religie

De ce e atât de greu să oprești abuzurile bisericii catolice asupra copiilor

Cea mai recentă știre sinistră a venit din Pennsylvania, dar n-o să fie ultima, din cauza unui lobby dement care încurcă lucrurile.

de Allie Conti; translated by Ioana Pelehatăi
20 August 2018, 4:00am

(Fotografie de JESSICA RINALDI/AFP/Getty Images)  

Marți, un juriu suprem din Pennsylvania a dat publicității un raport exploziv despre cazurile de copii abuzați sexual în cadrul bisericii catolice. Deși americanii citesc povești asemănătoare, la fel de sinistre, cel puțin din 2002 încoace, când reporterii Spotlight de la Boston Globe au scris că preoții molestează copiii și biserica îi acoperă sistematic, detaliile din documentul nou, de aproape 900 de pagini, sunt cutremurătoare. Mai mult, raportul sugerează că numărul estimat de victime, deja sinistru de mare, e probabil o estimare conservatoare.

„Am citat și recenzat o jumătate de milion de pagini din documentele interne ale diocezei. Conțineau acuzații credibile împotriva a peste trei sute de preoți”, se afirmă în raport. „Sunt indentificabile peste o mie de victime copii, din rapoartele bisericii. Considerăm că numărul real – al copiilor ale căror documente s-au pierdut sau care s-au temut să spună vreodată ceva – e de câteva mii.”

Ca să înțelegem ce înseamnă acest raport foarte lung în contextul mai amplu al abuzului sexual comis de Biserica catolică, cum reacționează adepții obișnuiți și ce se poate face pentru a pedepsi agresorii și a împiedica hărțuirile pe viitor, l-am sunat pe Michael Dolce. E avocatul care îi reprezintă pe supraviețuitorii abuzurilor clericilor și a contribuit în Florida la anularea prescrierii faptelor de hărțuire sexuală comise împotriva minorilor, în 2010.

VICE: Ca majoritatea oamenilor, știu ce s-a întâmplat la Boston, dar nu și prin alte părți. Speram să putem începe prin a vorbi despre magnitudinea acestui scandal, ca să mă poți aduce la zi cu locurile în care am avut rapoarte explozive de genul ăsta, până la momentul de față.
Michael Dolce: Am mai văzut rapoarte asemănătoare cu cel din Pennsylvania în Los Angeles, statul Washington, Milwaukee și Minnesota. Nu e prima dată, dar, așa cum văd eu lucrurile, rapoartele sunt din ce în ce mai specifice și cumva confirmă, dacă vrei, schemele pe care le-am văzut – și sunt fix schemele prin care instituțiile abordează greșit hărțuirea sexuală a copiilor.



Poți să-mi explici mai multe despre cum cel mai recent raport se potrivește în peisajul mai amplu a ceea ce știm despre abuzul sexual în cadrul bisericii catolice, totuși? De exemplu, presupusele tactici de a mușamalizare au fost la fel în toată țara sau au evoluat în timp?
Eu le văd ca fiind destul de tipice față de ce-am văzut în toată biserica catolică – și nu doar acolo, ci și în alte instituții. Dar cu siguranță liderii instituțiilor catolice și-au propus în mod special să mușamalizeze rapoartele despre abuzuri și au eșuat în mod special în a le raporta autorităților legale. Ce mai vedem în raportul ăsta e și faptul că juriul suprem a recunoscut ceea ce știm de multă vreme – și anume faptul că atunci când vedem o mie de victime, se știe că numerele sunt mult mai mari. Dacă te uiți la cotele de neraportare, probabil avem de a face mai degrabă cu zece mii de victime. Asta a fost una dintre concluziile juriului suprem – magnitudinea și amplitudinea problemei.

Unul dintre aspectele unice al acestui raport din partea juriului suprem e recomandarea de schimbare. Accentuează mai mult decât am văzut până acum importanța legilor care previn eșecul de raporta autorităților [abuzul sexual]. Au spus: închideți portițele din lege și nu lăsați oamenii să scape nepedepsiți din asta.

Prescrierile rapide au fost, de-a lungul timpului, principalul obstacol în calea condamnării penale a preoților care au fost acuzați de așa ceva?
Fără doar și poate. Știm că timpul mediu de raportare e de 15 ani de la producerea incidentului și, în majoritatea statelor, timpul de prescriere e calculat în așa fel încât delictele să fie investigate în patru sau șase ani sau ceva de genul ăsta. Estimăm că aici, în Florida, înainte să anulăm statutul de prescriere pentru abuzul sexual împotriva copiilor în 2010, acesta împiedica 70% din toate cercetările penale.

