psihologie

Când pierzi pe cineva drag, ajungi să fii gelos pe bucuria altora

De când a murit Jamie, am încercat să mă protejez prin limitarea expunerii la evenimentele fericite din viețile altor persoane.

de Katie Hawkins-Gaar; translated by Irina Gache
20 Noiembrie 2018, 5:00am

Fotografie de Dmitry Schemelev/Unsplash 

Acest eseu a fost publicat inițial pe My Sweet Dumb Brain, un newsletter scris de Katie Hawkins – Gaar. Soțul ei, Jamie, a murit în timp ce alerga la un maraton în februarie 2017. Avea 32 de ani și o boală de inimă rară și nediagnosticată. Hawkins-Gaar a început My Sweet Dumb Brain ca o modalitate prin care să proceseze emoțiile pe care le simțea. Îi poți citi articolele mai vechi aici.

Aceasta este o săptămână importantă pentru oamenii pe care-i iubesc. Verișoara mea, Sarah, se mărită. Prietena mea dragă, Becca, va naște al doilea copil în curând. Unii prieteni își sărbătoresc aniversările de nuntă, în timp ce alții anunță că au fost promovați.

Voi merge la nunta lui Sarah – a doua nuntă pe care am îndurat-o de când am devenit văduvă. Mi-ar plăcea să fiu prezentă când naște Becca. Și mă voi alătura felicitărilor pe social pentru prietenii mei însurați și muncitori. Dar niciunul dintre lucrurilea astea nu vor veni natural sau ușor.

Se pare că în fiecare săptămână știu pe cineva care sărbătorește un job nou, își anunță logodna, iar altcineva face un copil – cam așa merge viața când ai în jur de 30 de ani. Între timp, eu mă simt ca Prietena cu Nimic de Sărbătorit în ultimele 20 de luni. Când mă cuprinde anxietatea, mă pot convinge ușor că nu mai am timp să devin părinte, să avansez în carieră, să mă mărit (din nou). Ce-i mai rău e că acele gânduri anxioase transformă totul într-o povară când trebuie să te bucuri de fericirea altora.



De când a murit Jamie, am încercat să îmi protejez inima frântă prin limitarea expunerii la evenimentele fericite din viețile altora. Dar nu pot prezice mereu când se vor petrece acele momente, așa că este imposibil și nesănătos să le evit pentru totdeauna.

Când am aflat că Becca a rămas însărcinată, mi-au dat lacrimile. Mi-am cerut scuze mai târziu și mi-am exprimat fericirea, dar nu a fost cel mai bun moment al meu.. Am refuzat prompt invitațiile la fiecare nuntă la care fusesem invitată anul trecut. Știam că să nu mă duc la nunți îmi făcea bine psihic, dar tot regret că am ratat câteva. Și aproape toate postările de pe social media sunt acompaniate de gândul, „De ce ei? De ce nu eu?”.

Este un gând amar și oribil, și m-am săturat de el.

Nu a fost mereu așa. Mă bucuram de succesul altora. Mă mândream cu faptul că îmi încurajam prietenii când aveau nevoie de asta. Am înlocuit „sunt geloasă” cu „mă bucur pentru tine”, și chiar simțeam asta. Dar în ultima vreme am descoperit că să te bucuri de fericirea altora când tu ești nefericită cu propria viață, poate fi o provocare enervantă.

În lunile după decesul lui Jamie, am ținut un jurnal ca să-mi notez gândurile și emoțiile care mă compleșeau. Pe 5 martie 2017, la o lună și o zi după moartea lui – am scris că am văzut o familie tânără și frumoasă în apropierea terenurilor de volei unde mă antrenam. Jamie și cu mine plănuiam să adoptăm un copil și a fost singurul lucru despre care am vorbit în săptămânile și lunile înainte să moară. Am numit-o pe fiica noastră viitoare „Pearl” și am menționat numele atât de mult încât prietenii apropiați s-au molipsit și ei.

Când am văzut acea familie fericită, mi-am amintit de cea pe care nu am avut ocazia să mi-o întemeiez cu Jamie. M-au năpădit lacrimile și am fugit rapid de pe terenul de volei. Seara am scris despre experiență.

