De ce trebuie să renunți la internet pentru șase săptămâni

Ai nevoie de o lună jumate pauză de internet și eu la fel. N-are rost să dezbatem – deși știi că te sperie – pentru că e adevărat, chiar avem nevoie. Nu: te rog, nu te uita. Acordă-mi un minut din timpul tău. Știu că tocmai ți-a bâzâit telefonul și vrei să te uiți la el. Nu te uita la telefon. E doar un like pe Instagram. Înapoi la mine: E doar un like pe Instagram. Ding: Sunt convins că Facebook inventează notificări pe care să ți le arunce când ai fereastra cu Facebook deschisă, ca să te facă să te-ntorci în goană la el, alt-tab alt-tab alt-tab, trei oameni pe care îi cunoști sunt interesați de un eveniment în apropierea ta mâine. Ding. Uită-te la propoziția asta. Fixează-ți ochii pe ea. Doar ține-ți privirea acolo, fix acolo. Ai o pornire destul de intensă și copleșitoare să-ți verifici e-mailul chiar acum, nu? Simți tensiunea în genunchi, cum îți înflorește prin stomac, apoi în piept. Ding. Nu ai mai primit niciun e-mail important în ultimele 40 de secunde. Sincer, n-ai primit niciun e-mail important toată săptămâna. O lună și jumătate departe de internet e tot ce-ți cer. Șase săptămâni, închide-l.

Ți-e teamă că n-o să mai știi nimic fără internet. Știu asta, pentru că așa mă simt și eu. Ți s-a mai întâmplat, mai mult decât o dată: erai la un bar și te-ai trezit deodată băgat într-o discuție contradictorie. De exemplu: multor prieteni de-ai mei le place să-mi vorbească despre filmul din 1998 A Bug’s Life. Ții minte că tot anul ăla a ieșit și Antz? Preț de o vară minunată, în cronologia emergentă a filmelor animate cu grafică pe calculator, potrivite pentru toată familia, au existat nu unul, ci două filme care urmăreau aventurile unei insecte. E ciudat, nu? Nu vorbim îndeajuns despre asta. Dar de fiecare dată când sunt la crâșmă, se trezește cineva să fie, gen, hei:

N-a jucat Sylvester Stallone în filmul ăla?

Și eu zic, gen: Nu, Sylvester Stallone e jucat în Antz. Kevin Spacey a jucat în A Bug’s Life.

Și persoana zice: păi și-n care era Sharon Stone? Și eu zic: din nou, în Antz. Și mă-ntreabă: dar ești sigur?

Și, deși, da, sunt sigur că Sharon Stone a jucat-o pe Bala în Antz, chiar și-așa, nu: scoate telefonul, cu un singur deget ridicat, ca să verifice, doar așa. Trebuie să știe acum, tu trebuie să știi acum. Și, iată-vă, s-a dus conversația, pentru că vă uitați și știți amândoi. Dacă ați fi stat amândoi acolo și v-ați fi gândit la asta împreună, ați fi găsit răspunsul. Poate că v-ați fi amintit că Sharon Stone a jucat în Antz. Dar n-ați făcut asta, nu? A trebuit să verificați. O lună jumate, închide-l.

O să vrei să-mi zici că jobul tău depinde de internet, dar nu-i așa. De cele mai multe ori, internetul te împiedică în mod activ să-ți faci treaba la job. Te prefaci că ai o capacitate de atenție ascuțită ca un laser, mult peste posibilitățile colegilor tăi, și că doar tu ești în stare să menții un echilibru între muncă și internet, înainte să cazi pradă atracției tenebroase, moment în care te trezești că te holbezi la un coș de cumpărături de pe ASOS și te întrebi dacă ai nevoie de pantofii ăia (ai nevoie de pantofii ăia? N-ai nevoie de pantofii ăia. Lasă-i în coș, cât te gândești să cumperi pantofii ăia.) Crezi că ai autodisciplină, dar n-ai. Poți să-ți faci treaba fără internet, numai că nu vrei. „D-dar e-mailurile mele!” Dacă e ceva atât de important, o să te sune. „D-dar trebuie să întreținem un brand personal în social media!” Tu te-ai oferit să creezi un alt profil de Instagram pentru brandul de la muncă, pentru că nu ți se părea suficient să ai un singur cont de Instagram logat pe telefon, iar acum ce se-ntâmplă în fiecare seară după ce mănânci și-ți pui pantalonii de trening și te uiți la televizor este că în fundal dai scroll prin toate fotografiile de pe contul tău personal de Instagram, până când te plictisești, apoi te de-loghezi din ăla și intri la loc în contul tău personal până când te plictisești, apoi te de-loghezi din ăla și te loghezi la loc cu contul de firmă – feed-ul de poze de pe ăla de firmă constă într-o serie de Boomerang-uri cu bețivăneli de vineri și toți câinii care au vizitat vreodată sediul vostru, doar 140 de followeri, toți angajați ai firmei – și scrollezi, în schimb, prin ăla. Instagramul de firmă nu contează pentru nimeni în afară de tine. Planeta va continua să se învârtă chiar dacă nu te mai ocupi de asta. Tot o să-ți poți face meseria și fără internet (până și eu o să-mi pot face meseria fără net și uite unde citești tu chestia asta chiar acum.) Tu, probabil, o să ți-o faci chiar mai bine. Pe vremuri, se descurcau. Șase săptămâni, închide-l.

