Publicitate
Muzică

5 filme pe care trebuie să le vezi la singurul festival cu documentare despre muzică din România

Vor avea loc și concerte tematice de la artiști ca Elvis Romano, Karpov Not Kasparov, Electric Brother sau Telepopmusik.

de Marius Ghenț
12 Septembrie 2019, 12:05pm

Imagine via A dog called money

Azi începe Dokstation, singurul festival de filme documentare despre muzică din România, ajuns la a patra ediție. Timp de patru zile o să poți să vezi proiecții despre artiști ca PJ Harvey, Radiohead, New Order sau Elvis Presley. Tot în cadrul festivalului care are loc în perioada 12-15 septembrie o să poți să mergi și la concerte tematice de la artiști ca Elvis Romano, Karpov Not Kasparov, Electric Brother sau Telepopmusik. Proiecțiile și concertele vor avea loc în patru locații diferite: Control, Apollo 111, Fabrica Gastropub, Expirat și Plaza România. Programul întreg îl ai aici.

Anul ăsta, Dokstation a decis să prezinte mai multe documentare despre genul disco. Pentru că oricum ne place nostalgia și au tot apărut astfel de filme în ultimii ani. Dar asta nu înseamnă că vor fi doar documentare despre boogie nights. Selecția lor e mult mai bogată. În cazul în care nu ai cum să ajungi la toate, uite cinci pe care nu trebuie să le ratezi:

I Want My MTV (2019)

Toți românii care au copilărit în anii 90 știu cât de important a fost MTV-ul pentru cultura lor muzicală. Pe atunci nu aveai toată muzica din lume pe telefon. Și când aveai acces la muzica preferată, de cele mai multe ori nu aveai resursele financiare să-ți cumperi o casetă sau un CD. Eram într-o perioadă de tranziție și România era mult mai săracă decât crezi. Așa că stăteai la mila canalelor de televiziune, gen MTV, VH1 sau VIVA, pentru muzică de calitate. La radio era foarte multă muzică românească, aia pe care te rupi acum la petreceri, dar pe atunci noi visam la importuri occidentale.

Deci, românul are o relație specială cu MTV. Cel puțin cu MTV-ul ăla care punea accent pe videoclipuri, nu pe emisiuni despre femei însărcinate la 16 ani care se roagă de Xzibit să le remodeleze ieslea înainte să vină bebelușul pe lume. Videoclipurile au stat la baza succesului celor de la MTV în primii ani de existență. Despre asta-i vorba și în documentarul I Want My MTV, care prezintă istoria canalului de televiziune cu informații din backstage de la oamenii care l-au pus pe picioare și l-au transformat într-un fenomen pop culture.

Cea mai interesantă parte din documentar e atunci când prezintă începuturile televiziunii, când majoritatea oamenilor de la producție au venit din radio, scopul suprem era să atragă tineri, nu neapărat fani de muzică, și mai toate clipurile erau de o calitate super slabă. Orice trupă cu un videoclip putea să ajungă pe MTV. Oricum, inițial foarte puțini oameni aveau canalul în grila de programe.

Apoi a explodat și toată lumea era obsedată de MTV, fondatorii au vândut televiziunea când toate videoclipurile au început să arate la fel, adică femei pe jumătate dezbrăcate care dansau în club, s-au îmbogățit și a apărut „The Real World”, care a dat naștere reality-show-urilor. Asta te face să te întrebi dacă MTV-ul a făcut mai mult rău decât bine, indiferent câte amintiri faine ai.

Cea mai memorabilă scenă: Cu toții știm că prima piesă care s-a dat la MTV a fost „Video Killed The Radio Star” de la The Buggles. Dar care a fost a doua? E de la o tipă, dar nu o să-ți zic care. Trebuie să vezi documentarul ca să te lămurești.

Swans – Where Does A Body End? (2019)

Swans e cea mai importantă trupă rock din ultimii zece ani. Punct. Nici nu are rost să vii cu alte avioane pentru că nicio altă trupă nu a împins limitele genului mai mult ca americanii ăștia. Albumele My Father Will Guide Me Up A Rope To The Sky, The Seer, To Be Kind și The Glowing Man sunt materiale perfecte. Dar Swans a existat ca trupă încă de la începutul anilor 80, deci succesul nu a venit peste noapte. De-a lungul timpului au trecut prin mai multe stiluri muzicale și experimente cu rezultate care variază în calitate.

