Cum arată o despărțire perfectă în filme

Filmele te pot transporta într-un loc dincolo de realitățile vieții de zi cu zi. Dar, indiferent de gen, o chestie care mi s-a părut întotdeauna adevărată e că puține scene de despărțire arată cu adevărat durerea încheierii unei relații cu o persoană pe care chiar o iubești.

Scenarista din Los Angeles Karen McCullah se află în spatele multor clasice ale modernității, precum 10 lucruri nu-mi plac la tine (1999) și Blonda de la Drept (2001), pe care le-a scris în colaborare cu partenera ei de scris, Kirsten Smith. Lui McCullah și Smith trebuie să le mulțumești pentru legendara scenă de despărțire din Blonda de la Drept, în care prietenul de pe-atunci al lui Elle Woods (Reese Witherspoon), Warner Huntington III, îi dă papucii din senin, într-un restaurant aglomerat, în timp ce ea se aștepta la o cerere în căsătorie.

Înainte de orice scenă bună de despărțire, explică McCullah, e important să crești tensiunea dramatică. În cazul Blondei de la Drept, știi că vine ceva nasol, pentru că Elle e atât de bucuroasă despre întâlnirea ei. „E atât de entuziasmată de cina aia, că te-ai putea gândi, gen: Ah, e posibil să se-ntâmple ceva nasol, e un film”.

Inițial, explică McCullah, Huntington e prezentat drept un iubit șarmant și iubitor. Dar în scena de despărțire, McCullah ilustrează tot ce trebuie să știi despre personajul lui Warner: că n-a respectat-o, de fapt, niciodată, pe Elle. „E gen: Ei, nu, tu doar ai fost iubita mea frivolă și superbă, iar acum o să mă duc să-mi găsesc o alta serioasă pe Coasta de Est, pentru că mă presează familia să fac asta”, explică ea.

În timpul despărțirii, Warner îi spune că „[are] nevoie de o Jackie, nu de o Marilyn” - despărțirea e calculată ca să-i avanseze cariera politică. E una dintre cele mai celebre replici din film, iar McCullah consideră că e o metodă de a găsi un moment de umor absurd în toiul durerii lui Elle. „Există întotdeauna ceva comic în toiul momentelor sinistre, și e vorba despre a găsi acest moment”, explică ea.

Scrierea unei secvențe legendare de despărțire începe cu explorarea personajelor, a motivațiilor și sentimentelor lor cu privire la despărțire. McCullah spune că, în mod normal, scrie o scenă și se joacă cu ea săptămâni întregi, ca să nimerească toate nuanțele. Pentru ea, o scenă bună de despărțire trebuie să aibă adevăr emoțional. Ce nu funcționează? Scenele siropoase care se desfășoară atât de des în filme, precum cursele către aeroport, ca să prinzi un iubit care pleacă. „Au fost deja parodiate de atât de multe ori”, oftează McCullah.

Deci cum poți să știi dacă o scenă de despărțire îi atinge pe spectatori? „Dacă tu o crezi și te doare de durerea personajelor, atunci e bună. Dacă te gândești nu vă despărțiți, fraților, o să rezolvați problemele, ce sinistru - atunci și aia e bună.” McCullah face o trimitere la episodul din Sex and the City în care Carrie Bradshaw e părăsită de iubitul ei scriitor printr-un post-it. „Mi se pare că acum, din cauza mesajelor și a dorinței universal umane de a evita conflictele, probabil o să vezi mult mai multe despărțiri prin mesaje în filme… [rețelele sociale] vor schimba fața despărțirilor în filme.”

De cele mai multe ori, scenele de despărțire servesc pentru două scopuri în filme. Fie vrei să rămână despărțiți, fie vrei să ajungă înapoi împreună. „În orice scenă de despărțire, fie vrei să ții cu oamenii, ca să se împace, sau trebuie să te bucuri de despărțire, ca să aibă un impact”, explică McCullah. Își amintește de o scenă din Notting Hill, în care William Thacker, jucat de Hugh Grant, o aude pe femeia pe care o iubește, Anna Scott (Julia Roberts), vorbindu-l de rău. Momentul ăla în care i s-a frânt inima, reflectat pe chipul lui, spune McCullah, a fost semnificativ pentru ea. „Pur și simplu o vezi pe fața lui: Ah! Nu contez câtuși de puțin pentru ea. Mă fac de râs. O să plec și gata. Vezi toate emoțiile care i se perindă pe chip în scena aia și nici n-a fost nevoie să zică nimic.” Dar scena te mai și face să tânjești după împăcarea lor: „În capul meu, mi-am zis: Trebuie să-l recâștige.”

Alteori, scenele de despărțire te fac să-ți dai seama că probabil cele două personaje n-ar trebui să fie deloc împreună. Ca în Nopți albe la Seattle, explică McCullah: „Bill Pullman e logodnicul ei și are, gen, o tonă de probleme cu astmul sau așa ceva - mereu e înconjurat de șervețele pline de muci! Annie Reed (Meg Ryan) se satură și decide să plece ca să fie cu Sam Baldwin (Tom Hanks).” Explică de ce e firesc ca publicului să i se facă milă de personajul lui Pullmann, dar, în cele din urmă, pur și simplu știi că „e menită să fie cu Tom Hanks, așa că Bill Pullman trebuia să dispară”.

Poate fi complicat să scrii o scenă credibilă de despărțire, pentru că scenaristul trebuie să îmbine dialogurile, limbajul corporal și gândurile în scenă, în timp ce construiește tensiunea dintre cele două personaje. În timpul filmărilor cu Blonda de la Drept, Matt Davis, care l-a jucat pe Warner, a întrebat-o pe McCullah dacă personajul lui a iubit-o vreodată pe Elle sau dacă e doar un nenorocit. Au discutat motivațiile lui Warner și au hotărât că o iubea pe Elle, dar era presat de familie să-și găsească o parteneră mai potrivită.

McCullah a introdus în scenariu anumite sugestii care să servească drept semnale de alarmă pentru spectatorii care speră că Elle și Warner s-ar putea împăca. Într-o scenă după ce Elle face Dreptul la Harvard, în speranța de a-l recâștiga, Warner spune: „Nu ești suficient de deșteaptă, păpușă”. Răspunsul lui Elle: „N-o să fiu niciodată îndeajuns de bună pentru tine, nu?”, marchează punctul de cotitură din Blonda de la Drept. În momentul ăla, spune McCullah, publicul se hotărăște că „tipul ăsta trebuie să dispară!”.

Cele mai bune scene de despărțire sunt catartice, chiar dacă-ți provoacă amintiri despre propriile tale experiențe. În cele din urmă, e mai ușor să vezi o despărțire, când nu ți se-ntâmplă ție. „De asta ne uităm cu toții la filme”, explică McCullah. „Intri în viața altcuiva preț de o oră și jumătate și simți sentimentele lui, în loc de ale tale și scapi de gândurile care-ți ocupă mintea.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.