul supravieţuitor, ia această staţie radio.”

Ciudatul militar englez care îmi face instructajul îmi vâră sub ochi o banală staţie walkie-talkie Motorola, după care îşi continuă prezentarea:

„De regulă, staţia radio se află la comandantul maşinii. Adică la mine, dacă stai în maşina mea. Dar, dacă eu sunt mort, iar tu eşti încă în viaţă şi te poţi târî până la mine, ia staţia şi ţine apăsat acest buton, timp de trei secunde.” Îmi arată un ditamai butonul roşu, imposibil să-l ratezi.

„Un semnal de alarmă va fi transmis de urgenţă la bază. Indicativul stației este scris aici. Comunicați-l, dacă operatorul de la celălalt capăt vă roagă acest lucru. Acestea fiind zise, vă urăm un voiaj plăcut şi cât mai confortabil pe străzile Kabului, oferit prin amabilitatea serviciilor de transport ale trupelor britanice din contingentul NATO în Afganistan.”

Aşa a început pentru mine prima zi în Kabul – cu un instructaj legat de situaţia „puţin probabilă” ca maşina în care mă aflu să sară în aer. Era o toamnă târzie din 2008, iar ora locală era 7.15 KAIA (de la „Kabul International Airport, transformat, ad-hoc, în ditamai baza militară NATO). Adică, fix ora 4.45 GMT – Afganistanul e una din acele ţări ciudate cu fusul orar reglat la „x” ore plus juma’ de oră.

Eram unul dintre cei câţiva ziarişti care participau la o vizită organizată de Înaltul Comandament al ISAF NATO, o misiune internaţională aflată sub comanda NATO, în care peste 50 de mii de militari din 41 de ţări încercau să securizeze Afganistanul.

Asta se întâmpla acum mai bine de zece ani, iar rezultatele le vezi în aceste zile când, în urma ultimelor două atentate din Kabul, un diplomat cu epoleţi şi un militar român şi-au pierdut vieţile în cele două atacuri violente.

În acea dimineaţă friguroasă din Kabul, urma să facem o vizită la ceea ce atunci se numea Cartierul General al ISAF, situat la vreo 20 de minute de mers cu maşina în condiţii de „medium to heavy traffic”, conform spuselor militarului englez.

kabul

O demonstraţie cu maşinuţe de jucărie despre tacticile NATO, în caz de atacuri cu maşini-capcană

Două maşinuţe de plastic, una albastră de raliu şi un Sedan cenuşiu, descriu nişte cercuri şi acolade ciudate pe capota blindată a unei extrem de bine prăfuite Toyota 4x4, de culoare bej, cu care avea să plecăm în infama noastră plimbare prin capitala Afganistanului.

Aerul orașului Kabul pare încremenit într-o linişte stranie, datorată, pe de o parte, frigului dimineţii, şi, pe de alta, unei senzaţii de prezenţă ameninţătoare, mereu la pândă.

Eu privesc fascinat la maşina albastră care tocmai a fost răsturnată cu roţile în sus de o mână nervoasă, îndesată într-o mănuşă kaki.

„În cazul în care maşina sare în aer, casca îţi poate salva viaţa. De aceea, în timpul deplasării în convoi, trebuie să porţi vesta antiglonţ şi cască. În astfel de incidente, cei mai mulți mor din cauza leziunilor craniene. Explozia îi aruncă pe pasageri prin maşină ca pe nişte păpuşi dezarticulate. Şi, dacă nu ai casca pe cap, You’re bloody fucked up!.

După care militarul ne prezintă un scenariu fericit, în care sedanul cenuşiu se înfige în fundul maşinuţei de raliu, pentru a simula o tactică standard de extracţie a pasagerilor răniţi.

Soldatul are o voce gâjâită, de suporter abia întors de la stadion. Camarazii îi spun „Chicken”, poreclă ce i se trage, cel mai probabil, de la capul chel, tuns bec şi mersul de găină pe care îl face în jurul maşinii, ca un ritual, la întoarcerea din fiecare misiune reuşită şi fără peripeţii.

