Fotografii de Mircea Topoleanu

Viața unui copil evacuat

„Şmecher e să te îmbraci în blugi, să te îmbraci în cămaşă. Asta e să fii şmecher."

|
oct. 27 2014, 8:25am

Fotografii de Mircea Topoleanu

Când muncitorul Li de la fabrica chinezească Fuzhou a urcat în tir cortul de camping cu numărul 02153, pariez că nici prin cap nu i-a trecut modul hardcore în care avea să fie folosit odată ajuns într-o ţară de la marginea Europei pe nume România.

Aici, pe strada Vulturilor din centrul Capitalei, stau agăţate de trotuare două rânduri de corturi. Când ajungi, imaginea poate să nu îţi pară diferită de cea a unei tabere şcolare. Zeci de copii cântă, sar coarda sau desenează zâne pe lângă corturile aliniate frumos. Numai că peisajul e total aiurea, de parcă o mână de zână pusă pe poante ar fi decupat corturile şi copiii şi i-ar fi mutat într-un Photoshop al ei pe un alt background: dintr-un loc pe malul unui pârâu de munte mărginit de brazi înalţi, pe o stradă murdară din centrul Bucureştiului mărginită de case vechi, cu tencuiala roasă.

Aici, în miezul toamnei, când noaptea temperaturile ajung în termometre la un vârf de ac de zero grade, 22 de copii sunt înghesuiţi corp lângă corp de părinţii lor într-un ciudat camping de trotuar gri. Aşa stau 65 de oameni, bunici şi nepoţi, unchi şi veri, familii întregi evacuate forţat dintr-o fostă casă naţionalizată câştigată în instanţă de fostul proprietar, decăzut din drepturi odată cu venirea la putere a comuniştilor.

În 1995 nişte băieţi parlamentari aflaţi în cel mai mare adăpost din Europa, Palatul Parlamentului construit de Ceauşescu, s-au gândit că ar fi bine să dea o lege care avea să lase fără adăpost cam tot atâţia oameni cam cât are un oraş de dimensiuni medii din România. Legea băieţilor au fătat un pui de mafie naţională originală. Nu una a drogurilor sau a curvelor, ci o una a caselor şi a terenurilor. Care la rândul ei a fătat mii de urmaşi închipuiţi de boieri şi boeiroaice, care, în urma unor documente false, au început să ceară în tribunale cam toată ţara. De la munţi şi terenuri agricole, la blocuri şi bloculeţe, căsoaie şi căsuţe. În toată acestă poveste cu mulţi bani, sunt şi unii care pierd tot timpul: chiriaşii din clădirile naţionalizate.

În România nu există cifre oficiale cu numărul celor evacuaţi din case retrocedate, pentru că nicio instituţie publică nu şi-a asumat repsonsabilitatea pentru ei. Totuşi unele estimări neoficiale ajung la o cifră de 50 de mii de oameni rămaşi fără adăpost în urma acelei legi din 1995. Anul trecut în Bucureşti, conform datelor primite de la primăriile de sector, în București au venit să le ceară o locuinţă socială 1 800 de familii. Cam cinci pe zi.

În această statistică seacă, care vorbeşte de 50 de mii de oameni, intră şi cei din corturile de pe strada Vulturilor. Aici, cei care nu au un cort al lor şi-au improvizat un adăpost dintr-un umbrar de vară, pe care l-au căptuşit cu covoare şi pături. În asemenea loc locuieşte şi Samy, 14 ani, pe care îl găsesc pe bordura din faţa adăpostului, dând like-uri pe Facebook de pe un smartphone. Două „gagici" d-ale lui i-au lipit pe wall o poză cu statusul: „Feeling wonderfull with Samy Frm".

„Frm adică frumosul, nu te-ai prins?". Samy chiar e „frm". Cu liniile fine ale obrazului, cu ochii negri uşor migdalaţi peste care îi cade şmechereşte bretonul, Samy aduce cu băiatul ăla din jocul Prince of Persia. Într-o altă poză Samy şi-a făcut check in-ul: „Pe străzi!!! :))". Acolo şi-a etichetat şi prietenii. Dincolo de cele două puncte şi de cele două paranteze, Samy chiar e de mai bine de o lună într-un permanent check in pe străzi. Şi zi, şi noapte. Nu toţi dintre prietenii lui ştiu că hainele alea trendy şi impecabil de curate şi le trage pe el în fiecare dimineaţă într-un cort putrezit de pe un tortuar prăfuit din Bucureşti.

