De ce-ți vine să strivești sau să mănânci lucrurile drăgălașe

O parte din populație suferă de asta, iar cercetătorii cred că s-ar putea să știe de ce.
12.12.18
catelus
Fotografie de Nicolas Aguilera / EyeEm / Getty  

În 2011, actrița Leslie Bibb a apărut la Conan O’Brien și a descris un câine pe care l-a văzut la salon, cu fundițe prinse în blană. „Îmi vine să-l pocnesc, atât e de drăguț”, a zis aceasta.

A simțit ceva asemănător când a văzut bebelușa drăgălașă a unei prietene, care era „toată numai ochi, parcă arată cumva precum canarul Tweety”, a spus aceasta.

„Deci, când zici că vrei s-o pocnești…”, a început O’Brien.

Publicitate

„Pentru că o ador”, a explicat Bibb.

E, de altfel, o experiență cu care poți relaționa ușor: să vezi ceva atât de drăgălaș, încât îți vine să-l strângi sau să-l strivești. Dar e și o expresie ciudată a emoției - cel puțin la asta s-a gândit cercetătoarea în domeniul emoțiilor Oriana când a văzut acel fragment din emisiunea lui O’Brien.

Ulterior, când Aragón a discutat despre asta cu tatăl ei, acesta a întrebat-o: nu e același lucru ca atunci când un bunic spune: „Te mănânc și te ciupește de obraji?” sau când zice un prieten „Vai, e atât de drăguț că-mi vine să-l mușc”? Aragón și-a dat seama că e posibil să acționeze un fenomen mai larg și a decis să-l studieze în laborator.

Într-o lucrare publicată în 2015, l-a denumit „agresivitate drăgălașă” - dorința aia copleșitoare de a strivi, mușca sau stoarce chestii drăguțe, dar fără să vrei chiar să le faci rău.

Într-o nouă lucrare publicată săptămâna asta în Frontiers in Behavioral Neuroscience, un alt grup de cercetători a abordat agresivitatea drăgălașă și s-au uitat la ce se întâmplă în creier în timpul acestei emoții.

Au constatat că atât rețeaua emoțională, cât și cea de sprijin sunt active în timpul agresivității drăgălașe, iar concluziile lor ar putea oferi dovezi care susțin una dintre teoriile originale ale lui Aragón, cu privire la motivul pentru care are loc așa ceva: e o modalitate de a face față emoțiilor copleșitoare de drăgălășenie, astfel încât să nu rămâi blocat de la ea.

Publicitate

Din punct de vedere evolutiv, n-ar fi prea grozav dacă ne-ar copleși de tot drăgălășenia. Există multe dovezi care arată că anumite chestii ni se par drăgălașe ca să provocăm o reacție de compasiune. Un etolog austriac pe nume Konrad Lorenz a inventat termenul schemata bebelușului în 1943, pentru a descrie caracteristicile pe care le găsim drăgălașe la bebeluși și care ne fac să vrem să avem grijă de ei. Schema bebelușului e definită de fețe rotunde, frunți înalte, ochi mari și obraji plini. Când vedem trăsăturile astea, ceva din noi ne face să ne pese, și încă profund.

„Nu e ușor să fii părinte și cred că ar fi multe de spus despre baza evolutivă a gândului că ceva e atât de drăgălaș încât vrei să ai grijă de el, în ciuda a orice altceva”, spune Katherine Stavropoulos, profesor asistent la UC Riverside și autoarea principală a noii lucrări. „Cred că e ceva instinctiv, aproape visceral: pur și simplu vreau să-l apăr și să mă asigur că e ok.”

baby schema faces

Schema se extinde un pic dincolo de bebelușii umani - puii de animale sunt percepuți mai drăgălași decât versiunile adulte. Poate că asta a jucat un rol în modul în care am domesticit câinii, ca să aibă capete și ochi mari, chiar și când îmbătrânesc.