Swans – Where Does A Body End? prezintă toate etapele prin care a trecut proiectul muzical până a ajuns un succes. Când Michael Gira, fondatorul și principalul compozitor, a spus stop, în 1996, a considerat că Swans a fost un eșec total. Apoi s-a întors cu cvartetul ăla de materiale și și-a schimbat părerea. Indiferent că vorbim despre Swans din 1983, 1991 sau 2016, Michael Gira rămâne singura constantă din istoria trupei.

El e și personajul principal al documentarului. Fără el nu ar exista Swans și indiferent cu cine a lucrat în trupă, toți au dansat după cum a vrut el. E ultimul dictator. Nasol pentru ăia care au colaborat cu el, excelent pentru ascultători. Doar un încăpățânat fără compromisuri care pune viziunea lui artistică mai presus de orice ar putea scoate nebuniile alea.

Din documentar afli multe despre dictator, gen, cum a fugit de acasă de prea multe ori și a ajuns într-o închisoare din Israel unde, finally, și-a băgat mințile în cap. Cum l-a influențat violența din New York, în special când cineva i-a pus un cuțit la gât și de ce sunetul extrem de tare din timpul concertelor îi dau o senzație de autodistrugere pozitivă.

Cea mai memorabilă scenă: Când vorbește despre un concert Suicide pe care l-a văzut în Los Angeles. În public erau doar punkeri încuiați la minte care-l scuipau pe solist. Ăsta le mulțumea și își mânjea scuipatul lor pe toată fața în timp ce continua să cânte. Michael Gira a spus că aia a fost inspirația supremă pentru el.

A Dog Called Money (2019)

Documentarul e destul de greu de digerat dacă nu ești fan PJ Harvey. Nu are o structură clasică sau un fir narativ care te duce din punctul A în punctul B. Subiectul e destul de simplu: PJ Harvey merge în Kabul, Washington și Kosovo ca să vadă cum trăiesc oamenii de acolo și să găsească inspirație pentru albumul The Hope Six Demolition Project. Album care mai apoi e înregistrat într-o încăpere/instalație artistică în subsolul clădirii Somerset House din Londra.

Problema e că nu e vorba doar despre cum un artist culege idei și apoi le aduce în studio. Imaginile cu ea hoinărind ca un vlogger turist prin Kabul apar aleatoriu. La fel se întâmplă și cu experiențele ei din Washington, unde, la un moment dat, apare într-o biserică plină de afro-americani într-un cadru care vrea să spună ceva deep, dar pare foarte superficial și fals.

Nu ajută nici faptul că peste imaginile astea se aude vocea ei, care povestește ceea ce vedem pe ecran cu un patos care de multe ori ajunge să fie super lame. Cel mai bun exemplu e atunci când vorbește despre clădirea United States Capitol. Doamne, cât e de cringe. Există, totuși, și o secvență când stă în casa unui om din Afganistan și spune la un moment dat: „Sper că vom ști când să plecăm”, o dovadă a respectului pe care-l are pentru cultura gazdei sale. Jurnalul ei variază în momentele de profunzime sau de observații cu substanță.

Dacă poți trece peste lipsa unei structuri cronologice și gândurile ei hit-and-miss, A Dog Called Money e un documentar excelent pentru orice fan PJ Harvey. Mai ales dacă nu ai ajuns la sesiunile ei de înregistrări de la Londra, pentru că orice om care era curios să vadă exact cum lucrează la noul album putea să meargă acolo și să se uite printr-un geam la muzicieni. Astea sunt și cele mai interesante imagini din tot documentarul. Ea, alături de John Parish și restul muzicienilor, cum încearcă să facă ceva din nimic.

Cea mai memorabilă scenă: Când aduce în studio cântecele religioase pe care le aude în călătoriile ei. Îți amintește că toată muzica e o experiență spirituală.

