Publicitate
imobiliare

Am fost să văd cum este să trăiești în cel mai luxos cartier din România

Am evadat câteva ore din Bucureștiul pentru săraci, ca să văd cum e să stai undeva unde chiria și întreținerea te costă 3 mii de euro pe lună.

de Mihnea Lazăr
20 Februarie 2018, 11:40am

Autorul

Oamenii care nu vor să emigreze niciodată din țara asta sunt expații. Lor li se adaugă, probabil, procentul acela de circa 1% din angajații care, conform statisticilor, își permit venituri lunare de peste 10 mii de lei, în mână.

Românii de genul ăsta trăiesc, de regulă, în zone rezidențiale exclusiviste. Așa este, spre exemplu, complexul Stejarii de lângă București, unde se află printre cele mai scumpe apartamente din România.

Cartierul este amplasat, ca în basme, într-un tărâm situat la marginea pădurii Băneasa de la periferia de nord a Capitalei: o lume exclusivistă, deopotrivă fascinantă și enervantă pentru muritorii de rând.

Complexul imobiliar include opt clădiri cu 285 de apartamente, realizate în urma unei investiții făcute de Ion Țiriac de peste 200 de milioane de euro. Alături este un club de sport și agrement, întins pe o suprafață de 22 de mii de metri pătrați, care a costat 18 milioane de euro.

Fotografii făcute de autorul articolului

3 300 de euro pe an ca să ai halat cu numele tău gravat pe el

Dornic să respir și eu, măcar câteva ore, din ozonul produs de stejarii semeți care înconjoară întreg complexul, am făcut și eu o vizită la fața locului. Bine, nu e cazul să mă invidiezi, nu am bani să locuiesc aici. Pur și simplu am vrut să văd cum trăiesc bogații din România.

Mai întâi, mi-am luat un abonament de o zi și am intrat în clubul sportiv.

E momentul să-ți spun care sunt scorurile: 100 de euro pentru o zi sau 200 pentru o săptămână (obligatoriu șapte zile legate, nu merge să ți le alegi tu). Dacă vrei abonament, dai 1 500 de euro/an sau 3 300 de euro pe an, în funcție de tipul acestuia. La abonamentele anuale se mai adaugă o „taxă de înscriere” de 700 de euro, dar pe care nu o plătesc decât cei din afară. Rezidenții complexului nu plătesc taxa.

Diferența de la 1 500 la 3 300 de euro (exceptând taxa de înscriere) se traduce prin vrăjeli de marketing de genul: dulap, prosoape și halate „personalizate”, „gratuitate utilizare baldachin piscina exterioară”, un masaj gratuit de 30 de minute, patru sesiuni private cu antrenor și multe alte minunății similare care să te facă să te simți „mai special” decât săracii care își permit să plătească abia la jumătate pentru, practic, aceleași aparate, aceleași terenuri de tenis și aceeași apă din piscină.

Misterul neelucidat al circulației prosoapelor în natură

Cert este că vorbim de genul acela de club în care, la intrare, îți controlezi din reflex șapca de pe frunte sau, după caz, nodul și linia corectă a cravatei, înainte de a trece granița.

Odată intrat, ești rugat politicos să citești și să semnezi un formular de înregistrare, scris în întregime cu litere mici. Dacă ai semnat și tu un contract de telefonie mobilă, știi la ce mă refer când spun „litere mici”.

Ca membru al clubului, trebuie să respecți o grămadă de reguli și condiții, majoritatea de bun simț (exemplu: semnezi în clar că, dacă te plimbi dezbrăcat prin complex, ți se retrage membership-ul).

Personal, cel mai mult m-a distrat paragraful în care clubul „nu va fi ținut responsabil pentru obiectele uitate, pierdute sau furate”, redactat cu aceeași detașare cu care sunt scrise anunțurile similare lipite pe scaunele taximetriștilor.