În 2008, Chicken avea 22 de ani, era căsătorit şi locuia într-un orăşel „din sudul Angliei”. Asta e tot ce ştiu despre el: a fost genul acela de întâlnire providenţială, între nişte oameni care se găsesc într-un loc şi într-un moment dramatice şi care, extrem de probabil, nu se vor mai regăsi niciodată.

Chicken era un aprig băutor de cafea, spre disperarea şoferului său, un scoţian roşcovan care bea ceai cu o încăpăţânare feroce. Ca soldaţi, aveau un farmec unic în a combina umorul negru cu disciplina cazonă. Amândoi aveau lipite pe căşti, cu benzi adezive, grupele sanguine, în caz de „Bolo”. Aveam repede să aflu că, în jargonul lor, „Bolo” era un cuvânt care devenise, cumva, sinonim cu întreg Afganistanul. „Bolo” putea fi orice de la banalul „căcat” până la mai sofisticatul sens de „maşină-capcană”.

Zonele Verzi și marea Zonă Roșie

Mersul cu maşina prin Kabul e o treabă al dracului de stresantă. În primul rând, noţiunea de „Green Village” (zonă securizată unde îşi au sediile diverse agenţii internaţionale) sau „Green Zone” (zonă fortificată unde sunt ambasade şi diverse obiective strategice) e una destul de vagă şi puţin reconfortantă. Faptul că te afli într-o zonă „verde”, e, mai mult, un artificiu psihologic, menit a te face să te simţi ceva mai în siguranţă.

Problema e, aveam să aflu, încă din prima zi în Kabul, că deplasarea între diversele zone verzi ale oraşului se face prin ditamai „zona roşie”. Care e, practic, întregul oraş. În Kabul, zonele aşa-zis sigure sunt, de fapt, nişte insuliţe într-un ocean de haos şi imprevizibil.

Timp de câteva zile, m-am deplasat ore bune printre astfel de insule cu maşina şi mi-a fost de ajuns. Drumurile sunt praf: araerori depășeam 50 km/h. Din momentul ridicării barierei de la punctul de control al aeroportului KAIA, ne avântam în trafic cu nişte aere de morgă şi cu nervii în piuneze.

Toyota noastră era una civilă, fără însemne militare. Pereţii interiori erau căptuşiţi cu un strat de kevlar cenuşiu, cu o textură similară unei mochete vechi şi foarte tari. În spatele nostru era maşina de însoţire, tot Toyota, tot bej, tot fără însemne. Singurele lucruri care ieşeau în evidenţă erau miliardele de antene de pe capotă şi militarii din locurile din faţă, cu capetele îndesate în căşti şi siluetele umflate de vestele antiglonţ.

kabul

Stai în trafic, cu gura deschisă, și speri să nu sari în aer

Eu, cu alţi câţiva însoţitori, stăteam pe bancheta din spate şi mă uitam cu un ochi la traficul din faţă şi cu alt ochi la foaia A4 lipită de geamul din spate al maşinii, pe care era o listă cu vehiculele „Bolo” – maşini suspecte care puteau să ne creeze probleme în trafic. Ţin minte că toate vehiculele „Bolo” de pe lista respectivă erau maşini Toyota albe. Când i-am semnalat asta lui Chicken, a râs.

Maşina noastră dispunea de un dispozitiv ECM, de bruiaj electronic, al cărui scop era să taie semnalul GPS al telefoanelor din zona pe unde treceam (în condiţiile în care majoritatea dispozitivelor IED erau detonate cu ajutorul telefonului mobil). Printre alte gadgeturi electronice, maşina avea şi un detector care se punea pe piuit de fiecare dată când detecta diverse unde electromagnetice.

„Stai liniştit”, mi-a spus Chicken, „Aşa piuie el, inclusiv când detectează vreun radar rutier.” „Abia când piuie de trei ori e groasă.”