Samy şi-a făcut singur brăţările Rainbow Loom, ultima fiţă „pe Internet, tată, pe Internet"

Samy a ştiut dintotdeauna că ai lui locuiesc într-o casă cu probleme. Avea şapte ani când a auzit prima oară de cuvântul „abuziv". „Mi-au zis ai mei că locuim abuziv, adică nu e casa noastră şi putem fi daţi oricând afară". Au ajuns acolo după ce mama lui a primit-o ca repartiţie în anii '90 de la fabrica de sticlă unde lucra. Pe atunci clădirea era în proprietatea statului, dar imobilul a fost revendicat în instanţă de fostul proprietar. Au urmat ani lungi de procese, iar timpul s-a scurs în linişte în casa lor. Au trecut primăveri, veri, toamne şi ierni iar cuvântul ăsta „abuziv" s-a aşezat tăcut într-un colţ al casei lor şi rar îşi mai aducea aminte de el, ca de un scaun uitat cu anii în pod.

Asta până pe 15 septembrie 2014. Cei mai mulţi dintre copiii „abuzivilor", cum le spuneau unii în cartier, erau la şcoală şi nu au apucat să vadă cum la poarta lor a bătut o armată de jandarmi cu cagulele ridicate pe frunte, păşind în armuri de parcă ar fi fost Ţestoasele Ninja.

Printre cei evacuaţi în stradă sunt şi trei copii de un an

În urma lor venea o divizie uşoară de oameni în civil care purtau nişte buzdugane cu burete în vârf - reporterii de la toate televiziunile din Bucureşti, veniţi să transmită încă o evacuare din miile de evacuări care au avut loc în România de la Revoluţie şi până astăzi. Adulţii şi-au luat fiecare ce a apucat, şi-au pus covoarele pe trotuarele din faţa casei şi au rămas acolo până astăzi, pentru că oricum nu au în altă parte unde merge. Cineva le-a donat corturi, alţii i-au învăţat să scrie pancarte cu mesaje împotriva sistemului şi astfel totul s-a transformat într-un protest împotriva unei ţări care nu a găsit nici astăzi o soluţie pentru miile de oameni aruncaţi anual în stradă din case retrocedate foştilor proprietari.

„ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ, LEGILE NU PREVAD NICIUN TERMEN DE ATRIBUIRE A UNEI LOCUINȚE SOCIALE SI NICI RĂSPUNDERE CONCRETĂ PENTRU LIPSA LOR, ÎN CONDIŢIILE ÎN CARE NUMARUL DE EVACUAȚI CREȘTE"

Teoretic, în legile ţării se spune frumos că nici un imobil nu poate fi retrocedat până când autorităţile publice sau noul proprietar nu găsesc o locuinţă pentru vechii chiriaşi. Dar degeaba. Legea are o groază de portiţe de scăpare, aşa că lasă oamenii din casele naţionalizate ai nimănui, deşi multora dintre ei li s-ar cuveni atribuirea de urgenţă a unei locuinţe sociale. „În momentul de faţă legile nu prevad niciun termen si nici răspundere concretă pentru lipsa locuinţelor sociale, în condiţiile în care numarul de evacuati crește", spune Victor Vozian de la asociaţia Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire. Cu alte cuvinte, legile făcute să îi apere pe cei rămaşi fără un acoperiş sunt doar nişte hârtii goale, bune pentru copii să deseneze pe ele case.

Antonio desenează o casă chiar lângă cortul unde doarme alături de ceilalţi doi fraţi ai lui mai mari. Îmi arată caietul cu pătrăţele de matematică punându-l în dreptul zâmbetului său ştirb. I-au găzut doi dinţi de lapte, unul de sus altul de jos și i-au lăsat în mijloc o gaură rotundă, de parcă ar fi muşcat dintr-o monedă de zece bani.