Oulaya’s Wedding (2017)

Ăsta e documentarul must-see la Dokstation 2019. Dacă nu ai timp să le vezi pe toate din lista asta, încearcă să ajungi măcar la Oulaya’s Wedding. Nu e despre un artist cunoscut sau ceva legendă din underground. E despre o familie de muzicieni din Dakhla, Sahara Occidentală. Doueh, liderul și chitaristul trupei Group Doueh, cea mai cunoscută trupă de nunți din Sahara Occidentală, îi face o nuntă „cât un festival” fiicei sale, Oulaya. E cea mai blană premisă.

Documentarul realizat de Sublime Frequencies, label-ul responsabil și pentru promovarea lui Omar Souleyman în occident, îți arată toate pregătirile pentru nuntă, care-s fascinante în sine. Spre exemplu, tipele din familie sunt învățate să „danseze și să cânte pentru oaspeți toată săptămâna înainte de eveniment”. O să vezi și o bucătăreasă care vorbește despre cum va găti două sute de găini pentru invitați și tineri care se mișcă foarte tradițional pe foarte actuala „One Dance” de la Drake.

Conflictul ăsta dintre tradițional și modern apare pe tot parcursul documentarului. Inclusiv într-un interviu excelent cu doi dansatori din Mauritania, care spun că în cultura lor bărbații nu ar trebui să danseze. Ar trebui să meargă la muncă. Dar ei sunt diferiți. De ce? Pentru că „Dumnezeu ne-a făcut ca pe femei, ăsta e destinul nostru. Munca noastră a ajuns să fie muzica și nunțile”.

Nu lipsesc nici cadrele cu părinții miresei, vizibili emoționați de ziua cea mare. Ce nu o să vezi e emoția de pe chipul ei. Pentru că vedeta show-ului, Oulaya, are fața acoperită de o eșarfă. În cultura lor, în ziua nunții, mireasa e învelită din cap până-n picioare. Fac pariu că-i toată un zâmbet în spatele eșarfei.

Cea mai memorabilă scenă: Toate, dar în special cea cu toată familia când se rupe în stradă, mai puțin capul familiei, Doueh, care stă super cool cu o țigară în gură și se uită la trecători.

Suede: The Insatiable Ones

Suede e o trupă din Marea Britanie care, alături de Blur, Oasis și Pulp, a format nucleul genului britpop. Și cu toate că sună total aparte pentru stilul ăsta, ei sunt mai mult pe glam și alternative rock, printr-o ironie a sorții au fost asociați primii cu tot curentul britpop. S-a întâmplat când o revistă a publicat o imagine cu Brett Anderson, solistul trupei, pe copertă alături de cuvântul ăla care le-a făcut mai mult rău decât bine.

În fine, povestea celor de la Suede e una care a fost spusă de prea multe ori în istoria rock-ului. Chiar de aia e bine să îți reamintești de ea. O trupă tânără, cu foarte mult potențial, care a ajuns super faimoasă de pe o zi pe alta, apoi a intervenit gelozia unui membru esențial din trupă, au apărut certurile, despărțirile, lipsa de comunicare, iluzii de grandoare și abuz de substanțe nocive.

Din păcate, problemele solistului cu drogurile au stat la baza declinului trupei. Brett povestește despre cum își justifica dependența prin asocierea cu mitologia rock and roll, că asta „trebuia să facă”, când știa foarte bine că are o problemă. A fost o problemă și pentru ceilalți membri din trupă. Mat Osman, basistul și cofondatorul trupei, povestește despre cum își dădea seama dacă Brett era high sau nu. Freza îl dădea de gol. Dacă avea părul dat peste cap, înseamnă că a fumat crack. Făcea asta de frică să nu-și dea foc la păr. Dacă avea breton în ziua respectivă, lucrurile erau OK. Bloody hell, Brett.

Erau alte vremuri pe atunci, fără îndoială, dar documentarul ăsta e de văzut pentru orice tânăr care vrea să-și facă o trupă. Sau care are deja una. Dacă lași la o partea drogurile și petrecerile, merită reținut faptul că muzica, inspirația, alea, alea, sunt doar o mică parte din succesul unei trupe. Fără o relație sănătoasă în interiorul grupului ajungi în gaură foarte repede.

Cea mai memorabilă scenă: Când Brett, ajuns la vârsta de 51 de ani, vorbește foarte greu și cu foarte mult regret, despre perioada când se droga în prostie.

Editor: Iulia Roșu