Concert Lauryn Hill…pe acid!

Acum câteva săptămâni, un reprezentat PR de la cazino-ul Mohegan Sun Resort m-a rugat să conduc câteva ore până în estul Connecticut-ului, ca s-o intervievez pe Lauryn Hill. Îmi place de domnișoara L cam la fel de mult ca de oricine altcineva. Ei nu-i prea plac albii, Sister Act II are un mesaj destul de mișto („Back in the Habit”), iar The Miseducation Of…ar fi fost perfect dacă nu erau clipurile alea cu copii care învață printre piese. Deci părea un moment numai bun să iau niște acid.

Tipul din poza de deasupra e prietenul meu „John” (nu e numele lui real). Am vrut să-l iau cu mine pentru că, în viața reală, numele lui de familie e Hill, și atrage violența ca un magnet. E un fost mormon dement care a fost jefuit de patru sau cinci ori în ultimele luni. Într-una din dăți a fost lovit în cap cu o macetă. Pătrățelele alea din gura lui sunt timbre cu acid lisergic dietilamid, cunoscut sub numele de acid.

Am ajuns la casino în jurul orei 6 seara. Cu mai mult de 10 000 de angajați, Mohegan Sun e al doilea cazino ca mărime din State. E situat într-o rezervație și, conform broșurii, e „inspirat de spiritele celor patru vânturi”. Găzduiește trei cazinouri (Pământ, Cer și Vânt), cel mai mare planetariu din lume și o arenă cu 10 000 de locuri, unde cântă de obicei „performeri de top ca MC Hammer, Gin Blossoms and Max Weinberg Big Band.” Cel mai important e că „la oricare dintre barurile și cluburile din Mohegan Sun, orice noapte a săptămânii se poate tranforma în petrecere”. De fapt e o cameră izolată capitalistă perfectă pentru un trip nebunesc și nasol.

Înainte de începerea spectacolului, ne-am plimbat prin hol, să ne obișnuim cu atmosfera și să înceapă acidul să-și facă efectul. Monstruozitatea aia oribilă e o sculptură de sticlă de 5 000 de kilograme care își schimbă treptat culoarea. John abia aștepta s-o vizităm mai târziu. Parterul cazinoului e de fapt un mall gigant, ceea ce îl distra teribil pe John. „Văd tot felul de puncte și lumini”, tot chicotea. Eram șocați de absurditatea locului și am încercat să încep o discuție tâmpită despre iadul consumerismului la care eram martori. „Sunt tipe mișto pe-aici, băi,” mi-a zis John meditativ. „Țâțe peste tot.”

Cam în zece minute, acidul l-a lovit puternic și s-a trântit lângă acest nobil urs de lângă Sala Triburilor Uitate. Mi-a trântit un pachet de gumă în palmă, spunându-mi stresat: „N-am chef să-l mai țin. Să nu mă pierzi pe-aici, te rog, băi.”

Apoi i-a pierit complet piuitul când a văzut pictura asta imensă. Uitați-vă la gestul lui care spune „metalul e futere”. După asta a început să se plângă de numărul de „adulți” din hol, apoi de numărul de persoane cu dizabilități, deși a recunoscut că „n-ar fi așa rău – doar stai într-un scaun cu rotile toată ziua”, adăugând că simțea că tocmai își dezvoltase superputerea de auz supersonic. Era timpul să luăm biletele, dar John tot gemea ca un zombie „transpirat….transpirat”. Am urcat în camera de hotel, unde și-a rupt pantofii. Purta șosete groase de lână și a trebuit să și le scoată.

În momentul ăsta deja eram foarte entuziasmați că o s-o intervievăm pe Lauryn Hill, dar mai întâi am vrut să vizităm cazinoul Cerului, care se ascundea între un munte imens și strălucitor de cristal și planetariul ala cel mai mare din lume. John deja era dus, se tot holba la cerul kitsch și-mi arăta stelele. A început să urle „Ce căcat!”, de parcă era pe salvie. „Aia e steaua lui Isus? Aici s-a născut Isus!” A făcut poza de mai sus ca să suprindă steaua lui Cristos.

Ne-am luat biletele și ne-am așezat pe stadion. Imediat după ce am făcut poza asta, John mi-a zis s-o las „mai moale cu blitzul ăla, că îmi luminează în creier”. A început să delireze că o adora pe Lauryn Hill, că Fugees fac muzică pentru toată lumea, dar era greu să-l aud prin beaturile obositoare ale DJ-ului care făcea încălzirea înainte de concert. Mulțimea din jurul nostru era beată și gălăgioasă, toți se sărutau și cântau hituri de la Bel Biv Devoe și Shai. John îi tot dădea înainte că e uimit de diversitatea mulțimii, deși nu era nicio diversitate, erau numai negrese între două vârste. Lauryn Hill a întârziat vreo oră, dar în cele din urmă, a urcat pe scenă într-un ropot de aplauze.

Asta era mutra lui John când Lauryn Hill a intrat pe scenă. Era pulbere, se ținea de față, își scutura capul și râdea. Lauryn a prezentat prima piesă, după care s-a lansat într-o serie de căcaturi de doi lei.

Dacă vreți dovezi că a fost un concert de căcat, iată-l pe John pe la jumătatea celei de-a doua piese, distrus de cap. „Băi băiatule,” tot ofta, „mă fute rău, rău de tot.” Suna ca un accident de tren, pe bune. Gagicile care făceau backing parcă cântau fiecare altă piesă. Dacă mai vreți dovezi, uite un clip din seara aia:

Am plecat nervoși după cinci piese. Am încercat să dăm de echipa lui Lauryn Hill ca să facem interviul, dar chiar dacă condusesem până în Connecticut și eram blocați într-un cazino cu 30 de etaje, n-am putut trece de scutul de intimitate al lui Lauryn. Nu dă interviuri aproape niciodată, cu atât mai puțin golanilor care poartă tricou cu Pig Destroyer. Ne-am apucat de cumpărături și de jocuri.

Prima oprire a fost la un magazin cu jucării de căcat. John a înhățat bucătarul ăsta urât ca pula și și-a pierdut mințile, urlând că trebuia să-l cumpere pentru nepoțica lui. După care l-a aruncat pe jos și a plecat mai departe.

John a încercat să se joace, dar habar n-avea ce trebuie să facă și am pierdut vreo 15 dolari, înainte să plecăm scârbiți. Ne-am întors în cameră să comandăm niște sandvișuri. Deja mă săturasem de vorbăraia delirantă a lui John, așa că atunci când l-am auzit că comandă de mâncare de la telefonul din baie, m-am gândit că e o ocazie perfectă pentru fotografii.

În momentul ăsta, John era atât de epuizat încât a leșinat lângă fereastră. N-am făcut interviul, iar excursia a fost o pierdere de vreme, dar am aflat că Lauryn Hill nu sună bine live și că cazinourile sunt pentru ratați retarzi.

Dacă aveți chef de mai multe tripuri VICE, citiți:

Am jucat într-o reclamă…pe acid!

Ocupați Wall Street…pe acid!

Traducere: Oana Maria Zaharia