Dai o căruță de bani la intrare, zona e înțesată de camere video și de securiști binevoitori, dar dacă-ți fură careva mâncarea din ghiozdan, asta e, menuțule, capul sus și mergi mai departe: e și mâine o zi.

O altă prevedere interesantă din regulament tratează misteriosul caz al circulației prosoapelor în natură.

În regulament scrie, negru pe alb, că, la plecare, trebuie să returnezi prosopul. În caz contrar, ești amendat cu „20 de euro pentru un prosop mare și 10 euro pentru un prosop mic”.

Treaba asta arată că prosoapele albe de bumbac continuă să reprezinte o obsesie ciudată a turiștilor și clienților din întreaga lume, indiferent de veniturile acestora.

Cele mai luminate minți ale industriei Horeca nu au reușit nici acum să dea de cap acestui mare mister al lumii contemporane: de ce ar pleca turiștii (chiar și cei plini de bani) cu prosoapele îngrămădite în bagaje?

Locul în care ești redus la un număr. Al meu a fost „Guest 5007”

După ce dai, lejer, cu cardul peste fața terminalului POS de la recepție (secretul mișcării, îndelung exersate, e din încheietură, la fel ca lovitura aia secretă din karate prin care artiștii marțiali decapitează sticle), ești invitat, cu zâmbetul pe buze, să introduci degetul arătător în fanta unei gadget electronic, pentru a ți se lua amprenta. Astea-s regulile casei: accesul în club se face Gattaca style, doar pe baza amprentei tale digitale.

Bine, dacă e să fiu cârcotaș, treaba asta se situează cam la periferia legii 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. Sigur, poți să spui „nu” amprentării, dar nu mai ai acces, așa că, vrând-nevrând, semnezi că ești de acord pentru a primi, astfel, viza de intrare în Elysium-ul lui Țiriac. Acces granted.

Odată intrat în sistem, devii un număr. În cele câteva ore în care mi-am omorât timpul acolo, nu mai eram „Mihnea Lazăr”, ci, pur și simplu, „Guest 5007”.

Numărul ăsta, crede-mă, mă va bântui toată viața.

Din zece în zece metri, dai de o poartă de acces în care trebuie să lași Sistemul să-ți citească amprenta. Altfel, rămâi blocat, ca într-un soi de limbo, suspendat între lumi. Vrei sală de fitness? Pac, amprenta! Te plictisești de tras de fiare și vrei să dai o tură la terenurile de tenis? Pac, amprenta! Vrei sus, la etaj? Pac, amprenta! Vrei afară? Aici, în sfârșit, era o ușă NORMALĂ. Genul la care tragi de clanță și se deschide.

Am respirat ușurat și am admirat în liniște terenul de tenis „Simona Halep”, cu suprafață „hard” similară celei pe care se desfășoară meciurile la US Open – singurul astfel de teren din România.

În rest, în interior, era destul de plin – asta poate și din cauza vremii nefavorabile care a făcut ca terenurile exterioare și mult-lăudatul „golf driving range” să fie inaccesibile. Toți emanau genul acela de liniște interioară care mi-au adus instantaneu în minte imaginile acelea la relanti din clipul „Blackhole sun”. Cam așa trebuie să arate refugiul în care bogații României se pot retrage înaintea Apocalipsei.

Nici vorbă însă de inflație barocă de opulență sau ipocrizie infatuată: este o lume rece, distantă, dar, în esență, politicoasă și deloc opulentă. Acolo, nu te simți în plus. Sau, mai rău, în minus.

Nu te transformi într-un frustrat de extracție umilă, ca reprezentant al mai modestiei clasei de mijloc. Nu te simți ocultat, ci tratat, egal, ca un membru al clubului. Fie și pentru o zi, ești unul „de-al lor”.

Asta, cel puțin până în clipa în care perfidul Sistem intervine când ți-e lumea mai dragă și-ți arată unde ți-e locul: la un moment dat, nu mi-am fixat cum trebuie degetul în cititorul de amprente și mi-a dat cu eroare.

