Am fost prins cu droguri în facultate și asta mi-a dat toată viața peste cap

Îmi iubesc fiica. Asta se înțelege de la sine pentru majoritatea părinților, dar eu sunt înnebunit după a mea. Ea chiar a ieșit din pântec cu un zâmbet pe față, fără să plângă, doar cu un zâmbet mare care a șocat doctorul și toate asistentele prezente.

Acum doi ani, pe când juca fotbal în clasa a șasea, m-am hotărât să antrenez echipa de fotbal a fiicei mele. De ce nu? Mereu am urmărit meciurile ei de fotbal și cu greu m-am abținut de fiecare dată să nu strig instrucțiuni. „Du-te mai aproape de poartă", strigam eu. „Nu o lăsa să se bage în fața ta!". De obicei, ea îmi spunea să tac și încerca să stea cât mai departe de mine, dar, după meci, mereu râdeam împreună pe seama mea.

Disco is Dead

Ca instructor la facultatea de stat, programul meu era suficient de flexibil să preiau și sarcina de antrenor. Când am înscris-o pe fiica mea la o ligă de vară de baschet, și am menționat într-o doară că aș putea fi un voluntar, am fost super încântat când m-au întrebat dacă nu vreau să fiu antrenor. Ea a fost aproape la fel de entuziasmată ca și mine. „În niciun caz! Nici pomeneală…", îmi spunea ea în continuu. „Pentru mine și toată echipa mea??", a întrebat ea agitată.

În următoarele săptămâni, în pregătirea pentru sezonul de baschet, am exersat pase și lovituri și am glumit pe seama ei, dacă la meciuri să-mi spună tată sau domnul antrenor.

Dar, cu o săptămână înainte să începem, am primit un email în care eram rugat să completez un formular de voluntariat pentru poziția de antrenor. Aproape instant, am simțit un gol în stomac familiar, cu care m-am luptat de-a lungul anilor. Era aceeași groază bolnăvicioasă pe care o aveam când aplicam pentru joburi.

Cu siguranță exista în formular și întrebarea: „Ați comis vreodată o infracțiune?"

Acum mulți ani, când am apărut în fața unui judecător și am acceptat înțelegerea, eu nu am înțeles că, de fapt, mă inculpam pe viață. Am fost arestat pentru posesie de substanțe controlate, cu intenția de trafic în 1994 și mi s-a oferit o înțelegere, care mă scutea de cei șapte sau mai mulți ani de închisoare în schimbul a cinci ani de eliberare condiționată. La momentul respectiv, de abia începusem primul meu semestru de facultate, iar singurul meu scop era să mă întorc la cursuri și să-mi iau licența. Am fost de acord cu condițiile impuse și am ieșit liber și bucuros din sala de judecată, convins că lăsam în urmă incidentul în cauză.

Ca în cazul multor prieteni de-ai mei de culoare, sistemul justițiar a ajuns ca o umbră omniprezentă în viața mea. Condamnarea aia a fost urmată de respingeri după respingeri din partea unor joburi pentru care oricum eram supra-calificat, chiar și din partea școlilor de Drept la care am aplicat.

Iar acum asta: probabil că nu puteam să fiu nici antrenor voluntar pentru echipa de baschet a copiilor.

Eu doar voiam să ajut la îndrumarea fiicei mele și a altor copii din comunitatea noastră. Iubesc sportul și am avut și eu parte de niște antrenori grozavi pe vremea când jucam. În sfârșit mă aflam într-o poziție în care puteam să contribui la viața copiilor, la fel cum au făcut și mentorii mei pentru mine. Știam că puteam fi un antrenor minunat, concentrat pe lucrurile de bază și ghidând echipa cu blândețe.

Nu am fost niciodată acuzat de acte violente sau agresiune față de copii. Am avut câteva arestări contravenționale pentru posesie de droguri și marijuana, iar apoi un caz de infracțiune. Însă, aproape după 20 de ani de la condamnarea mea, mă confruntam cu aceeași realitate.

Mi-a fost frică să dezvălui un aspect al trecutului meu față de părinți, profesori și membrii comunității mele. Oameni care suspectam că m-ar fi judecat destul de aspru. Am muncit din greu să-mi creez o reputație profesională respectată și să devin un membru egal. Mă temeam să nu fiu tratat ca mulți alți bărbați de culoare: ca o problemă.

Aplicația nici măcar nu întreba despre școlarizare, deci nu am putut să enumăr diplomele de licență și master în administrarea afacerilor sau doctoratul în Drept, toate obținute după condamnare.

Cu multă ezitare, am completat formularul și am inclus o descriere despre infracțiunea mea, în speranța ca de data asta karma să fie de partea mea. Câteva zile mai târziu, mi-au trimis o scrisoare oficială de acceptare și o notificare în care mă felicitau. Eu și fiica mea, alături de echipa ei, am început un sezon care ne-a adus la un meci aproape de campionat. Am fost felicitat de părinți, am primit mesaje de mulțumire din partea fetelor și cel mai important, am primit o mare îmbrățișare și un „mulțumesc tati!" la sfârșit.

Nimeni din liga de baschet nu a comentat despre tehnica mea de antrenament. Am vrut să întreb despre ea, dar am simțit că de dragul fiicei mele, poate ar trebui să-mi țin gura și să mă concentrez pe echipă.

O mare parte din mine spera că poate, în sfârșit, trecutul meu a rămas prea în urma mea și nu mai reprezenta o problemă atât de mare. Însă din experiențe, am învățat să nu îmi pun toate speranțele în asta, pentru că e greu să scapi de suspiciuni și pesimism.

Timp de două decenii a trebuit să explic constant o decizie proastă pe care am făcut-o când eram de abia trecut de pubertate. Iar faptul că văd mereu oameni ca mine care se chinuie să facă ce trebuie într-un sistem care pare determinat să ne forțeze să luăm deciziile greșite, doar pentru a supraviețui, asta mă umple de resentimente.

Doar îmbrățișarea fiicei mele de la sfârșitul sezonului m-a convins că poate există o mică șansă de a fi perceput drept persoana care sunt acum, nu cea din trecut.

Jason Bost este un profesor din New Jersey și autorul cărții White Nigger: The Struggles & Triumphs Growing up Bi-Racial in America.