istorie

De ce românii nu au nevoie de evrei ca să fie antisemiți

Casa lui Elie Wiesel din Sighetu Marmației a fost vandalizată zilele trecute, iar făptașii nu au fost prinși.

de Dan Alexe
08 August 2018, 8:53am

Elie Wiesel, stânga, la Capitol Hill din Washington, în timpul unei dezbateri despre programul nuclear iranian. Fotografie de AP Photo, via Mediafax.

Norman Manea mi-a spus o dată într-un interviu: „Prezența sau absența evreilor nu are nicio legătură cu antisemitismul. Am citit texte antisemite publicate în Japonia, deși nu știu să fie mulți evrei pe acolo. Această atitudine e un mister pe care m-aș feri să-l dezleg. Jidanul poate fi și cârciumar și Einstein. E un om ca oricare altul. În cazul antisemitismului românesc, problema e mai profundă. Să ne uităm deja cum se poartă românii între ei, cu ai lor. Hai să lăsăm evreii și ungurii și țiganii. Sunt românii cordiali și toleranți între ei? Uitați-vă la înjurăturile din presa de azi. La tot mahalagismul ieșit la suprafață după 1989. Sigur că evreii în România au fost și agenții capitalismului, stimulând comerțul, dar și ai comunismului. Antisemitismul românesc autentic a fost însă masiv susținut de biserică.”

Așa spunea atunci Norman Manea. Acum, casa din Sighetu Marmației în care s-a născut laureatul premiului Nobel Elie Wiesel a fost vandalizată, prin stupide inscripții antisemite. Am putea spune chiar că este irelevant dacă e un gest de ură autentică sau o provocare. Și dacă a fost o provocare, ea este revelatoare pentru faptul că cineva s-a gândit să reînvie o ură nu doar etnică, ci de natură aproape mistică, acea ură care se numește: antisemitism.

Și, da, Norman Manea avea dreptate: prezența sau absența evreilor nu are nicio legătură cu antisemitismul. Antisemitismul persistă chiar și în absența evreilor, sloganele antisemite au fost scrise pe casa lui Elie Wiesel în ciuda faptului că recensământul din 2011 a arătat că în România mai trăiesc doar circa 5 700 evrei, adică mai puțini decât greci, croați sau slovaci.

Cine a fost Elie Wiesel?

Deși este unul din cei doar patru laureați Nobel originari din România (a primit Nobel pentru pace în 1986), cărțile lui nu au recenzii pe Wikipedia în limba română și nu sunt citite în România. Ba chiar, articolul din Wikipedia care îi este dedicat spune în repetate rânduri că Elie Wiesel încă trăiește (a murit în 2016). Nimeni nu l-a actualizat.

Născut în 1928 în Sighet, devenit cetățean maghiar odată cu cedarea către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, a unei bune părți din Ardeal, Elie Wiesel avea să fie deportat cu întreaga familie la Auschwitz în 1944, când nu avea nici 16 ani.

Ca mulți din cei care au trecut prin asemenea traume, i-a luat multă vreme înainte de a se apuca să scrie, la îndemnul lui François Mauriac (premiu Nobel de literatură, 1952). Trauma e pusă cu greu în literatură. Să nu uităm că Paul Celan s-a sinucis. Elie Wiesel a publicat Noaptea (La Nuit), abia în 1958. Noaptea este o operă documentară și literară care abordează Holocaustul într-o manieră deconcertantă. Holocaustul la Elie Wiesel capătă o dimensiune religioasă, metafizică.

Nu doar stilul fragmentar este tulburător și pe alocuri părând nepotrivit, dar violența limbajului și a paradoxurilor pune în încurcătură cititorul, precum acel personaj din lagăr care spune că el nu mai crede decât în Hitler, pentru că este „singurul care și-a ținut toate promisiunile făcute evreilor, absolut toate”.

Elie Wiesel a vizitat România doar în 1964 şi în iulie 2002. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” nu a fost o inițiativă a acestuia, ci a fost creat în 2005 la propunerea lui Ion Iliescu.

E greu de imaginat ce ar fi resimțit la auzul știrii despre vandalizarea casei părintești.

