De ce actorii buni care-ți plac ajung să joace în filme oribile

Articolul a apărut inițial în VICE UK

Un film recent cu Matthew McConaughey și Anne Hathaway a întins foarte mult limitele acceptabile pentru categoria de „atât de prost, încât e bun”.

Serenity, care a apărut în cinematografe în martie, a început să atragă imediat atenția, dar nu din motive bune. Marea întorsătură de situație a filmului a ajuns o chestie de legendă, cu statut epic în cultura populară, oamenii fiind încurajați să-l vadă doar ca să se minuneze de cât de oribil e. Charles Bramesco de la The Guardian l-a descris drept un „thriller distractiv de prost” și „primul film glorios de prost al anului”. Patrick Smith, editorul de cultură de la The Independent, a spus pe Twitter: „Chiar am crezut că Serenity va fi atât de prost, încât va fi bun. Dar a fost doar prost.” În recenzia lui de o stea pentru film, a menționat că acea întorsătură de situație, deja notorie, este „cea mai ridicolă bâjbâire din istoria cinematografiei.”

Întrebarea principală care îți rămâne în minte după ce vezi epava eșuată a speranțelor celor care au făcut Serenity este următoarea: cum de McConaughey și Hathaway, doi actori câștigători de Oscar și care sunt pe val, au simțit nevoia să joace într-un film atât de prost? Mereu m-am gândit, când mă uit la un film cu adevărat execrabil, dar care are actori credibili și care pot fi luați în serios, „Cum de au fost de acord cu așa ceva?”

Se pare că mereu se găsesc exemple de filme oribile în care joacă actori de mare succes și care se bucură în general de o recepție critică bună. Despre Tresspass, un film din 2011 cu Nicole Kidman, Time Out a spus: „Pentru un film prost, nu e complet plictisitor – odată ce te predai nivelului său de maestru gunoier al idioțeniei.” The New Yorker a descris filmul Catwoman (2004) cu Halle Berry drept „încă o sută de milioane de dolari aruncați pe apa sâmbetei”.

Just Getting Started (2017) cu Morgan Freeman în rolul principal, a fost declarat „impotent din punct de vedere comic și dramatic”. Despre filmul lui Michael Fassbender din 2017, Snowman, The Atlantic a întrebat: „În acest îngheț care te amorțește, cine nu și-ar căuta consolarea în băutură? Sau în căldura fizică a unui partener? Sau în crime în masă?” Și lista poate continua la nesfârșit.

Cum de asta se întâmplă atât de des? În 2016, criticul de film Christopher Hooten a investigat de ce Robert de Niro, care în general e privit drept unul din cei mai mari actori în viață, a început să joace în filme „proaste”, concluzionând că prioritățile marilor studiouri s-au schimbat. „În anul în care de Niro și-a câștigat primul Oscar (1974), cele mai mari lansări de la Paramount Pictures erau Chinatown și Nașul II”, explică el. „Acum, 40 de ani mai târziu, în 2016, pe agendă sunt Zoolander 2 și Țestoasele Ninja: Out of the Shadows.”

Când îl întreb despre regularitatea cu care actorii „buni” apar în filme „proaste”, Hooten îmi spune: „Nu sunt foarte multe joburi pentru un actor, iar ăsta e în sine un factor. Chiar și filmele cu buget mic sunt capabile să atragă nume mari din actorie, pentru că oportunitățile pentru muncă «bună» nu se găsesc pe toate drumurile.”

Conform actriței Ileana Douglas, care a jucat alături de de Niro în Goodfellas, Cape Fear și Guilty by Suspicion, sunt și alți factori de luat în considerare. După ce a ieșit pe piață filmul Dirty Grandpa al lui de Niro, care a fost în mod previzibil ciuruit de critici, Douglas a fost întrebată despre calitatea descrescătoare a filmelor lui. Ea a răspuns că „mediul care a fost creat pentru joacă și pentru realizarea de opere de artă” nu mai există. „Probabil că este foarte dificil să fii într-un mediu în care auzi mereu «da, avem o oră, avem o oră, hai să filmăm scena asta repede», și dacă nimănui altcuiva nu-i pasă, ție de ce ți-ar păsa? […] Eu tot cred că potențialul există în toți acești mari actori, dar trebuie creat și mediul propice pentru ei.”

Când vine vorba despre cine e responsabil pentru un film prost, criticul de film Helen O’Hara îmi spune că majoritatea oamenilor subscriu la „teoria autorului”, care spune că regizorul este „autorul” unui film și prin urmare filmul este o reflecție a viziunii artistice a acestuia. „Nimeni nu-și propune să facă un film prost”, spune ea. „Dar regizorul poate lua decizii care să schimbe aproape complet lucrurile pe care le-a făcut un actor. Acesta e unul dintre motivele pentru care nu mă simt OK să nominalizez un actor în conexiune cu un film prost, pentru că e foarte posibil ca actorii să fi avut o performanță magnifică și să-și fi dat acordul pe un scenariu foarte bun, ca apoi totul să fie schimbat de șefii industriei Hollywood sau pur și simplu regizat prost.”

O’Hara sugerează că, de cele mai multe ori, filmele ies prost din cauza unor lucruri care nu se află sub controlul actorilor. „Un film poate avea recenzii proaste pentru că efectele speciale au fost nașpa sau pentru că interpretările cel mai puțin reușite ale unei replici au fost selectate la montaj. Poate nu au avut timp să îi dea actorului ocazia de a filma două sau trei versiuni pentru o scenă. Studioul poate și el schimba diverse lucruri, precum scenariul, povestea sau regizorul.”

