Perioada sângeroasă din wrestling când luptătorii erau înjunghiați de public

Articolul a apărut inițial pe VICE US

Wrestling-ul profesionist îmbină tehnici de atletism cu scenarii teatrale într-un mod care nu seamănă cu niciun alt sport din lume. În prezent, e mult teatru, dar a fost o vreme când audiența – și chiar și unii wrestleri – nu puteau separa momentele teatrale din ring de viața reală. Noua serie VICELAND Fața întunecată a ringului investighează povești din epoca de altădată a sportului, anii 70 și 80, când ce se întâmpla în afara ecranului era adesea mai periculos și fatal decât ce reușeau camerele să surprindă.

Wrestlerii de la acel moment erau recompensați pentru a-și face personajele să pară cât mai autentice, ceea ce a dus la consecințe în viața reală pentru mulți dintre ei. Seria se uită la unele personaje pentru care asta a fost mai real decât pentru alții, precum imensul Bruiser Brody, cunoscut pentru că dădea iama în public și îi lovea cu un lanț – dar și pentru urmările complicate care au derivat din a încerca să se obțină dreptate pentru el după ce a fost ucis într-un caz misterios de înjunghiere în vestiar. Seria intră și în povești de parteneriate abuzive în viața reală, precum perechea din ring Macho Man și Miss Elizabeth, care aveau și o întreagă poveste de relație abuzivă în ring, în paralel cu cea reală. Însă seria este mai mult decât o privire asupra zvonurilor mai întunecate din lumea wrestlingului: e un studiu asupra naturii umane și a efectului de spirală din lumea show-ului de distracție aproape real.

M-am întâlnit cu regizorul Jason Eisener ca să aflu mai multe despre felul în care haosul din acea eră a ajuns la cote atât de ridicate și despre ce spune acest haos despre natura divertismentului.

VICE: De ce ai simțit nevoia să începi să spui aceste povești?
Eisener: Wrestlingul nu seamănă cu nicio altă formă de artă sau sport. Perioada de timp care ne interesează este când publicul chiar credea că wrestlingul e real. Fiecare wrestler trebuia să continue să stea în pielea personajului său și în viața lor publică de zi cu zi; dacă jucau un personaj puternic sau impozant, trebuiau să se poarte așa și în public, sau dacă se întâlneau cu rivalul lor din ring, trebuiau să se poarte de parcă sunt la cuțite.

Bruiser Body, de exemplu, a fost atât de bun la a-și proteja identitatea de scenă, încât nimeni nu a știut persoana reală. Însă asta a ajuns să fie împotriva lui după ce a fost ucis: criminalul a ajuns în sala de judecată, dar juriul nu a putut separa persoana reală a lui Brody de personajul lui negativ. Din moment ce îl puteai vedea pe Brody în ring învârtind un lanț deasupra capului și fugind spre audiență, despărțind mulțimea de fani și speriind oamenii, pe vremea aceea ei credeau că ăsta este el ca persoană. Ei nu știau că sub acea fațadă el era, de fapt, super inteligent, și un soț și un tată afectuos. El juca acest personaj, dar nimeni nu știa că făcea parte și din echipa de cameramani, editând show-urile și orientând camera în momentele importante. Deci acesta e unul dintre motivele principale pentru care ne-am îndrăgostit de această poveste.

Ce crezi că a dus la momentul ăsta?
Sportul făcea tot ce era necesar ca să protejeze misterul și personajele. Una dintre poveștile care ne-a trezit cel mai mult interesul pentru această serie este cea a lui Rowdy Piper din anii 80. El e considerat probabil cel mai mare răufăcător din istoria wrestlingului: oamenii îl urau atât de mult, încât trebuia să aștepte ca toată lumea să plece din arenă înainte să poată merge la mașină să plece și el, altfel aruncau bețe și pietre după el dacă îl vedeau. Dar într-o seară a ajuns să salveze o femeie de la a fi atacată de trei indivizi în parcare, doar că a fost înjunghiat în timpul altercației. Au trebuit să ascundă asta de presă; dacă oamenii aflau că este un erou, asta ar fi mers împotriva personajului său din arenă, unde trebuia să fie acest răufăcător suprem pe care toată lumea să îl urască. Mi se pare fascinant.