O săptămână nu e de ajuns, asta-i faza: poți să faci lejer o săptămână și de-aia nu pot să te las să te oprești acolo. După o săptămână, o să începi să cari după tine un carnețel, ca să cauți la greu pe Google, și adrese de e-mail ca să le scrii oamenilor la disperare imediat ce te-ntorci. (O să salvezi în ciorne pe Instagram selfie-uri, cu o expresie aproximativă de pace întipărită pe chip [„Ce-mi place să fiu deconectat!”] și o s-o încarci în secunda când se dă drumul din nou la țeava cu internet.) Două săptămâni sunt doar o vacanță. Patru săptămâni e ceva ce-ai face la pariu, pentru că e incomod, dar fezabil, așa, la limită: ai fi de acord cu patru săptămâni chiar acum, pentru un câștig suficient de mare (Eu îți setez prețul la 500 de lei. Ai renunța la internet timp de 28 de zile pentru 500 de lei.) De la cinci săptămâni intrăm pe teritoriu sălbatic. Cinci săptămâni contează. La cinci săptămâni vine punctul ăla când chiar ai renunțat pe bune. Te simți cel mai profund îndepărtat de internet. Începi să-ți rozi gratiile de la cușcă. Vorbești cu lumea în autobuz. Chiar cauți numere în pagini aurii ca să suni oameni (ai făcut chiar și-o rezervare la un restaurant!). N-ai citit chiar o carte întreagă, dar ai depus un efort valabil. De plictiseală, te-ai dus și la un fel de jogging din topor (ți s-a părut sinistru să faci asta fără o aplicație care să-ți înregistreze pașii, așa că ai amânat alergarea în sine timp de șase până la opt zile, cât timp ți-ai făcut curaj.) Nu-ți spun c-o să te vindeci. Nu-ți spun că vei renaște. Cred că fără net timp de o lună jumate o să ajungi să faci o grămadă de chestii la fel de dubioase și inutile, pe care le facem când ne zburdă gândurile: o să citești ce scrie pe spatele cutiei de pastă de dinți, o să te masturbezi în locuri demente. N-o să devii un om bun la capătul acestei experiențe, în mod magic. Dar în ziua nr. 55, creierul tău o să facă o chestie pe care-o s-o resimți ca pe expirarea unei inspirații pe care-ai tras-o puternic în piept acum zece ani și o să simți o notă scurtă și rară de calm. Ai nevoie de asta, toți avem. O lună jumate, închide-l.

Ca om care consumă o cantitate absolut monstruoasă de conținut în fiecare zi (gândește-te că e ca și cum aș mânca un regim cu multe fibre, ca să mă cac mai bine), pot să-ți spun că există un subgen de conținut în care oamenii se „deconectează” și îți spun toate chestiile înțelepte pe care le-au învățat pe parcurs. Deci, de exemplu, se duc la pădure. Dorm zece zile într-o cabană. Li se fură telefoanele și – știi ceva, de fapt, nu! N-o să-l înlocuiesc chiar acum! O să aștept două săptămâni mai întâi! Să văd ce învăț! Există moduri de a-ți „prosti” smartphone-ul sau de a-i închide culorile vii sau poți pur și simplu să-ți iei o cărămidă simplă, doar pentru apeluri și mesaje. Poți să-ți cumperi ochelari cu un filtru special, care te împiedică să te uiți la ecrane. Sigur la viața ta ai cunoscut mai multe persoane care afișau aroganța extaziată a unui instructor de yoga care-ți spune ce bine s-a simțit când și-a șters aplicația Facebook de pe telefon. Toți avem aceste mici tertipuri de a face față asaltului internetului, de a închide un robinet care picură în ocean. Îți zic că un singur articol din ăsta de fond, publicat în suplimentul duminical, despre cum e să trăiești într-un cort, nu e suficient cât să te repare. O lună jumate, închide-l.

