M-am antrenat o săptămână cu trupele speciale ale Armatei Române ca să văd dacă supraviețuiesc

Ca orice tip crescut în anii '80 cu ceai de sunătoare, pâine pe cartelă și gumă de mestecat Gumela manifesta un soi de fascinație absurdă față de tot ce înseamnă special. În vremurile alea, când chestii precum ciocolata Toblerone sau sticla de Pepsi erau, din start, ceva special, până și un amărât de autobuz pe care scria „Cursă specială" îmi provoca emoții.

După ce mi-a intrat, în casă, primul videocasetofon, am făcut cunoștință, în premieră (vă mulțumesc, Rambo & Chuck Norris!), cu ideea de „trupe speciale". Astfel, în timp ce vecinii de cartier se jucau de-a rațele și vânătorii, eu înfigeam în pământ scobitori („mine antipersonal"), ori crengi uscate („mine antitanc") și încercam să tai cu patentul rețelele de sârmă ghimpată din spatele blocului.

Ei bine, săptămâna trecută, mai-marii din Ministerul Apărării au închis cercul copilăriei și mi-au oferit ocazia să particip, alături de alți 20 de colegi ziariști, la un așa-numit „curs pentru jurnaliștii care transmit din zone de conflict". Am petrecut, practic, cinci zile sudate alături de militarii Batalionului 610 Operații Speciale „Vulturii" – un fel de Beretele verzi ori Delta Force autohton. Am învățat ce să faci (și, mai ales, să nu faci) în zone de război și am gustat puțin din viața de cazarmă a trupelor de elită românești. Cu tot cu instrucția de rigoare.

Trebuie să știi că operatorii din batalionul 610 sunt chiar speciali, în sensul că sunt instruiți să lupte în toate mediile posibile: au pregătire de parașutiști, scafandri și alpiniști. Sunt genul de oameni care pleacă în Afganistan în tot felul de misiuni; toată lumea știe că ei merg exact acolo unde e mai nașpa („nu a existat deplasare în Afganistan în care să nu se tragă în noi!", după cum a mărturisit, hâtru, un astfel de operator), dar nimeni nu o spune public. Despre faptele lor de arme afli mai degrabă din comunicatele NATO care ne arată cum îi medaliază americanii pe ai noștri.

Evident, nu trebuie să cazi în capcana că toată armata română e așa. Pentru că nu e. La fel cum ai doar câteva zeci (sau sute) de ingineri, medici ori profesori excepționali în toată țara asta, cam aceeași proporție se respectă și-n armată. Practic, Vulturii de la Operații Speciale sunt un fel de ciocolată Toblerone, în timp ce restul armatei e pe bază de Rom și Poiana.

Primul militar „special" cu care m-am întâlnit a fost Olteanu' (îi voi spune așa deoarece numele lor sunt la fel de secrete ca schemele de jujitsu cu care oamenii ăștia îți rup gâtul doar cu degetul mijlociu). Imediat după ce autocarul a trecut de poarta unității, Olteanu' ne-a luat în primire și a început să citească numele și seria buletinelor. Lângă el, un alt militar (după vorbă și după port nu părea „special", dar compensa prin atitudine) verifica datele. De fiecare dată când Olteanu' citea un nume, celălalt militar îl repezea scurt cu expresia „Ai răbdare!". Fix genul de expresie pe care nu e indicat să i-o spui unui tip de anvergura lui Olteanu'. Altminteri, băiat simpatic, genul de oltean care, de la prea mult stat prin Ardeal, lungește cu drag vocalele de fiecare dată când înjură. Am fost cazați în niște garsoniere de tip „cămin de nefamiliști", cu baia pe hol - un adevărat lux de cinci stele în comparație cu poveștile de armată de pe vremuri.

Am făcut apoi cunoștință cu „Bobo", un soi de înger păzitor al nostru pe durata cazării și care, atunci când nu ne dădăcea, se afla la comanda detașamentului „Alfa" alcătuit din vreo 20 de instructori care aveau să ne facă zile fripte. Prima zi a fost mai mult de acomodare, în care cursanți și instructori am fost puși într-o sală de curs exact ca la biserică: ziariștii pe stânga, militarii pe dreapta. Ni s-au predat tot felul de cunoștințe teoretice care, la fel ca oriunde în lume, ne-au plictisit teribil.

Am fost treziți din letargie abia în momentul în care la catedră și-a făcut apariția Ady, un tip cu metodă și logoree strașnice. Se vedea pe chipul lui că procedurile și planificările sunt viața lui. Crede-mă, omul ăsta ar face carieră în orice multinațională de top la modul în care-și expune Excelul în pitchul de vânzare.

De la el aveam să aflăm că fix în ziua când guvernul Grindeanu avea să pice, urma să ne deplasăm într-o zonă fictivă de război dintr-o țară ciudată numită Freedonia: un stat eșuat, fără guvern (ca să vezi coincidență), condus de un corupt rapace, pe nume Moroiescu. Ca fapt divers, țara asta era o ditamai insula (care semăna cu județele Cluj și Mureș îngemănate) și era pusă pe hartă, ca o plăcintă, fix în mijlocul Mării Negre. Mă rog, ăsta era scenariul, ideea e că guvernul căzuse și era nașpa acolo. Trebuia musai să ne antrenăm pentru treaba asta.