A fost, crede-mă, fix ca într-un SF de doi bani: poarta nu s-a deschis și pe ecran mi-a apărut următorul mesaj:

„User unknown. Quality criteria mismatch.”

Atât de umilit nu m-am mai simțit de când am picat examenul de treaptă, în clasa a zecea. Am reușit să-mi păstrez cumpătul și am mai făcut o încercare. Reușită pe toată linia: ecranul s-a făcut verde, la fel și schimbarea de ton și atitudine din Matrixul lui Țiriac: „Guest 5007. Acces granted”.

În rest, dacă ești maniac al sportului, le ai cam pe toate: scrimă, arte marțiale, box (200 de euro pentru 12 ședințe de inițiere e cea mai nouă ofertă), bazin olimpic de 50 de metri, tenis gârlă, pistă de jogging, sală de aerobic și nelipsita sală de fitness – bine dotată, dar, în esență, la fel de placidă ca orice sală de fitness din lumea asta.

Contra cost (adică în afara abonamentului) poți merge la zonele de relaxare în care ești invitat să-ți „atingi echilibrul” și să-ți oferi „clipe de răsfăț” în cadrul Shiseido Spa, ultimul răcnet în materie de masaje și relaxare pe sistem Zen. O ședință cap-coadă aici îți va realiza un dezechilibru financiar de câteva sute de euro într-o singură zi. Ai fost avertizat.

3 000 de euro pe lună - chiria și întreținerea unui apartament de trei camere

După ce m-am răsfățat la clubul de sport, am trecut și în partea cealaltă, în cartierul propriu-zis. Eram curios să văd care sunt scorurilor la apartamentele în care trăiesc oamenii ăștia răsfățați de soartă.

În ziua vizitei, aleile liniștite dintre blocuri erau străbătute doar de către o tânără mamă care-și plimba copilul în cărucior și un englez care-și plimba cu greutate un biet câine bătrân și bolnav: imagini-stas pe care le întâlnești în orice cartier liniștit din lumea asta.

Singurele elemente care săreau în decor eram eu și o mașină neagră staționată neglijent pe diagonala drumului, cu numere diplomatice și pe a cărei aripă flutura stegulețul american – o garanție în plus că zona e sigură și că ai vecini de nădejde.

Aveam să aflu, de altfel, un secret al lui Polichinelle pe care toți agenții imobiliari au grijă să ți-l șoptească, conspirativ, la ureche: peste 50% din clienții care populează cartierul sunt expați.

Într-un fel, e normal, în condițiile în care cam ei sunt și oamenii scutiți de grija achitării unei chirii de 2 750 de euro pentru un apartament de trei camere – genul ăsta de sume fac parte, în majoritatea cazurilor, din „pachetul de instalare” în România și sunt plătite direct de către companiile-mamă.

La prețul chiriei, ar mai fi de adăugat 250 de euro pe lună, banii de „întreținere”, în care intră cheltuielile clasice (apă, gaze), la care se adaugă cele pentru pază, gunoi și alte facilități stelare precum parcarea subterană, boxa de la subsol (care, în varianta corporate e botezată „storage box”), curățătoria sau room-service-ul.

În pliantele de prezentare, nu este omis faptul că, până și aici, în cea mai exclusivistă zonă rezidențială, găsești un shop Mega Image. Apartamentele vin gata mobilate, bucătăriile sunt echipate „cu aparatură germană”. Un avantaj față de apartamentele blocurilor comuniste e că n-ai țevi în care să bați dacă vecinul de sus face tărăboi: camerele au încălzire prin pardoseală.

În rest, tavanul e la aceeași înălțime ca la orice bloc: doi metri jumate (riscul să-ți auzi vecinul continuă să existe), iar camerele – dacă e să fiu sincer – arată la fel de banal ca orice cameră de apartament.

Chit că strugurii sunt acri, iar eu n-am petrecut decât o zi aici.