Un studiu din 2010 a constatat că atunci când cercetătorii modifică felul în care arată mașinile - prin metode ca mărirea farurilor, ca să imite ochii mari, micșorarea grilajului ca să fie ca un nas mic - participanții au avut reacții mai pozitive la cele cu fețe ca de bebeluș, decât la cele „adulte”.

baby faced cars

Miesler, L., Leder, H., Herrmann, A. 2011 Dec 31. Nu că-i drăguț: O perspectivă evoluționistă asupra schemei bebelușului în produsele de design vizual. Jurnalul internațional de design

Agresivitatea drăgălașă e un exemplu de expresie dimorfică a emoției, îmi spune Aragón - ceea ce înseamnă că o persoană simte o emoție puternică, dar exprimă opusul, gen plânsul când suntem fericiți sau râsul când suntem triști.

Dacă te gândești atent la asta, cum a făcut Aragón, n-are părea mult sens. De ce oamenii, când simt ceva intens, exprimă brusc o emoție opusă? Nu-i bagă în ceață pe alții? În lucrările ei inițiale despre agresivitatea drăgălașă, Aragón și colegii ei au emis ipoteza că poate agresivitatea drăgălașă și celelalte expresii dimorfice ale emoției există pentru a regla momentele copleșitoare de emoție pozitivă.

Publicitate

Iar Aragón a constatat, într-adevăr, că atunci când le arată oamenilor fotografii cu bebeluși drăgălași, există o relație între senzația copleșitoare de emoție pozitivă și prezența agresivității drăgălașe.

Cu toate asteaa, Stavropoulos a vrut să afle exact ce se petrece în creier când o persoană resimte agresivitatea drăgălașă. A studiat sistemul de recompense din creier, pentru că i s-a părut că ar putea fi implicat. (Studiile anterioare au arătat că atunci când femeile care nu au avut niciodată copii au privit poze modificate cu unii super-drăgălași, activitatea din nucleus accumbens - partea din creier care contează în sistemul de recompense - s-a întețit.)

„Studiul precedent al lui [Aragón’s] a pregătit tot acest teren, a fost prima care a demostrat că fenomenul ăsta e real”, îmi spune Stavropoulos. „Dar întrucât totul era comportamental, n-aveam, de fapt, nicio idee despre sistemele implicate.”

Stavropoulos și colegii ei au pus 54 de adulți să se uite la poze cu animale și bebeluși mai drăgălași și mai puțin drăgălași, timp în care înregistrau activitatea electrică din creier cu o electroencefalogramă care monitoriza neuronii activi la suprafața scalpului. Din activitatea asta, se putea deduce zona din creier din care apărea activarea.

Oamenii s-au uitat la patru categorii de imagini, în ordine aleatorie, iar ele erau: pui drăguți de animale, animale adulte mai puțin drăguțe, precum și bebeluși mai mult sau mai puțin drăgălași. Erau opt poze cu bebeluși, două fete și șase băieți, iar participanții le-au văzut în două versiuni. În una dintre ele, drăgălășenia a fost sporită - ochii și obrajii copiilor erau măriți, iar în alta, bebelușii arătau mai puțin a bebeluși; aveau ochi mai mici și erau mai trași la față.

kitten and cat

Un exemplu cu genul de imagini văzute de participanții la studiu. Fotografii de Kote Puerto și Emma Paillex / Unsplash

Când participanții au văzut pe rând fiecare grup de imagini, li s-a cerut să spună cât de drăgălașă li se pare, precum și dacă resimt elemente de agresivitate drăgălașă:, „Zic Îmi vine să te mănânc, cu dinții încleștați” sau „Îmi vine să zic Grr”. Au mai fost rugați și să spună cât de copleșiți se simt, dacă au gânduri de genul: „nu mai suport”, „nu mai pot” sau „sunt copleșit de cât de copleșit mă simt”.

În înregistrările electroencefalogramei, cercetătorii au sesizat activitate în creier asociată cu sistemul de recompense și în sistemul emoțional - confirmând, astfel, ipoteza lui Stavropoulos că rețelele de recompense sunt implicate în agresivitatea drăgălașă.