Pe acoperişul triunghi a cocoţat din creion o floare. „Pentru ce ai făcut tu floarea asta, Antonio?". „Ca să fie un pic mai frumos! Ăăăă, mă scuzaţi, mă scuzaţi. Am uitat hogeagu". Antonio mă domneşte doar când crede că a făcut ceva greşit. Iar imediat în a doua propoziţie revine la „frate!" „Frate, vrei să-ţi desenez o vilă?". „Antonio, al cui e caietul ăsta?". „Al meu, frate. L-am cumpărat de la magazin". „Dar pe copertă scrie numele unei fete. Ana Cojocaru, a opta B. „Mă scuzaţi!". Antonio azvârle caietul şi-l calcă răzbunător cu talpa, de două ori. Se ruşinează. Caietul e primit de la o mână de voluntari care îi vizitează în fiecare seară de când sunt în stradă. Aduc mâncare caldă gătită pe la prieteni şi se joacă cu copiii până în miezul nopţii.

Pe Antonio niciodată nu l-au băgat în seamă atâţia oameni mari deodată. Vin la el, îl iau în braţe, îi citesc din Tom şi Jerry, îi dau aparatul de fotografiat să se pozeze. De aceea mai tot timpul e bucuros. Iar când e bucuros zice cu foc din glăsuciorul lui câte o manea. „Heeei, trăim viaţa că e viaţă ca sultanii, ne mănâncă şobolanii".

Maneaua e singurul gen de muzică pe care îl aude non stop de când a făcut ochi. E muzica pe care s-au cunoscut părinţii lui şi probabil pe care l-au şi conceput. „Haaap, se mişcă bine-bine-bine, se mişcă bine-bine, că mânâncă pufarine".

Pentru că ai lui nu mai au un aragaz unde să gătească, Antonio mănâncă de cele mai multe ori mâncare rece. I-o pregăteşte sora lui de 15 ani, Claudia, luând din proviziile pe care le ţine într-un soi de debara improvizată după un afiş lipit în spatele cortului, pe care scrie „Case pentru toţi indiferent de etnie". De acolo îi scoate lui Antonio salam şi brânză topită. „Haaap! Salam-salam bam bam! Saalam cu mămăligă topităăă... mă scuzaţi, brânză topită".

Câteodată, când rămân singur cu Antonio, îi mai pun o întrebare ca de la om mare la copil. „Antonio, tu ce vrei să te faci când o să fii mare?". „Şmecher, frate". „Ce e un şmecher?". „Şmecher e să te îmbraci în blugi, să te îmbraci în cămaşă. Asta e să fii şmecher.". „Unde îţi sunt ţie blugii?". „Acasă... Ăăă, mă scuzaţi, în cort. Dar eu tot casă îi zic, că nu pot să-i zic cort, frate". „Decât să te faci şmecher, nu ai vrea tu mai bine să te faci jurnalist?". „Un jurnalist face poze?". „Face". „Mă fac jurnalist!". „Uite jurnaliştii au şi legitimaţie. Cu asta de gât intri oriunde vrei tu". „Dă-mi-o puţin să intru unde a fost acasă la mine". Antonio e şmecher.

„ŞMECHER E SĂ TE ÎMBRACI ÎN BLUGI, SĂ TE ÎMBRACI ÎN CĂMAŞĂ. ASTA E SĂ FII ŞMECHER."

Şmecher e şi atunci când mă întreabă cu voce de victimă: „Frate, asta e maşina ta? Hai înăuntru, că mi-e frig". Îi deschid portiera. Intră cu frate-su, amândoi în acelaşi timp. "Oaaaau. Ce e asta? Scaun de bebeluş? Hahaha, ai copil". Antonio mă ţintuieşte cu ochii lui negri ca doi cărbuni pe capul unui om de zăpadă. „Am un copil sugar". „Am fost şi eu fugar. Am fost în parc". Dau drumul la chei şi casetofonul porneşte automat cu cd-ul lui fiu-miu. „Vulpe tu mi-ai furat gâsca, dă-mi-o înapoi, dă-mi-o înapoi". Antonio mă priveşte uşor bulversat. E prima dată când aude muzică pentru copii. „Lele vulpe fii cuminte, nu mai tot fura". Reţine cuvântul furat şi răspunde casetofonului cu o manea pe moment compusă, frate, pe moment. „Hooop di ri ri dam, am furaaaat ţap-ţap".

