După ani de zile în care m-am trezit cu pipa-n mână, m-am confruntat cu dependenţa mea de iarbă

Cum mă simt acum. Foto via utilizatorul de Flickr Rachel Baranow

În ultimii şase ani şi ceva, mi-am început zilele cu aceeaşi mantră. Imediat cum îmi deschid ochii, după o luptă grea cu alarma de la ceas, îmi jur: „N-o să fumez iarbă în dimineaţa asta". După mantră îmi promit c-o să stau să scriu şi că n-o să plutesc dintr-un cui în altul toată ziua.

Îmi repet mantra cât mă scol leneş din pat şi mă întind spre raftul alb de la Ikea unde-mi ţin comorile. Acolo ţin un medalion de vrăjitoare auriu cu negru de la bunica mea. Tot acolo ţin un elefănţel încrustat cu bijuterii false. Prietena mea cea mai bună, Ashley mi l-a adus dintr-o călătorie. El are un compartiment secret, care ascunde o bucată de jad roşu. Conform ei, jadul roşu te ajută să lupţi cu ezitarea şi teama.

Lângă medalion, elefant şi jad ţin bongul meu bleumarin. Cum termin de zis ultimele cuvinte din mantră, iau pipa şi o umplu de iarbă. Mă aşez pe marginea patului şi-mi zic că fumez doar „una mică".

După cum spuneam, eu mă trezesc zilnic cu verde de şase ani, dar fumez zilnic de mai bine de-un deceniu. M-am apucat la 16 ani şi fac 27 în câteva săptămâni.

Dacă am ocazia, fumez de trei ori pe zi: o dată dimineaţa, o dată la prânz şi între unul şi o infinitate de cuie seara, depinde câtă iarbă am. Fumez ca să trec peste părţile plictisitoare şi mecanice ale zilei: pregătirea micului dejun, duşul, cumpărăturile şi drumul spre muncă.

În unele zile nici măcar nu mă simt prăjit, pur şi simplu trec la nivelul următor. Deşi nu sunt la fel de productiv precum aş putea să fiu, sunt un stoner funcţional: pot să citesc, să conduc, să fac treburi prin casă şi să port conversaţii cât sunt fumat. Singura problemă e că de obicei nu vrea să fac activităţile astea.

În ciuda mantrelor mele, am pierdut zile întregi dintr-un cui în altul. Calitatea muncii mele a avut de suferit. Oare mitul că fumatul cronic are efecte adverse e pe bune? O zi productivă pentru mine se rezumă la trimiterea unor mailuri, câteva ore de muncă la part-time-ul chill unde lucrez şi vreo două-trei ore de scris. De exemplu, pitch-ul pentru acest articol a fost aprobat acum mai bine de-un an. În loc să-l scriu, m-am prăjit după fiecare zi de muncă, m-am uitat la porno naşpa AF pe Pornhub şi am mâncat biscuiţi cu caşcaval. Şi, în fiecare vineri, simţeam că merit o pauză de la programul ăsta încărcat.

Mi-am zis că e bine: viaţa mea nu e depresivă în adevăratul sens al cuvântului. Am diplomă de master, scot bani din scris, am o slujbă, o iubită, prieteni şi un apartament mişto aproape de metrou. Mă spăl (uneori). Nu-s un ratat, nu? Evident, că nu-s dependent.

În liceu, am mers la un curs de psihologia dependenţei. Mi-am scris referatul final pe motivele pentru care iarba nu provoacă dependenţă. Scopul meu era să găsesc studii ştiinţifice care să le dea peste bot plicticoşilor care-mi spuneau superior că iarba-mi topea neuronii. Am descoperit fix ce căutam: iarba nu provoacă dependenţă fizică. Dar provoacă una psihologică. Adică te poţi convinge singur că ai nevoie de ea. Totuşi, asta înseamnă că au loc schimbări fizice în creierul tău. Centre medicale precum Centrul pentru Dependenţă şi Sănătate Mintală din Toronto spun că marijuana poate provoca probleme legate de motivaţie, iar cei care se lasă de ea îşi pot pierde apetitul, pot suferi de anxietate şi alte efecte secundare. Ei spun pe scurt că provoacă un fel de dependenţă.

Dar mereu m-am opus acestor acuzaţii. E doar o plantă. E inofensivă. E medicinală. Nu pot să fiu dependent.

Atunci de ce această plantă inofensivă, pe care oamenii o fumează de mii de ani, îmi controlează toate acţiunile?

Acum pot să recunosc că am fost dependent psihologic de iarbă de mai bine de un deceniu. Dacă trebuie să mănânc, să dorm, să mă relaxez, să râd, să mă calmez, să trec peste o experienţă nasoală, să fac sex cu mâna, să mă uit la TV sau să creez ceva, eu fumez un cui.

Fumatul amorţeşte orice durere, mă ajută să-mi uit necazurile, face trupa Sublime să sune ascultabilă şi e leacul suprem de mahmureală.

În ultimii ani, efectele negative ale fumatului le-au depăşit pe cele pozitive pentru mine. Ai auzit teoria că iarba te face un pic mai prost? Ei bine, a început să mă lase memoria. Am idei geniale de articole cât sunt varză (ştiu că toţi prăjiţii spun asta, dar e adevărat). Dar ideile dispar la fel de rapid pe cât au apărut. Vocabularul meu dezvoltat s-a diminuat şi odată cu el şi încrederea mea în mine. Nu mai pot nici să scriu cum trebuie. Nu-mi merge mintea la fel de bine pe cât simţeam că-mi mergea odată. Sunt paranoic şi nervos în draci. Nu mai sunt capabil să fiu atent la nimic. Coordonarea mea e ca pula. Mi-e spaimă să vorbesc cu casieriţele din magazine. (Oare îşi dau seama că-s fumat?)