Antisemitismul la români

Antisemitismul a fost întotdeauna natural la români, de la Eminescu la Octavian Goga, cel care, pe când era șef al guvernului, a introdus primele legi rasiale antievreiești.

Iată, Baltagul lui Sadoveanu, unul din textele literare româneşti care merită să intre în ceea ce e numit pompos literatura universală, se deschide cu o serie de clişee etnice care pe atunci erau nu doar tolerate, dar făceau să zâmbească duios orice cititor, originalitatea scriitorului fiind căutată în nuanţele clişeului:

„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.”

Era așadar cât se poate de natural pentru Sadoveanu să scrie că jidovii sunt prigoniți, dar, ca o compensație, spre ei „curg banii ca apele”, confirmând astfel mitul bogăției ilicite a evreilor.

Sau să luăm, la Caragiale, scena finală din O făclie de Paște:

„Leiba Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. - El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesațiu toate contorsiunile, toate crispațiile stranii ale degetelor, apoi amorțeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul - erau parcă labele unui gândac, care se zgârcesc și se întind, se agită în mișcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot și apoi înțepenesc sub jocul unui copil crud.

Era sfârșit. Mâna cocea și se umfla încetinel fără mișcare. Sura dete un țipăt.

Leiba!

Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze... Un miros gras de carne arsă se răspândea în gang; o fâșiitură se auzi și mici plesnituri.

Leiba! ce e? repetă femeia.

Se făcea ziuă bine... Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște aprinse, năvăli înăuntru.

Ce e? ce e?

Îndată înțeleseră ce fusese. Zibal, care stătuse până aci nemișcat, se ridică grav în picioare. El își făcu loc să treacă, dând cu liniște lumea la o parte.

Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.

Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!". (I.L. Caragiale, O făclie de Paște)

Sigur, în O făclie de Paște s-ar putea crede că autorul, Caragiale, simpatizează cu hangiul evreu pe care căuta să-l omoare argatul Gheorghe. În realitate, violența excepțională a povestirii nu vine doar de la felul în care evreul îl ucide lent pe Gheorghe, prin ardere, ci pentru că Leiba Zibal își leapădă deodată credința în final și spune că a devenit creștin deoarece a aprins o torță vie.

Că glumele despre evrei puteau fi, în mintea lui Caragiale, de o grosolănie uriașă se poate vedea de altfel și din sinistra lui povestioară Pastramă trufanda, unde suntem confruntați cu consumarea la propriu a unui trup îmbălsămat, pastramă de ovrei, cum încheie candid scriitorul.

Chiar și la Caragiale fiul, la Mateiu, în Craii de Curtea Veche, unul din personajele cele mai frapante este curtezana evreică Rașelica Nachmanson care îl ucide pe craiul bătrân Pașadia prin sexualitatea ei veninoasă.

„Cum a fost pricina, jidane?" întreabă unul din personajele din O făclie de Paște. Și întreabă unii, fals naiv, ce e rău cu termenul ăsta.

Termenul de jidan vine în română din limbile slave, unde într-adevăr e banal și larg folosit fără a avea o nuanță peiorativă sau rasistă. La Varșovia funcționează un prosper Żydowski Instytut, iar intrarea în micul ghetou din Split (Croația) se numește: Židovski Prolaz.

Da, în aceste limbi žid sau żidov nu are o nuanta insultătoare cum o are în română… sau în rusă. În rusă, da! Dacă în polonă sau croată žid (jid ) e denumirea comună a evreilor, în rusă constituie o gravă derivă a folosi în scris sau în public žid (жид).

În rusă se spune „evreï”, sau „iudeï”, pentru că istoria și spiritul limbii au făcut ca jid sa devină o insultă rasistă. (Rusa e totuși limba care ne-a dat cuvântul pogrom.)

Desigur, trebuie să respingem stupizeniile corectitudinii politice, așa încât vom continua să spunem Jidovul Rătăcitor (care, atenție, nu este Jidanul Rătăcitor), așa cum vom continua să spunem Voievodul Țiganilor (care e o operetă romantică)… însă etalonul unei denumiri etnice rămâne acesta: ea devine insultă când cei cărora le e destinată o resping… și când ea totuși continuă să fie folosită insistent, sub pretextul naivității sau al tradiției.