Cum poți să elimini statutul de prescriere, indiferent de stat?
Când am început munca asta, în 2004, nu te-aș fi crezut dacă mi-ai fi zis c-o să dureze șase ani. Știam cum funcționează sistemul juridic, lucrasem acolo ani de zile, ajutasem la aprobarea mai multor alte legi. Știam ce fac. Lucrasem pentru un senator influent – știam cum să rezolv treburile. Dar când m-am întors ca cetățean tot mi-a luat șase ani, pentru că n-am reușit să găsesc voința politică dispusă să depășească lobby-ul din partea conducerii bisericii catolice. Și evident că erau sprijiniți de o industrie de asigurări care nu mai voia să se expună în procese. Și apoi, evident, avocații apărării s-au luptat cu ghearele și cu dinții cu mine.

Ce motive dau, de fapt, oamenii legii, când se opun sporirii timpului de prescriere pentru delicte civile sau penale? Și e vorba doar despre biserică și lobby-ul altor instituții sau e mai complicat de-atât?
Tacticile folosite în Florida sunt aceleași pe care le văd peste tot. Încearcă să ucidă silențios și în culise legile, niciodată nu lasă să se ajungă la vot. Majoritatea legiuitorilor înțeleg că dacă te lupți public cu legi care-s anume gândite să apere copiii și să combată tacticile abuzatorilor și ale acelora care nu-i protejează, o să plătești la următoarele alegeri. Așa că ce-au făcut în Florida a fost să nu mă lase să iau cuvântul nici în Senat, nici în Camera Reprezentanților timp de șase ani de zile. Au blocat-o în comisie, cu amendamente și pretexte. Când a ajuns acolo, am câștigat unanim. Era lucrul corect de făcut – cel puțin public.

Dar rezistența, când se dă vreo explicație pentru ea, se bazează în principal pe argumente financiare?
Principala tactică pe care am văzut-o în Florida a fost că au zis că dacă trece legea, o să devină de neplătit daunele pentru cei care dețin școli, creșe și cluburi de recreere. S-ar închide bisericile. N-ar mai exista creșe.

Păi și ce s-a întâmplat în statele unde au fost anulate? E adevărat?
În Florida prescrierea s-a anulat cu începere de la 1 iulie 2010. Și pot să-ți spun, cum stăm noi azi aici, că n-am auzit de nicio creșă, nicio biserică, niciun club de recreere care să se fi închis din cauza asta. Și eu aș fi prima persoană car are depune plângere, ok? Ce vedem e beneficiul de cealaltă parte, și anume că asiguratorii sunt mult mai atenți ce instituții asigură și vin și le fac audit și sunt precauți că oferă cele mai bune practici.

Ai menționat că n-ai văzut să se închidă nicio biserică din cauza expunerii la daune, dar cum rămâne cu lipsa de congregație? De ce nu pleacă oamenii din biserică, în ciuda unui scandal ce durează deja de zeci de ani?
Acum două seri am primit un bilet de la o prietenă care mi-e foarte, foarte dragă. Și ea și soțul ei sunt catolici devotați, dar se luptă cu a distinge între credință și instituție. Eu pur și simplu i-am încurajat că credința e a lor și că oamenii care o administrează mai și greșesc. Dar știu oameni care n-au avut nicio problemă cu asta.

Dar când o să-i tragem la răspundere la nivel național? Când se oprește chestia asta?
Mă iau fiori când mă gândesc cât o să dureze. Există o problemă mai adâncă aici, și anume faptul că societatea nu vrea nici măcar să recunoască problemele astea. Oamenii nu vor să creadă că așa ceva chiar se întâmplă. Pot să-ți spun despre un caz pe care l-am avut recent în Gainesville, Florida. Pastorul clientei mele a spus că nu crede că ar fi posibil ca tatăl acesteia să se fi purtat așa cu ea. N-a crezut-o niciodată – nici măcar când a depus mărturie în proces peste doi ani. Și era dispus să ignore o grămadă de dovezi convingătoare. A venit cu o teorie bizară, cum că clienta mea a fost cumva spălată pe creier de un bărbat care a stat zece zile în preajma ei.

De fiecare dată când deschizi un ziar și vezi un articol despre copii abuzați sexuali, vezi mereu și citate din prieteni, vecini, rude, care zic: „Sunt șocat.” Cam când o să zicem: „Trebuie să nu ne mai purtăm așa și asta e realitatea pericolului la care ne expunem?”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.