Anxietatea provocată de iarbă îmi distruge viaţa. Când şi unde o să fumez iar? O să am timp să rulez un cui? Miros a iarbă? Sunt sigur că miros a iarbă. Căcat, mă duc în vizită la ai mei, în alt oraş, de unde fac rost de iarbă acolo? Să iau cu mine? Dacă au câini la aeroport? Mai bine îi scriu lu' frati-miu, ca să fiu sigur că am de unde să fac rost.

Fumez chiar şi când nu vreau. E un automatism, ca spălatul pe dinţi. Fumez, îmi creşte pulsul şi imediat mă stresează tot ce ar trebui să fac în loc să fumez. La fel cum îmi promit că nu mai fumez dimineaţa, îmi promit şi că nu-mi mai cumpăr iarbă când rămân fără. Ultimul cui, îl termin p-ăsta şi gata. Atât. Nu-mi mai sun dealerul. Stau pe bară. Atunci fumez jointuri din ce în ce mai mici, adun resturile ca să fiu sigur că-mi mai rămâne ceva. Apoi, în ziua în care rămân fără nimic, storc nişte răşină de pe pipă şi o amestec cu ultimele frimituri, în timp ce-i dau SMS dealerului. Apoi mă duc să mai cumpăr. Mi-am dat ultimii bani pe iarbă de nenumărate ori în ultimul an. În loc să-mi iau haleală. Mi-am vândut hainele la second hand ca să-mi cumpăr verde.

Am fost ca pe ace cu prietenii mei, un semn clar de dependenţă. De multe ori dădeam ţeapă la ieşiri, pentru că eram prea praf ca să ies din casă. Oamenii cu care mă vedeam de câteva ori pe săptămână nu mai vorbeau cu mine, pentru că se săturaseră că întârziam constant (şi că nu ţineam minte ce-mi spuneau la bere). Mereu am fost pasionat de fitness şi de o alimentaţie sănătoasă, dar m-am îngrăşat pentru că stau tot timpul pe net, mă uit la seriale şi mănânc chipsuri cu sosuri groase. A şi comand fast-food.

Am realizat că eram un clişeu ambulant. Cât de bătrân sunt? Mi se pare că 27 e o vârstă potrivită la care să-ţi aduni viaţa.

Pe parcursul ultimilor trei ani, auzeam minciunile din spatele scuzelor mele. Mă blazasem, în ciuda faptului că eram conştient de ce făceam. Zi de zi. Dacă eram atât de ok cu cantitatea de iarbă pe care o fumam, atunci de ce îmi repetam în minte succesele mele minore? De ce am o scuză pentru care nu scriu? Era sunetul eului meu care voia să mă forţeze să-mi iert porcăriile de zi cu zi.

Începutul sfârşitului dependenţei mele voite a avut loc acum şase luni, când eram în vizită la bunica. Am fumat în casa ei cât dormea.

Ea s-a uitat trist la mine prin cataractă şi mi-a zis: „Ştiu cum miroase iarba. Uită-te la tine. Nu eşti în stare nici să te ţii de un program. E vremea să-ţi pui viaţa în ordine." Evident, în prima fază, mi s-a părut o scorpie care se lua de medicamentele mele. Aşa reacţionam de fiecare dată când îmi zicea cineva să mă las sau că viaţa ar fi mai sănătoasă fără fumat. Eram plin de vitriol imatur. Teribilism. Pe scurt, eram în negare.

Acum trei săptămâni, eram pregătit să văd ce se întâmplă dacă mă las. Am rămas fără ultimul gram şi n-am sunat dealerul ca să remediez problema. Sunt atâtea motive pentru care oamenii se lasă. Eu mă săturasem de paranoia şi de anxietate, de lipsa de productivitate. De lene. Mi-era frică să mă las de atât de multă vreme, pentru că nu ştiam ce să fac cu viaţa mea, dacă rămâneam fără viciul ăsta, dar a venit vremea.

Cum mă simt? Surprinzător de bine, faţă de cum credeam c-o să mă simt. Eu mă aşteptam să fiu mai nervos, să fiu irascibil şi să-mi fie greaţă câteva săptămâni. Din fericire, sunt la fel de iritant ca întotdeauna, iar cu nervii chiar stau mai bine faţă de perioada în care eram prăjit tot timpul. Mi-a scăzut mult apetitul, dar văd asta ca pe ceva pozitiv, pentru că vreau să pierd kilogramele de stoner.

Nu încerc să mă laud c-am descoperit apa caldă, nu vreau să par un ipocrit superior. Dar sunt surprins de câte probleme am rezolvat când m-am lăsat. Mă oblig să mă văd mai des cu prietenii vechi. Am făcut prieteni noi în ultimele săptămâni, pentru că nu mai sunt prea spart ca să vorbesc cu alţi oameni. Am trimis pitchuri la publicaţii noi. Mereu am fost genul de om care se întindea mai mult decât îl ţinea plapuma, apoi imploram universul să-mi mai dea câteva ore în plus, în zi. Acum simt că am timp să scriu, să gătesc mâncare adevărată şi să citesc cărţi.

Nu mă înţelege greşit. Să te abţii de la iarbă nu e singura cale în viaţă. Nu propovăduiesc o viaţă curată pentru toată lumea. Tot iubesc iarba şi mi-e dor de ea. Şi pe 20.04 o să fumez ca porcul, că rămâne sărbătoarea mea favorită. Singura diferenţă e că acum sunt în control. O să pot să mă bucur de senzaţia rară că sunt prăjit şi aştept asta cu drag.

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre iarbă:
De ce am renunţat la iarbă Îi va face legalizarea marijuanei proşti pe americani? Nu înţeleg care e faza cu fumatul de iarbă