Poveștile oamenilor concediați de la joburi de casier de supermarket

Când ești tânăr, ești prost. Sau cel puțin nu reușești să te gândești mai mult de cinci minute în viitor. Cu toate astea societatea insistă ca tinerii să intre pe piața muncii cât mai repede cu putință.

Combinarea responsabilității cu nebunia tinereții nu se sfârșeste mereu elegant. Pentru că deși oamenii care lucrează la supermarketuri, patiserii și benzinării, sunt eroi zilnici, nu toată lumea gestionează responsabilitatea asta în cel mai bun mod. În special cei ale căror creiere nu s-au dezvoltat încă total.

MUNCHIES a stat de vorbă cu patru persoane care au un lucru în comun: toți au fost concediați de la joburile lor part-time când erau adolescenți.

Cu puțin timp înainte să implinesc 18 ani, lucram la casieria de la o băcănie. Era un job oribil, dar a fost unul din puținele pe care le-am putut obține. Nu mai țin minte exact cum a început, dar la un moment dat am început să le dau prietenilor chestii moca între ture. Era prea ușor: Doar scanam produsul și apoi îl băgam din nou ca returnat. Am dat o grămadă de Bacardi Razz, șampanie, cupoane cadou pentru cinema și alte chestii. Lucram de două ori pe săptămână, și unul sau doi prieteni veneau de fiecare dată să ia câteva sticle de băutură pe care să le bem în weekend.

Unul din prietenii care mă vizitau cel mai des, purta mereu geaca lui roșie preferată, iar unul din colegii mei a remarcat că era al naibii de des pe acolo când munceam eu. Dintre toți prietenii mei, el era cel care profita de asta cel mai mult – venea mereu să cumpere gel de păr și tot felul de chestii. Așa că managerul a pus pe urmele noastre un detectiv specializat în furtul din magazine.

Într-o zi când am ajuns la muncă, am fost chemat în birou, unde șeful meu, din managementul superior și un reprezentant al sindicatului mă așteptau. Știam desigur despre ce era vorba așa că am scuipat tot. Din moment ce eram minor, părinții trebuiau să fie anunțați, dar am reușit să-mi conving angajatorul să îmi dea 24 de ore ca să le spun mai bine în persoană decât la telefon. Eram ceva de genul: ai mei nu trebuie să afle în nici un caz despre asta, mai ales că intram în tot felul de căcaturi la momentul respectiv. Pur si simplu nu puteam să o pun pe maică-mea să treacă prin asta. Așa că am rugat-o pe iubita fratelui cel mare al unui prieten să se dea drept maică-mea la telefon.

Am reușit să ajungem la un compromis în care urma să le dau o parte din bani înapoi – am negociat undeva pe la 3 000 de dolari – ca să nu-mi facă plângere la poliție. La scurt timp după ce am făcut 18 ani, m-am dus la bancă, le-am spus povestea, am luat un împrumut de 5 000 de dolari și am plătit magazinului ce le datoram.

Părinții mei nu știu nici acum.

Lars (34 de ani), a lucrat în departamentul de producție de la o băcănie

Când aveam 16 ani am avut un job în Østerbro, periferia nordică din Copenhaga. Am lucrat într-un department de producție elegant și ordonat într-un supermarket la fel de capricios. Ca un adolescent apatic, veșnic mahmur și pe jumătate spart, o ardeam pe acolo numărând minutele până urma să plec. O parte din job, bineînțeles, era să par serviabil și orientat către clienți, deci era important să ofer un vibe bun.

Managerul magazinului mă certa mereu că frecam menta cu brațele în sân, și le făceam semne femeilor din Østerbro că nu aveam chef să le ajut să găsească bureți sau cei mai buni avocado. Am reușit să termin 10-15 ture până într-o zi când am observat că ma privea șeful de la distanță cum căscam într-un colț in timp ce mă jucam „Snake” pe Nokia 3210. Nici nu mai trebuia să zică ceva. Am știu că mi s-a încheiat cariera mea la supermarket.

Când am venit la muncă câteva zile mai târziu am găsit un bilețel roz în vestiar. Mi-am returnat uniforma și am șters-o de acolo. Mi s-a părut corect așa.