Antrenamentul a început cu o încălzire ușoară, urmată de celebrele flotări, abdomen și tracțiuni. Am fost varză, în sensul că am făcut, mândru de mine, 30 de flotări ca să aflu, ulterior, că baremul la Batalionul 610 e de 52 de flotări (pentru nota 5, să mă-nțelegi). La abdomene am luat nota 4 (te las pe tine să ghicești care-i baremul și cam câte am făcut), iar la tracțiuni – 2.

Minunat, mi-am zis, după care am fost aliniați la start și puși să alergăm de nebuni în jurul platoului de instrucție, ca la școală. După ce au început să-mi scârțâie genunchii, am fost numai apt pentru cursul de prim-ajutor, în care a trebuit să pun un garou pe un coleg „rănit în luptă". Tipul călcase pe o mină fictivă și îi lipsea jumătate de picior. Într-o situație reală, te golești de sânge în vreo 20-30 de secunde, în funcție de noroc. Mie mi-a luat cam un minut să-mi fac treaba. Contați pe mine!

A urmat „deplasarea în poligon" unde am fost supuși genului de tortură preferată de către toți instructorii armatei române când le încap pe mâini bibani proaspeți: deplasarea în camp contaminat cu gaze. A trebuit să alerg vreo patru-cinci sute de metri cu o vestă antiglonț de 15 kile, cască pe cap și – preferata tuturor – masca de gaze. După alergare a urmat târâș pe sub sârma ghimpată (în timp ce un militar sadic trăgea rafale de mitralieră – sper eu, cu gloanțe oarbe, pe deasupra noastră), după care, cu ultimele puteri, am fost dus într-un cort unde un tip a băgat gaze. Timp în care tu trebuia să faci genuflexiuni.

A doua zi a fost una combinată: ne-am relaxat nițel în poligon (am tras cu ceva pistoale și puști de asalt), după care a urmat calvarul: „pista de călire fizică și psihică" (un soi de curs cu obstacole care mai diabolic-enervant-imposibile și – proba de foc – saltul în gol. Practic, un soi de bungee-jumping raw, în care te legai de niște chingi și te aruncai de la vreo zece metri dintr-un container prăpădit, rugându-te ca fizica să-și spună cuvântul și să nu apari la „Știința prostiei". Am făcut-o și pe asta. Odată călit (fizic și psihic).

A veni și ziua deplasării „în teatrul de operații". Ne-am dat o tură cu avionul (simularea zborului până-n Freedonia – între timp, în lumea reală, Grindeanu căzuse), ne-am holbat la (deja colegii) parașutiști cum săreau în gol, după care, odată aterizați (practic ne-am învârtit în jurul aeroportului de la Câmpia Turzii), am fost urcați în elicoptere și duși în miezul lucrurilor.

În bază ne-au fost simulate atacuri cu artilerie sau atacuri directe asupra bazei (ocazie cu care ostașii au făcut tărăboi mare cu mitralierele grele de pe Humvee-uri). Aici am făcut cunoștință cu alt personaj de referință al Vulturilor – Bătrânul, specialist în armament și mare iubitor de mitraliere grele. Dă senzația de om puternic, dar nu neapărat în sensul de bărbat ieșit de la sală: este, mai degrabă, puternic ca un levier. Bătrânul e fix genul de om aprig care lovește cu sete la nevoie.

Odată cu lăsarea serii, am nimerit într-o patrulă, mașina a doua din trei. Drumul ne-a dus prin satul Bogata, ăla în care trebuia să ajungă și Snoop Dogg și a fost delicios: imaginează-ți figurile ălora de la cârciuma satului când au văzut un convoi de mașini militare cu oameni cocoțați în turele și cu mitralierele la vedere. Noi, însă, eram în scenariu și trebuia să identificăm „lucruri suspecte din timpul patrulei".

Mașinile fără număr de înmatriculare parcate la marginea drumului se potriveau al naibii de bine cu scenariul, dar aveam să aflu că ele erau, pe bune, de-ale locului – niște localnici le scoseseră, pur și simplu, la vânzare în fața casei. Alt element suspect, o Dacie papuc gonind în trombă dintr-un lan de porumb s-a dovedit că nici ea nu făcea parte din scenariu: pur și simplu așa conduc oamenii din Bogata.

„Dacă vedeam așa ceva în Afganistan, trăgeam, nu mai stăteam la discuție", avea să ne spună, ulterior, Bobo, în hohotele de râs ale asistenței). Patru colegi ziariști au avut și ghinionul (sau norocul) să cadă „ostatici", dar au fost eliberați a doua zi dimineață.

Stagiul ăsta mi-a redat genul ăla de încredere că, dacă-l lovesc pe unul, ăla cade. Sigur, nu încurajez la violență și treaba asta nu te ajută neapărat să-ți dezvolți abilitățile sociale, dar contează la nivel psihic. Știu, răzbunarea e pentru proști, dar și cea mai bună metodă care te ajută să treci peste furia de moment.

Dincolo de astea, aş putea să mă laud nițel cu diploma obținută în acest stagiu „Cel mai bun navigator", deşi instinctul îmi zice că treaba asta ascunde un uriaş hohot de râs al instructorilor care m-au asistat la sesiunea practică de topografie - orientare în teren. Nu vrei să ştii cum am găsit Nordul, de pildă, mai prin Sud. În rest, mi-am dat seama că aș fi supraviețuit unui război dacă aș fi făcut, zilnic, câte 50 de abdomene, 50 de flotări și 50 de genuflexiuni, simultan.