Cu doar o săptămână înainte să moară Jamie, am înregistrat un filmuleț drăguț, dar ridicol despre adopția noastră. Mi-e greu să-l privesc, dar mă bucur că îl am”, am scris eu.

Acum sunt doar eu. Fără Jamie. Sunt doar eu și câinele meu, Henry, și o singurătate care devine câteodată sufocantă. Viața mea a făcut implozie.

Nici măcar nu știu sigur ce vreau de la viitor sau dacă am inima îndeajuns de puternică să mai iubesc vreodată pe cineva așa mult. Dar știu că nu vreau nici să fiu plină de tristețe când văd familii ca cea de pe terenul de volei. Nu vreau să mă simt prost când îmi văd prietenii bucurându-se de momentele fericite din familie, pe Facebook. Nu vreau să fiu sufocată de această tristețe.”

1542383987427-image1-2
Foto de Katie Hawkins-Gaar

În ultimele zile, din fericire, nu mai plâng când văd familii fericite. Dar să simt fericire pentru alții – nu să transform succesul altcuiva în rateul meu personal – este încă ceva cu care mă lupt.

Inițial nu știam dacă să scriu acest eseu; lupta asta este una rușinoasă de recunoscut. Invidia și amărăciunea sunt calități urâte, unele pe care puțini oameni și le pot asuma. Iar asta se simte și mai profund, sau cel puțin mai complicat de atât. Nu este numai că sunt invidioasă pe fericirea altora, ci și că mă simt de parcă am făcut ceva greșit ca să nu-mi merit propriile momente fericite.

Am terminat de curând de citit Option B: Facing Adversity, Building Resiliece, and Finding Joy, care a fost scrisă în parteneriat cu COO-ul de la Facebook, Sheryl Sandberg și psihologul Adam Grant în ajunul morții subite a soțului lui Sandberg. Pe la începutul cărții, identifică trei probleme care pot îngreuna vindecarea după o experiență traumatică:

Personalizarea: Credința că noi suntem de vină.

Generalizarea: Credința că un eveniment ne va afecta toate ariile vieții.

Permanența: Credința că efectele secundare evenimentului vor dura pentru totdeauna.

Când transform bucuria altora în rateurile mele, îmi personalizez trauma. Îi ofer de asemenea universalitate și permanență prin faptul că-mi spun că nu merit fericire și că nu voi deveni niciodată părinte sau soție și că voi fi mereu la fel de prinsă cum mă simt acum.

Asta merge mai profund ca gelozia. Suspectez că este mereu ceva mai profund în spatele geloziei pe care o simțim din când în când. Nu am încă răspunsurile (le voi avea vreodată?), dar mi-am dat seama de unele lucruri care mi-au ajutat creierul când observam un moment fericit al unui prieten ca pe un alt rateu personal. Să nu stau pe social media sau cel puțin să-mi limitez expunerea la News Feed m-a ajutat foarte mult. Am ținut un jurnal de recunoștință și mi-am făcut timp să trimit felicitări de mulțumire care să mă încurajeze să mă simt mai apreciativă și cu picioarele pe pământ. Mi-am reamintit pur și simplu că totul este temporar, inclusiv tristețea și fericirea altora sunt un confort temporar. Lucrurile nu se vor simți mereu la fel, bune sau rele.

Să simți fericire necondiționată pentru oamenii pe care îi iubești este una dintre cele mai pure forme de fericire pe care le-am trăit. Îmi este dor de acel sentiment. Sper să mă întorc curând la sfaturile bune pe care le dădeam, la trimisul de flori și felicitările pe care obișnuiam să le fac.

Între timp, încep prin celebrarea celor din fața mea. Le doresc lui Sarah și lui Joseph o căsnicie plină de iubire și evoluție. O voi susține pe Becca la naștere și voi fi acolo pentru ea când se va obișnui cu viața postpartum. Voi trimite mesaje prietenilor să-i felicit în zilele lor speciale, la fel cum au făcut și ei în zilele mele grele.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.