Publicitate

Sistemul de recompense are de a face cu motivația și cu cât de mult îți dorești ceva. E implicat în sentimentele pozitive și în plăcere - dar nu plăcere pur și simplu, ci ceea ce te face să vrei din nou același lucru. E un pic diferit față de scenariul în care vezi activitate doar în rețeaua emoțională. Sistemul emoțional poate să reflecte tot felul de experiențe emoționale, nu doar plăcerea, ci și furia, dezgustul și tristețea.

În cazul sistemului emoțional, au constatat că există o relație între cât de intensă e activitatea emoțională în creier, cât de copleșită spune că se simte persoana în cauză și prezența agresivității. Asta sugerează că atunci când cineva resimte o reacție emoțională, nu sare direct la agresivitate drăgălașă. Trebuie, mai întâi, să treacă prin emoții copleșitoare, iar apoi are loc agresivitatea drăgălașă

Au văzut ceva asemănător și în sistemul de recompense - doza de activitate de recompensare din creier era legată de cât de drăgălașă găsea persoana respectivă imaginea (pe o scară de la 1 la 10) și cât de copleșită se simțea. Oamenii care au considerat chestiile ca fiind foarte drăguțe și s-au simțit copleșiți prezentau relații puternice între reacția de recompensare din creier și agresivitatea drăgălașă.



Luate laolaltă, Stavropoulos consideră că această activitate în creier susține ipotezele inițiale ale lui Aragón: că atunci când oamenii se simt copleșiți de cât de drăguță e o chestie, intervine agresivitatea drăgălașă.

„S-ar putea să fie modul creierului de a spune: Liniștește-te. Regleaz-o. Inspiră adânc”, îmi spune Stavropoulos. „Nu poți să fii blocat de cât de drăguț e ceva, pentru că, dacă ajungi acolo, nu poți să ai grijă de lucrul respectiv.”

Publicitate

Stavropoulos și Aragón sunt ambele de acord că mai e nevoie de studii înainte să putem spune clar că ăsta e motivul din spatele agresivității drăgălașe. În continuare e posibil ca ea să fie doar modul în care ne exprimăm emoțiile, când devin îndeajuns de intense și că nu are rol de reglare. Sau că oamenii care resimt agresivitatea drăgălașă sunt intrinsec mai flexibili din punct de vedere al expresivității emoționale.

Doar o parte din oameni resimt agresivitatea drăgălașă, nu toată lumea. Dar e interesant că Aragón spune că e ceva ce se poate observa trans-cultural. În studiile ei, a sondat limbi din jurul lumii și a întrebat dacă alte culturi au cuvinte care să însemne ceva de genul „e atât de drăguț că-mi vine să-l strâng”, într-un mod jucăuș.

„În multe limbi din jurul lumii, chiar au un cuvânt pentru asta”, îmi spune Aragón. „Unde noi spunem doar E atât de drăguț, încât îmi vine să-l strivesc, alții au un singur cuvânt, care înseamnă Ești atât de drăgălaș încât îmi vine să-ți fac rău”. De asemenea, spune aceasta atât în noul studiu, cât și în lucrarea din 2015, agresivitatea drăgălașă nu ține cont de gen - atât bărbații cat și femeile sunt susceptibili.

E o emoție puternică, adeseori de neevitat, chiar și pentru cei ca Aragón, care o studiază. Faptul că s-a gândit critic la ea, nu a scutit-o de experiență. Chiar deunăzi spune că a văzut o imagine surprinsă din aer cu o balena în apă și s-a gândit „A, da, e o balenă, și nu mi-a păsat foarte mult. Apoi am văzut o altă imagine cu aceeași balenă, dar alături de mama ei. Balena mamă era uriașă comparativ cu cealaltă balenă.”

„De îndată ce am văzut asta dintr-o perspectivă de proporții, faptul că era o versiune mică, puiuț, de balenă, brusc mi s-a părut adorabilă”, spune aceasta. „Când am înțeles că e o versiune pui, au intervenit toate chestiile alea drăgălașe. Și eram, gen, evident că vrem să protejăm puiuțul ăla, evident că vrem să ne asigurăm că are tot ce-i trebuie.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.