Pe tot drumul spre cartierul general ISAf aparatul a piuit, constant, de două ori. După al doilea piuit, mă făceam mic şi stăteam cu gura deschisă şi maxilarele înţepenite ca un neanderthalian – postura clasică pe care un om trebuie să o aibă în caz că explodează ceva lângă el. Dacă nu te sfârtecă explozia, e bine să te surprindă cu gura deschisă, ca să nu ţi se spargă timpanele, mi-au spus militarii.

Am ajuns la destinaţie cu vreo două kilograme în minus şi cu gura ca un sertar înţepenit. Fiecare oprire la semafor, fiecare maşină care trecea pe lângă noi mi-a scurtat cu o lună viaţa. Acolo, pur şi simplu, stai în trafic şi speri să nu sari în aer.

Am crezut că finalul meu mă va găsi pe străzile din Kabul

Dar aventurile, alea naşpa, aveau să apară mai spre seară, la o altă vizită, la tabăra americană Camp Phoenix. Deşi era situată în zonă sigură, atentatele cu maşini-capcană erau la ordinea zilei. Cu doar câteva zile înainte de vizita noastră, avusese loc un astfel de atentat realizat după o reţetă obişnuită: o maşină îndopată cu explozivi a sărit în aer, în apropierea intrării. Reţetă clasică şi care e repetată, de atunci, în mai toate atacurile similare.

Iar noi ne îndreptam fix acolo.

„What the fuck?” Iată genul de expresie pe care nu e bine să o auzi în mijlocul traficului din Kabul. Mai ales când mergi pe şoseaua care duce direct spre Camp Phoenix. Suntem, de data asta, ultima mașină din convoi.

În spatele nostru, o maşină Toyota albă face slalom printre celelalte vehicule şi se apropie de noi. Pare o scenă dintr-un film prost de suspans. Chicken începe să turuie în militareza aia indescifrabilă nişte ordine în staţia radio. Mărim viteza. Urmăritorii zig-zaghează după noi. ECM-ul tace, nu scoate niciun piuit, dar Toyota albă se apropie de noi – e la vreo 10-15 metri distanţă şi începe să dea flashuri.

Chicken deschide portiera şi, sprijinindu-se de ea, se ridică în picioare. E pe jumătate afară din maşină. Întinde braţul cu palma ridicată în sus, pentru a-i arăta şoferului că e militar şi că e bine să se lase păgubaş. Maşina frânează.

Câştigăm distanţă pentru o vreme. În faţa noastră se văd deja zidurile cenuşii ale Camp Phoenix. Dincolo de ea e „Green Zone”. Toyota albă îşi reia dansul prin trafic şi se apropie, din nou, de maşina noastră.

Chicken repetă figura de mai devreme însă, de data asta, în mână ţine un pistol căruia i-a băgat deja glonţ pe ţeavă. Pistolul negru, îndreptat spre Toyota albă, se vede pe geam fix în dreptul meu. Maşina „Bolo” e la vreo trei-patru metri de noi. Mă chircesc şi deschid gura în aşteptarea detunăturii – indiferent că o să vină de la pistol sau de la Toyota. Maşina suspectă frânează brusc, iar noi intrăm val-vârtej în baza militară, la adăpost. Chicken îşi pune pistolul într-un toc lipit cu arici la piept, de vesta antiglonţ, şi răbufneşte: „I hate this fucking shit.”

În bază, se îndreaptă către şoferul din prima maşină şi îi fute un cap în gură. Se ceartă, e clar că ceva nu a mers acolo, nu insist. Oricum mă dor maxilarele. Seara aia am tras o beţie zdravănă. Nu mă întreba cum. What happens in Kabul stays in Kabul.

La doar câteva zile după ce am părăsit capitala afgană, un alt atentat s-a produs în acelaşi loc. Am nimerit, cum s-ar spune, între explozii. Am avut noroc. O perioadă, încă mi se mai strângea inima când oprea lângă mine, la semafor vreo basculantă sau camion. De atunci, traficul din Bucureşti mi se pare un soi de paradis local. Dar nu merită să mergi în Kabul ca să ajungi la concluzia asta.

Editor: Iulia Roșu