Ce secrete groaznice am aflat cât am lucrat într-un lanț faimos de cafenele

Am un motiv foarte bun să nu mai beau în viața mea cafe latte. Ce motiv? Pe scurt, sângele de șoarece.

Cât am lucrat ca barman la un lanț global de cafenele, am văzut mulți șoareci morți. La un moment dat, eram absolut infestați, dar niciodată nu ne-a închis Sanepidul.Madlenele aveau șoareci. Erau șoareci peste tot. Am văzut șoareci care nășteau pui în punga cu lapte praf pentru frappé de la subsol.

Seara, când stingeam luminile, apăreau hoarde de șoareci pe tejghele, pe espressoare, în dulăpioare. Oricât igienizam toate suprafețele, știam că orice cană de cafea din magazinul nostru fusese atinsă, inevitabil de lăbuțe de șoarece.

Dar s-o luăm cu începutul: m-am angajat la cafenea în 1999, pe când eram liceean. Să-i zicem „Magazinul de Cafea", pentru că sunt sigur că am semnat un contract care o să mă bage în închisoare pentru ce urmează să spun despre ei.

Era primul meu job și una dintre puținele opțiuni disponibile pentru tinerii de 16 ani din orașul meu californian. Puteam să mă angajez și casier într-un supermarket sau într-o fabrică de conserve, dar mi s-a părut mai relaxant să fac cafea la espressor. Cel puțin așa credeam pe atunci.

Asta era acum 15 ani. Pe atunci, clienții prea cool se prefăceau că nu sunt consumeriști, deși cumpărau cafea fițoasă la douăzeci de dolari punguța. Unii se enervau că paharul pe care îl comandaseră era trecut în meniu „grande", pentru că voiau să se mintă că-și cumpărau „mediu".

Dar majoritatea clienților erau nesfârșit de politicoși. Pe mulți îi cunoșteam pe nume – într-o perioadă în care compania încă nu obișnuia să scrie numele clienților pe pahar – și începeam să le prepar băutura încă dinainte s-o comande. Pusesem bine de tot botul la vrăjeala lor: veneam acasă în fiecare zi epuizat, cu cafea sub unghii și în păr, dar simțeam că învăț multe despre cum să gust și să prepar cafeaua. Managerul meu maniac ne îndemna să ami bem niște cafea dacă vedea că ne dispare zâmbetul de pe față. Toată lumea era simpatică și dependentă de cafeină.

Cel puțin în primul an.

Mai târziu, a venit un manager nou: o femeie dulce, maternă, de cincizeci și ceva de ani, cel puțin așa mi s-a părut la prima privire. Mai târziu am aflat că era mult mai tânără, dar trecuse peste o dependență de meth. Într-o zi, pe când curățam niște abțibilduri de pe ferestre cu un diluant industrial, mi-a zis că trebuie să ia o pauză. „Nu pot să mai inhalez vaporii ăștia. M-am drogat prea mult cu substanțe din astea", mi-a zis.

Bineînțeles, asta n-are nicio legătură cu cafeaua: în orice industrie și la orice loc de muncă găsești personaje dubioase. Am aflat rapid chestia asta când m-am mutat în New York și am fost transferat într-un magazin din Manhattan.

În prima noapte la New York, un gândac imens m-a urmărit până în fața magazinului, în timp ce colegii mei râdeau în hohote de naivitatea mea. Nu m-am apropiat de ei la fel de mult ca de echipa din California, dar am reușit să mă împrietenesc cu câțiva. O tipă lucra ca escortă în timpul liber și trăgea cocaină. Venea cu pistolul la muncă și, o dată, l-a amenințat cu el pe un coleg care a făcut-o „curvă".

A fost o introducere oribilă într-un oraș pe care îl admiram din copilărie. A fost o zi în care am servit mai multe vedete una după alta: Spike Lee (cidru de mere); Philip Seymour Hoffman (cafea neagră), Elijah Wood (m-a ignorat în timp ce vorbea la telefon). În altă zi, am prins un drogat care făcea o tranzacție cu dealerul la baie.

În scurt timp, mi-a fost clar că toată lumea de la job era pe droguri. Am descoperit că supraveghetorul nostru – căruia îi spuneam Gollum, din cauza asemănării izbitoare cu personajul – fuma crack în subsol. Iar unul dintre barmani întârzia regulat la muncă din cauză că băga heroină.

Restul fumam marijuana, n-aveam nevoie de altceva. Aveam o oră să închidem magazinul; dacă depășeai opt ore, trebuia să fii plătit peste program, ceea ce nu-i convenea magazinului. Dacă terminam vreodată mai devreme, stăteam și fumam jointuri în fața magazinului, cu luminile stinse. Aveam un dealer care venea să ne lase iarbă la toți o dată pe săptămână.

Așa, aproape uitasem: sângele de șoarece.

Deci, magazinul era infestat cu șoareci și insecte. Atât de nasol încât la un moment dat ni s-a spus că nu ne mai putem schimba în uniforme la muncă pentru că ni s-ar umple hainele de gândaci.

Într-o zi, am găsit un șoarece dormind într-un pachet cu biscuiți. Mâncase până obosise și căzuse lat. Era super drăgălaș, păcat că șeful meu l-a înecat într-o găleată cu apă.

Dar cea mai memorabilă experiență a fost, de departe, cea în care am stropit toată podeaua magazinului cu sânge de șoarece. Era o zi foarte aglomerată și rămăsesem fără sirop de vanilie. Am alergat la subsol să iau o cutie cu sirop și am trecut în grabă pe lângă capcanele cu lipici pe care le pusesem pentru șoareci. În timp ce mă grăbeam să ajung înapoi, am simțit eu că am călcat pe ceva ce mi se lipise de picior, dar am urcat repede înapoi.

Când am lăsat din mână cutia cu sirop, am realizat că aveam pe talpă bucăți dintr-un șoarece. Probabil călcasem pe un amărât care se prinsese într-o capcană. Eram îngrozit. Umplusem toată podeaua magazinului cu sânge. Gollum mi-a răzuit capcana, cu tot cu șoarece, de pe talpă și, spre uimirea mea, a aruncat-o în chiuvetă, printre cănile și farfuriile în care serveam zilnic clienții. Și-a dat seama repede de greșeală, a luat capcana de acolo, a aruncat-o la coș și și-a dus degetul la buze în semn de „șșșșș".

Din ziua aceea, n-am mai mâncat și n-am mai băut nimic în magazin. Știu că probabil majoritatea locațiilor nu sunt așa de groaznice – și că lucrurile pe care le-am văzut erau mai mult din vina Sanepidului și a supraveghetorilor mei, decât din vina companiei – dar n-am reușit niciodată să scap de sentimentul că nu eram noi cea mai nașpa echipă din lume.

Oricum, cafeaua lor nici măcar nu e așa de bună.