Studiourile au și ele propriul simț practic după care se ghidează. „E important de reținut că unele filme pot fi în producție timp de un deceniu, ceea ce lasă mult loc pentru schimbare”, îmi spune criticul de film Clarisse Loughrey. „Alte filme ajung să fie terminate în grabă pentru a respecta data de lansare promisă. Peter Jackson, de exemplu, a trebuit să înceapă filmările pentru The Hobbit fără fire narative dezvoltate și cu un scenariu care nu-i prea plăcea, doar pentru că a preluat frâiele după ce Guillermo del Torro a plecat din proiect, iar studioul nu a vrut să modifice deadline-ul.”

Actorul și regizorul Jake Graf consideră că filmul este un proces de colaborare, un proiect colectiv. El a stat cu editorul său la montaj la peste opt filme și zice că, da, regizorul are ultimul cuvânt pentru versiunea finală. Dar în filmele cu buget mare, producătorii și executivii vin și ei să se implice, și pot crea „un cu totul altfel de animal”. „De obicei e tot un proces de colaborare, dar executivii au ultimul cuvânt, din moment ce filmul se face pe banii lor și ei au cel mai mult de pierdut dacă încasările vor fi proaste”, îmi spune el.

„Ca actor, te expui cu totul și dăruiești tot ce ai, iar în timpul scenelor tale focusul e pe tine și pe performanța ta. Însă, după ce scena s-a terminat de filmat, gata, nu mai ești important”, continuă el. „Ca scenarist, sunt mereu uimit de cât de mult poate să intervină un regizor sau un producător ca să modifice, să rescrie sau să taie din scenariu, uneori atât de mult, încât devine de nerecunoscut.”

Scenaristul, actorul și regizorul Amrou Al-Kadhi e de acord că de multe ori calitatea filmului nu depinde de regizor. „Ca regizor, ești atât de bun pe cât e echipa din spatele tău și trebuie să poți avea încredere că fiecare membru al echipei e genial în felul lui la ce face”, sugerează el, adăugând că audiențele și criticii uită deseori că un film este un mediu puternic structurat de economie. „La nivel de scenariu, agenții de vânzări vin la negocieri ca să estimeze care va fi potențialul de audiență al filmului, iar bugetul este apoi creat în funcție de asta. Cred că o mare greșeală este și să nu fie inclusă echipa de post-producție în etapa de scenariu. Este esențial pentru editor, compozitor și sunetist să fie implicați din etapele incipiente, ca să fie foarte familiarizați cu viziunea dorită pentru un film, pentru că toate contribuțiile lor pot să schimbe drastic filmul la final.”

Loughrey zice că filmele proaste se fac „din zorii cinemaului”, dar adaugă că motivele pentru care actori considerați credibili și de succes ajung să joace în ele sunt mult mai complexe.

„Există și rațiuni mai practice”, zice ea. „Este o franciză care asigură siguranța jobului? Rolul asigură un nivel mare de publicitate care le va ajuta cariera să crească? Se filmează aproape de casă, unde actorul ar putea avea copii mici sau familie cu care vrea să-și petreacă timpul liber? Un actor care acceptă un rol este ca oricare dintre noi care acceptă un job, deci vine la pachet cu mai multe lucruri de luat în considerare.”

Criticul de film Caspar Salmon argumentează ceva similar când îmi spune că fiecare actor are priorități diferite. „Actorii urmăresc lucruri diferite în fiecare etapă a carierei lor, de cele mai multe ori e legat de cât de mult pot apărea pe ecran sau dacă le dă șansa de a-și îmbunătăți imaginea sau tipul de performanță artistică cerută. Cred că Meryl Streep face asta în zilele de acum: pare să-și selecteze filmele doar după cât de distractiv va fi proiectul sau genul de rol pe care i-l oferă mai degrabă decât să-și bazeze alegerile pe cine e regizor sau dacă are șansa să aducă o contribuție artistică de durată.”

Prin urmare, faptul că e deja prezent cu un rol un superstar de talia lui Streep poate deveni un argument pentru a-i convinge și pe alți actori să accepte roluri pentru un film.

Cu toate acestea, rămâne în picioare observația că genul ăsta de chestie se întâmplă mai mult unora decât altora. E pentru că unii sunt mai tentați de bani? La de Niro, Bret Easton Ellis sugerează că ar putea fi un factor: „Am auzit de la oamenii care se ocupă de finanțe că dacă ai suficienți bani, de Niro va fi de acord să joace în orice și se pare că tocmai s-a confirmat.”

McConaughey este încă un actor care pare să ajungă în mod regulat în filme „proaste”. Hooten aduce în discuție filmul lui din 2015, The Sea of Trees, ca exemplu de proiect care arăta bine pe hârtie, dar care a ieșit nasol. Pentru McConaughey și alții, poate că asta se reduce la propria opinie sau la o dorință de altfel admirabilă de a experimenta chiar și cu riscul că nu va întoarce. În mod grăitor, McConaughey a declarat anul trecut pentru The Guardian că „n-am făcut niciodată un film care să se ridice la înălțimea așteptărilor pe care le aveam de la el.”

În mod ironic, Serenity s-ar putea să fie singurul film care se ridică la înălțimea așteptărilor audienței după lansare, doar pentru cât de oribil este. Dar ce e sigur e că McConaughey nu va fi ultimul actor bun care să apară într-un film prost, pentru că drumurile către dezastrul cinematografic sunt infinite.

@LouisStaples