Crezi că fanii știau că toate chestiile astea la care se uită au și consecințe în viața reală?
Unul dintre lucrurile care m-au făcut să vreau să analizez chestiile astea este să aud cât de mult oamenii chiar credeau în imaginea asta. Sunt povești din anii 70 cu Bobby the Brain Heenan, un personaj răufăcător, pe care oamenii îl urau atât de mult, încât scoteau pistoale și trăgeau spre el. Sunt povești cu oameni împușcați în gât doar pentru că stăteau aproape de ring. Înainte ca wrestlerii să aibă o intrare separată, trebuiau să treacă prin mulțime ca să ajungă în ring și sunt povești cu unii dintre ei care se luptau pentru propria viață doar ca să ajungă înapoi în vestiar. Odată ajunși acolo, priveau în jos și vedeau cuțite ieșind din ei de la oameni care îi înjunghiaseră. Deci da, oamenii chiar credeau în asta.

De ce ar vrea cineva să continue să se expună la un mediu atât de periculos?
Asta e o întrebare bună. Unii nu aveau de ales. Nu cred că aveau altă opțiune. Se câștiga OK și e foarte posibil să nu fi auzit de alte opțiuni. Când citești povești precum a lui Rowdy Piper, vezi că el a intrat în business când avea 14 sau 15 ani, deci era ca și cum ai fugi cu circul, din multe puncte de vedere. Unii probabil că ajungeau să iubească viața asta. Îmi imaginez că e un sentiment care-ți dă dependență, chiar dacă joci un răufăcător și faci mulțimea atât de furioasă, încât vrea să te omoare, probabil e un fior de adrenalină acolo.

Mai sunt astăzi chestii rămase din această cultură care le cere wrestlerilor să se poarte ca personajele lor în viața de zi cu zi sau care duce la repercusiuni reale din cauza personajelor lor?
Cred că mai sunt, un pic. Acesta e unul dintre motivele pentru care îmi place mult Ronda Rousey, pentru că există acest amestec între cine era ea în lumea MMA și tranziția pe care a avut-o înspre wrestling. Se pare că au făcut o treabă bună estompând granițele dintre viața ei personală și personajul ei, e destul de fascinant cum se intersectează. Nu e chiar cum era pe vremuri, dar sunt încă momente în care oamenii se întreabă „hei, oare chestia asta a fost scrisă în scenariu sau e pe bune?”

Vezi și:

Oamenii nu se mai bat în spatele camerelor doar pentru ura personajelor lor. Dar din moment ce wrestlingul tot se bazează pe a crea distracție din aceste intrigi legate de personaje, asta nu poate să inspire în continuare atitudini negative în viața reală?
Păi, dacă ne uităm la relația dintre Macho Man și Miss Elizabeth, când personajul lui o abuza în anii 80, fanii voiau să îi ia apărarea și ar fi dorit ca ea să îl părăsească. Wrestlingul poate face niște chestii destul de puternice reflectând cultura curentă. Poate inclusiv să facă oamenii suficient de puternici să se gândească „hei, relația asta nu e bună” și probabil că sunt și alți oamenii în relații similare. Așa că atunci când ei văd personajele trecând prin scenarii de genul acesta, văzând că oamenii vor să le apere și să le ducă undeva departe sau să le ajute să devină mai puternice, cred că asta e ceva bun de văzut pentru alții. Iar asta se întâmplă mereu în wrestling – găsește o cale de a reflecta ce se întâmplă în cultură și poți mereu să înveți ceva din asta.

Care a fost reacția de la fanii wrestlingului?
Reacțiile mele preferate au fost de la fanii înrăiți ai wrestlingului, care au arătat filmul familiilor lor și prietenilor, ca să îi ajute să înțeleagă de ce le place, și asta chiar le-a deschis ochii către această formă de artă. Pentru mine, ăsta e aproape ca un cadou către alți fani ai wrestlingului ca noi, care simt că o pot arăta familiei și prietenilor, ca să înțeleagă de ce le place wrestlingul profesionist și să câștige o perspectivă nouă asupra sportului. Asta înseamnă cel mai mult pentru mine.

Conversația a fost editată pentru claritate și dimensiune.