FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Trip pe sibutramină

Sibutramina nu e un preparat final, ci substanţa activă a unei noi serii de pastile de slăbit, a cărei divă este Reductilul.

Când l-am revăzut pe Artan la lansarea de carte a Primului meu job de la Editura ART – antologie în care îşi relata experienţa de la furnal – am rămas tablou: era jumătate din ursuleţul săltăreţ care umplea literalmente scena în timpul concertelor de acum câţiva ani. L-am întrebat cum se face și mi-a răspuns într-un singur cuvânt: sibutramină. M-am chinuit să-mi amintesc de unde ştiam de ea. Da, a fost un scandal imens, propovăduit de toate teveurile şi ziarele. Unii au pretins să nu slăbesc, iar Adi Mutu, care a slăbit, a fost depistat pozitiv la nişte teste antidoping din cauza ei. Căcat, am zis eu, Mutu nu se pune: el iese pozitiv la orice l-ai testa.

Publicitate

Știi cum e când vezi o reclamă nouă care îţi promite slăbire rapidă şi spectaculoasă, fără dietă şi fără sport. Poate e vrăjeală. Sau poate e o nouă manieră de a strecura o amfetamină în farmacii, păcălind vigilenţa autorităţilor. Așa mi-am amintit şi de pastila-minune care rula fin cu o generaţie în urmă, regenonul, a cărui substanţă activă, amfepramona, făcea o grămadă de lume să-l folosească pe post de drog de petrecere. Am o prietenă care a înghițit cinci tablete dintr-un şut, ca să-şi scrie lucrarea de licenţă într-o singură noapte - o poveste cu final previzibil, desigur.

Bun, sibutramina nu e un preparat final, ci substanţa activă a unei noi serii de pastile de slăbit, a cărei divă este Reductilul. E tot un derivat de amfetamină şi te slăbeşte pe aceleaşi principii: se hrăneşte din sistemul tău nervos central. Așa că niște zile mai târziu m-am întâlnit cu Artan în parcul IOR, vizavi de un chioşc cu hamburgeri şi răcoritoare și l-am rugat să detalieze.

Băi, totul a început la Bacău… dar mi-e greu să-ţi vorbesc despre asta, mă duc să aduc nişte beri.

Aşa, hai să-ţi zic: eu din zece în zece ani am crize legate de look. Acum zece ani, la Bacău, aveam 40 de ani, iar Timpuri Noi era în culmea succesului. Toată lumea se întrecea să ne bage bani în buzunar. Mai ales distribuitorii de ţigări. Bun, şi după concert, ne-au dus ăştia la o petrecere, pe noi şi pe Holograf, iar sampleriţele – frumuseţi de genul fotomodel, să-ţi pierzi ochii pe ele! – l-au înconjurat pe Bittman. Şi Bittman le-a întrebat: „Dar pe Artanu’ nu-l ştiţi?” S-au uitat alea la mine cu o silă profundă: uăăăă. Uite un gras violent. Timid în viaţă, dar violent pe scenă. Aşa mă manifest eu. Noi eram formaţia pentru băieţi, Bittman şi ai lui erau pentru fete. Deşi n-am ştiut niciodată să le plac băieţilor, am ştiut doar să le displac fetelor. Dar divaghez.

Publicitate

În fine, băcăuancele m-au marcat şi atunci am slăbit fără medicamente. Dar la 50 de ani e altă poveste. Simţi că schimbi carcasa, că te desparţi de ceva ce a fost întotdeauna al tău şi te muţi într-o casă nouă, care nu-ţi prea place. E o vârstă dubioasă. Şi atunci m-am dus la doctor. Dar, în ultima vreme, noi, românii, ne-am pierdut toţi doctorii. S-au angajat cu toţii geambaşi la medicamente. Care marchează comisionul mai mare ia medicamentul minune. Şi aşa am făcut cunoştinţă cu medicamentul minune.

De la prima cutie n-am simţit nimic. La a doua am început realmente să dau jos câte un kilogram pe zi. Dar nu eliminam apa, ci grăsimea propriu-zisă, untura. Era ireal. Mă uitam în oglindă şi nu mă recunoşteam. Mă uitam pe interior la mine şi nu mă recunoşteam nici atât.

Eu nu-s genul de tip care plânge. N-am plâns nici în copilărie, nici înainte şi nici după. Dar sibutramina asta îmi dădea o viziune atât de morbidă despre lume, încât plângeam la ore fixe. Şi nu e o metaforă: plângeam cu batistă, cu lacrimi, cu muci – cum se plânge. De la 10 la 11 în fiecare dimineaţă. Mă fofilam de orice alte obligaţii, să fiu singur la ora aia şi să plâng.