Nu pot să nu mă gândesc la faptul că internetul nu trebuia să ajungă așa și că a existat, cu siguranță, un punct în care s-a înclinat balanța, când am fi putut să-l salvăm. Nu pentru asta a murit Tim Berners Lee. Web-ul 1.0 la început era un loc ciudat, cu doi pași mai sus de forumuri și internet plain text yung și undeva înainte de ubicuitatea rețelelor sociale: aveam Newgrounds și Badger Badger Mushroom și MyBB și site-ul ăla dubios despre câinele familiei, pe care l-a făcut taică-tău. Ții minte pur și simplu câte jocuri în Flash în care puteai să-l ucizi pe Osama Bin Laden aveam? Erau atât de multe jocuri despre uciderea lui Osama Bin Laden. Nu-mi aduc aminte cum ne trimiteam link-uri. Primeam, gen, un e-mail o dată la câteva zile (și răspundeam prompt la toate!). Sincer, cam moșmondeam și eu pe-acolo: internetul la început semăna cu o plimbare lentă, într-un curs de apă deosebit de ciudat, din care era ușor de intrat și de ieșit, pe când internetul modern seamănă cu un sprint la concurență cu tumultul unui fluviu. Internetul acum e un taifun de atenție, internetul ca un haos arhitectonic, internetul ca otravă, notificări cu puncte roșii și un panou uriaș care-ți spune despre cookies, da da, cookies, arată-mi conținutul și gata, iar internetul de-acum înseamnă știri, și știri și știri și știri, și știri, și știri și știri, și știri. Internetul de-acum e neobosit și e dreptul tău să te simți copleșit. O lună jumate, închide-l.

Avem măcar logisitca necesară ca să facem asta? Mă gândesc că în Armata SUA, la nivel înalt, trebuie să existe un întrerupător. Trebuie să existe o cameră de urgență, cu sirene roșii, isterice și stive de ecrane și cu trei chei care trebuie întoarse simultan, ca să închidem toată șandramaua. Nu? Bănuiesc că întrebarea e alta: crezi că ne vom întoarce colectiv la violență? Crezi că tocilarii o să se adune cu toate săbiile din anime-uri pe care le-au cumpărat înainte de Întuneric și o să decimeze armata sistematic, o să pătrundă în buncăr și-o să pornească din nou netul din întrerupătoare? Sau pur și simplu o să se ducă sus, un pic amețiți (toată lumea are liber de la serviciu în ziua-n care se-ntâmplă, ăsta-i bonusul) și o să mănânce niște clătite și-o să se uite la televizor? Ne dau voie să păstrăm televizoarele. Am avut televizor înainte de internet. Ne mai putem uita la televizor. Numai că, gen, n-o să mai scriem câte un articol de opinie după fiecare episod difuzat. Forumurile care analizează fiecare figurant din fundal, fiecare poster, fiecare replică și o verifică în cărțile-sursă: oamenii ăia pur și simplu o să se ducă să se culce. Tu ce crezi c-ai face pe bune, în șase săptămâni? Eu nu știu. M-aș juca un pic, doar că nu online. Probabil că… aș citi mai mult, gen, din cărți reale? Poate c-aș pregăti niște cine. N-ar fi o mare revelație. Când mă trezesc, în loc să mă uit la meme timp de 40 de minute încontinuu înainte să intru la duș, aș… m-aș culca la loc un pic? M-aș trezi brusc și aș ajunge la timp la job? M-aș duce la sală? Ce fel de om aș fi fost dacă nu mi s-ar fi dat acces instant la toată informația din lume, când aveam 11-12 ani? Ce fel de om ai fi tu? Închide ochii și imaginează-ți asta acum. Începe să-ți surâdă ideea. Te vezi plimbându-te prin parc, într-o zi însorită. Florile sunt mai înflorite și cântecul păsărilor e mai dulce. Sau pur și simplu le observi tu mai bine, pentru că n-ai nicio alertă pe telefon la care să te uiți? Privește în jur: toți oamenii ăștia, în aer liber, bucuroși. Sunt fericiți? Nu-i chiar ușor să-ți dai seama. Tu ești? Nu e o chestie atât de alb-negru. Dar nu te simți, în pula mea, mai prost din cauza asta, nu? Asta e fix singura chestie care nu s-a întâmplat deloc. O lună jumate e tot ce cer. O lună jumate, închide-l de tot.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.