Uneori, când te uiţi la el cum râde tot timpul, cum se aruncă pe salteaua din cort prin „săritura maimuţicii săritoare", ai zice că viaţa lui pe stradă e cea mai tare chestie care i s-a întâmplat vreodată. Numai că la șapte ani ai lui are totuşi momente când îşi dă seama cât de nasoală e situaţia. „Antonio, în curând vine iarna şi va ninge. Îţi place ninsoarea?". „Nu vreau să ningă, că îngheţăm de frig". „Credeam că zici că e mişto zăpada. Că o să faci oameni de zapadă". „Cu ce să-i fac? Că nu am mănuşi".

Nu e încă iarnă, dar e deja prea frig pe strada Vuturilor nr 50. L-am simţit cel mai bine la şase dimineaţa când ajuns acolo, vântul îmi intra pe sub geacă şi vâjâia-n coloană de parcă îmi turna cineva cuburi de geaţă pe spate. Cinci grade arată termometrul maşinii în întuneric. Din corturi se aud coruri de tuse. Tuşesc şi părinţii, tuşesc şi copiii. Apoi urmează sunetele fermoarelor de la corturi, iar din ele ies pe rând chiauni de somn copiii. Cu toată nenorocirea asta pe capul lor, părinţii nu au încetat să-şi trimită odraslele la şcoală.

Antonio şi fratele lui Gaby de nouă ani merg împreună la aceeaşi clasă de la o şcoală pentru copii cu handicap, deşi sunt amândoi perfect sănătoși. Maică-sa îi trimite acolo pentru că doar aici au asigurate două mese calde pe zi. Dar speranţe să înveţe ceva carte acolo sunt mici. Fratele lor mai mare merge tot la o şcoală specială de cinci ani şi tot de atâta timp se chinuie degeaba să poată să citească. Se tot laudă prin tabără cu un text copiat cu mâna lui dintr-o carte. Povestea este despre un aeroport, dar el nu ştie, pentru că a mâzgălit mecanic literele.

Claudia, sora cea mare de 15 ani nu a fost niciodată la şcoală. Spune că nu a putut, pentru că a trebuit să aibă grijă de fraţii ei de când erau mici. Maică-sa muncea ca femeie de serviciu la mai multe scări de bloc, aşa că de pe la zece ani le este dădacă fraţilor mai mici. Acum, de când cu evacuarea, rolul ei a rămas acelaşi, cu o nouă grijă. Noaptea doarme cu ei îi cort şi, ca un soldat de planton, îi veghează pe întuneric ca niciunul dintre ei să nu se dezvelească. Deasupra plapumei temperatura se apropie de îngheţ. Tot Claudia îi duce să facă baie la rudele din oraş care mai au casă.

„Frate, vrei să-ţi arăt unde facem caca şi piş?"

Nu mai au nici toaletă. „Frate, vrei să-ţi arăt unde facem caca şi piş?" Antonio mă apucă de mână şi mă ia la alergat, de parcă ar vrea să-mi arate o poiană fermecată. Poaiana fermecată e pe strada Vulturilor 49 bis, unde chiar se face piş. Chiar în mijlocul a două blocuri din mijlocul capitalei României o turmă de rahaţi răsar ici-colo ca popândăii din vizuini. Printre ei aleargă râzând cu aparatul nostru de fotografiat Antonio. Face o poză de detaliu, de parcă ar fi anchetator de la medicină legală în analiza locului crimei. Apoi Antonio, ajuns organ de anchetă, îşi scoate demonstrativ obiectul proprietate persoanală din pantaloni şi trage un piş ţintind spre acoperişul blocului din faţă, ca să pice cu boltă. Doar aşa, demonstrativ, să se consemneze în anchetă.

Familia Adîr se plimbă pe lângă terenul devenit veceu public

Pe strada Vulturilor aproape că nu există cort în care să nu existe un copil şi niciunul dintre ei nu aşteaptă să vină prima ninsoare. Toți cei șase membri ai familiei Adîr locuiesc într-un cort de două persone. Doi adulţi şi patru copii. Cel mare are şase ani, iar cel mai mic, Alexandru, abia a trecut de un an. Tatăl e singurul care aduce bani în casă. Lucrează cu ziua la spălat vitrinele unor frizerii şi magazine din oraş. Umblă toată ziua cu o găletuşă şi o perie, iar la finalul lunii face din asta vreo 13 milioane.