Apoi au început să mă chinuie stările de vină. În mod normal, eu, tu şi toată lumea acţionăm conduşi de instinctul de autoconservare, ne minimalizăm vinile faţă de alţii, ca să putem trăi mai confortabil cu noi înşine. Când iei sibutramină până şi instinctul ăsta de autoconservare se estompează, devine ceva vag şi imprecis. Uite, cum stăm noi pe banca asta din IOR, ca doi titanezi veritabili care deapănă amintiri, vezi tu camionul ăla din intersecţie? Da. Dacă şoferul lui ar înnebuni brusc şi ar veni spre noi cu toată viteza, tu ai sări în dreapta, eu în stânga şi ne-am salva pielea. Dar dacă aş fi fost pe sibutramină, n-aş fi făcut decât să stau nemişcat, aici, pe bancă şi să-l privesc fascinat cum vine spre mine, eventual să mă minunez nemişcat că o să mor în următoarele câteva minute. Dar asta se vedea dinafară, de parcă ar fi vorba despre moartea altcuiva. Nu mai există control. Te uiţi la tine ca la un om străin şi te minunezi de tot ce i se întâmplă străinului ăstuia.

Publicitate

Prospectul zice ceva de insomnie, greţuri, ameţeli, dureri de cap, spasme musculare. N-a fost cazul meu. Dar depresia asta, nene, era ceva… Ce-i drept, mi-a fost de folos în concerte. Când suferi, defilezi pe cai mai pitici, iar asta scoate automat la iveală artistul din tine. Dacă este. Pe scenă e bine să fii vulnerabil.

Într-o zi am avut o viziune. Am halucinat la propriu. Ştii, medicii zic că fiecare dintre noi are 150 – 200 de persoane care îi sunt bine cunoscute, cărora le identifici fizionomia, numele, ştii cu ce se ocupă, ştii de unde sunt şi cam ce texte au. (E jenant că eu sunt în lista de 200 a multora care nu figurează în lista mea, iar ăsta e un motiv de vinovăţie în plus.) Bun, în viziunea asta a mea apăreau toţi cei 200 de cunoscuţi ca într-un tablou mare de absolvire a liceului sau a facultăţii şi mă priveau. Nu scoteau nicio vorbă, dar le auzeam gândurile. Şi gândul fiecăruia mă învinovăţea de o greşeală pe care o comisesem faţă de fiecare. Era sinistru. 200 de acuzaţii mute, concomitente, de la 200 de oameni care stăteau în faţa ta şi te priveau. Printre ei era şi Florin Dumitrescu, acest minunat poet căruia noi nu i-am dat toată atenţia pe care ar fi meritat-o şi care s-a „răzbunat”, valorificându-se pe deplin cu Sarmalele Reci. Uite, numai ideea aia fină din „Violeta duce găleata la gunoi”, dar toţi băieţii din scara C o aşteaptă cu gurile căscate să facă asta. Gunoiul unora e comoara celorlalţi. Sau Cristi Puiu, care a insistat atât de mult să joc rolul titular din „Aurora”, şi pe care l-am refuzat prosteşte. Prosteşte, pentru că e un regizor fenomenal şi îmi făcea o onoare. Dar eu sunt un actor atât de penibil, nu ştiu niciodată să învăţ texte. În fine.

Ideea e că după halucinaţia asta şi toate trăirile aferente am decis să mă las. Trecuseră două luni, slăbisem 28 de kilograme, dar tensiunea psihică devenise de nesuportat. Mă gândeam la sinucidere. Nu, nu la modul ăla concret, să-mi aleg o armă sau un mijloc, să îmi fac planuri – dar mă jucam cu ideea, ca un adolescent dezamăgit în dragoste.

Între timp, au scos sibutramina în afara legii. Mare păcat. Slăbeai cu ea şi chiar tripurile de genul ăsta erau stimulente pentru o parte din tine care putea crea ceva nou. Dar dacă m-aş reapuca, m-aş duce neapărat la un medic şi aş cere un tratament cu antidepresive. Nu mai vreau să ajung acolo. O oră de plâns pe zi e cam mult, totuşi.

În faţa noastră trec nişte joggeri în şorţi, cu adidaşi puţin uzaţi. Profită că azi nu e zăpuşeală. E şi asta o modalitate de menţinere a greutăţii. „Dar şi eu alergam”, continuă Artanu’. „Paradoxal, aveam energie fizică. Poate şi ăştia or fi pe ceva – o nouă amfetamină de slăbit, care încă nu a fost identificată?”