În ultimul an de liceu, am avut un job de casier. În Danemarca avem sistemul ăsta în care returnăm sticle reciclabile la magazine pentru o sumă de bani – le pui într-o mașinărie care le numără și apoi primești un voucher. Dar dacă mașinăria nu mergea, puteam printa vouchere rabat la casierie. Așa că am încercat să fac exact asta. Nu pentru o suma mare, doar 40 – 60 de dolari. Mi-am dat seama mai târziu că ar fi trebuit să aduc o grămadă de sticle ca să primesc o sumă așa mare înapoi.

A trecut o lună și mă simțeam ca dracu de fiecare dată când mă duceam la muncă. Dar ei nu aflaseră încă. Așa că într-o zi pur și simplu nu m-am putut abține și am mai făcut încă unul – de data asta pentru 300 de dolari. Nu m-au prins nici de data asta. În ciuda faptului că trebuia să mă loghez cu ID-ul meu de angajat de fiecare dată când lucram la casierie.

Mă simțeam de parcă am învins sistemul. Cel mai mare rabat pe care l-am falsificat până acum a fost de 400 de dolari. Apoi de Crăciun ne-au chemat pe toți la muncă și am fost atât de ocupați încât nu ne mai puteam loga. În ziua aia am plecat de acolo cu 1 500 de dolari.

Sună foarte nesincer, dar de fiecare dată când o făceam eram copleșit de vinovăție când ajungeam acasă. Știam care ar fi fost consecințele dacă eram prins. Problema era ușurința cu care o făceam.

După ce am făcut asta timp de zece luni, am primit un telefon de la șeful meu care mă întreba dacă pot să vin la o mică ședință.

Când am ajuns acolo, era pe birou un teanc de documente. Era o colecție cu toate momentele când am făcut-o: nume, data, timpul și suma. Nu mai aveam unde să fug, ba chiar m-am simțit eliberat că au aflat. Am falsificat atâtea vouchere de reciclare încât aș fi putut să-mi cumpăr un mic Fiat de banii ăia.

M-au dus la secția de poliție, și după a venit poliția la mine acasă să-mi percheziționeze camera, unde au găsit o sumă mai mare de bani. Părinții mei erau în stare de șoc. Nu spusesem nimănui, nici măcar celor mai buni prieteni. Eram mult prea rușinat. Dar nu m-am putut abține.

A doua zi am avut o cădere nervoasă. Mi-am sunat șeful și pe șefii lui, plângând, spunându-le că le voi plăti toată suma înapoi și că îi rog să nu amestece poliția în asta. Asta nu s-a putut face, fiindcă suma era prea mare pentru un simplu jaf – era delapidare.

Peste un an am ajuns la tribunal. Am primit sentință cu suspendare fiindcă era primul meu delict și mă oferisem să înapoiez toți banii. Am și făcut-o, dar mi-a luat zece ani să o fac.

Când mă gândesc la asta acum, îmi este greu să cred că am făcut una ca asta.

Când aveam 17 ani, am lucrat la o benzinărie unde serveam hot dog, cartofi prăjiți, pateuri și aprovizionam stocurile. Aveam voie să mâncăm cât de mult voiam în timpul turelor, așa că era perfect.

Mi s-au dat ture lunea si vinerea, dar îmi doream vinerea liberă așa că am cerut să mi se schimbe programul.

După șase luni, unul din colegii mei și-a dat demisia și în sfârșit mi s-a schimbat tura de vineri cu cea de miercuri. Dar deși mi-am dorit chiar eu schimbarea, am uitat să vin la muncă și a trebuit să încropesc o scuză de căcat. Apoi mi s-a întâmplat să-mi uit tura de miercuri trei săptămâni la rând.

Așa că m-au sunat și spus că poate nu era cea mai bună idee să continuăm colaborarea. „Suntem siguri că înțelegi”, mi-au spus.

*Unele nume au fost schimbate pentru protejarea confidențialității sursei.

Articolul acesta a apărut inițial pe MUNCHIES Danemarca.