Nevasta este casnică. Acum e cam impropriu zis „casnică", atâta timp cât această ocupaţie implică şi o casă. Se îngrijește de cort. Mătură cu migală trotuarul ajuns acum un fel de living comun, scutură plapuma şi pătura cu care-şi înveleşte noaptea copii să nu îngheţe şi apoi, la final, dă cu apă de toaletă, ţâşt ţâşt, să miroasă frumos.

Şi cu toată apa de toaletă a familiei Adîr, pe strada Vulturilor tot se ridică mirosul acru al unei bude publice nespălate. Un miros care nu bate însă până la cei de la primărie, căci nimeni de acolo nu a venit până acum să vadă cum trăiesc 65 de cetăţeni ai Capitalei chiar în mijlocul Bucureştiului. În vreme ce copiii se joacă printre corturi, adulţii încă aşteaptă, uitându-se în lungul străzii să vadă doar-doar nu vine cineva pe la ei cu nişte hârtii adevărate: contracte de închiriere a unor case sociale.

Până acum a venit lume de toate felurile. O dată, când Antonio mă pusese să-i citesc din Tom şi Jerry, a venit un nene chiar de la Partida Romilor, să le spună doar că partida e ca şi pierdută. „Primarul are hoteluri şi îl doare în brişcă de voi", spunea către ei politicianul care se recomandă cu tot cu poreclă: „Marin Cimpoieru zis Boldeanu". Cimpoieru-zis-Boldeanu are dreptate: primarul sectorului chiar are un hotel de lux care, culmea, se află în capătul străzii Vulturilor.

„PRIMARUL ARE HOTELURI ŞI ÎL DOARE ÎN BRIŞCĂ DE VOI"

Altă dată, când Samy se pregătea să plece la şcoală, a dat nas în nas cu un domn înalt, la costum, care le făcea de departe poze cu telefonul. S-a apropiat şi vorbea repede într-o altă limbă. „E cetăţean rus", spune un domn venit cu el, care încearcă să traducă ce spune tânărul în limba lui, din care se tot auzeau o duzină de „Niet"-uri: la ei în ţară „la Rusia"- „niet" aşa ceva nu e posibil, să tratezi nişte cetăţeni aşa - „Niet"- niciodată. Culmea e că rusul ăsta tocmai venise în România într-un schimb de experienţă pe tema „drepturilor proprietarilor".

Un rus venit în România la o conferinţă pe tema drepturilor locatarilor a dat cu nasul de corturile de pe strada Vulturilor

Şi zicând asta pe ruseşte s-au şi auzit nişte hahaha-uri româneşti ieşind din corturi. Adică tocmai ţara asta cu locatari de corturi pe bordură şi-a găsit să găzduiască asemenea schimburi de experienţă? „Vom atrage atenţia la nivel internaţional", spune translatorul fără să traducă însă pe nimeni şi se scuză repede, căci domnul rus întârzie la renumita conferinţă. Fac stânga împrejur şi se tot duc pe stradă în jos. Şi parcă toţi care vin aici se întorc cu acelaşi tip de mers: cu un pas uşor grăbit, uşor ţopăit, uşor pe vârfuri, de parcă ar fi avut în călcâie toţi rahaţii de la numărul 49 bis.

Weekendul acesta a căzut în Bucureşti prima ninsoare. E acea ninsoare pe care nu o aştepta Antonio, că „nu am mănuşi". M-am dus să-i duc nişte pături. Pe stradă am găsit o vraişte totală. În locul adăpostului lui Samy era un amalgam de pături, de pânze şi de spiţe rupte. Cortul lui Antonio era încă în picioare. Rezistase miraculos unui vânt care smulsese peste noapte în Bucureşti copaci din rădăcini. Înăuntru Antonio tremura în somn, sub şase pături trase peste el. Corpurile fraţilor mai mari încercau să-i ţină de cald.

Claudia, sora cea mare, era trează, cu ochii umflaţi de somn. Îmi spune de sub gluga şi căciula trase pe ochi, că fraţii ei abia au aţipit, după ce au stat treji toată noaptea. Şi-au tras toate hainele pe care le aveau pe ei şi au stat aşa în beznă, ţinându-se treji unul pe altul, de frică să nu adoarmă şi să moară de frig.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre evacuări:
În România, drepturile omului pică precum o casă din cărți de joc
În Eforie, primăria te aruncă în stradă ca să-ți facă locuință socială
Statul produce boschetari pe bandă rulantă

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE