Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High Hui

Am fost la un Fight Club cu iarbă

Fiecare impuls din corpul meu spunea să mă dau bătut și să mai trag un fum.

de Tim Donovan
17 Octombrie 2014, 9:39am


Fotografii de Nathalie Samuel

Noi practicam capoeira - sau, mai bine zis, Harrison Tesoura Schultz, fondatorul Fight Club-ului 420, făcea vapoeira. Mă fâțâiam dintr-o parte în alta fără nicio direcție ca un pește pe uscat. Nu era doar din cauza lipsei mele de coordonare. Am venit la evenimentul ăsta cu arte marțiale și fumat în public, având pe mine niște blugi greoi, care pur și simplu nu se puteau întinde cum făcea Harrison, doar dacă nu cumva îi dădeam jos de pe mine, în stilul Steve Urkel. Eram și prăjit rău, iar chestia asta nu era de ajutor.

Primele lecții au fost ușoare, pentru că tehnicile semănau cu mișcările de dans. Eram varză (dansez îngrozitor), dar Harrison era optimist și mă tot încuraja. M-a făcut să nu mă simt ca un handicapat. Doar că, în momentul în care am început cu loviturile în aer și mișcările din cap, am simțit că mă pierd din ce în ce mai tare.

„OK," mi-a zis Harrison. „Deci urmează să te lovesc, iar tu să te ferești." Fiecare impuls din corpul meu spunea să mă dau bătut și să mai trag un fum. Iarba din organismul meu făcea ca totul să curgă mult mai rapid, iar brațele zburau prin aer mult mai repede decât le puteam controla sau măcar înțelege. O frică pătrunzătoare - atât că-mi voi lua una direct în meclă și că mă voi face de râs în fața oamenilor ăstora - a fost singurul lucru care m-a ajutat să-mi coordonez mișcările. După ce aproape că m-a lovit în cap de câteva ori, ba de la stânga, apoi de la dreapta, și mi-a cerut să-i imit mișcările, l-am rugat să-mi dea o pauză.

Gura mi-era uscată și abia mai puteam respira. Aveam nevoie de o pauză, așa că i-am zis că vreau să scriu câteva idei. Era doar o scuză tristă de care cred că s-a și prins (plus că tripul m-a trimis imediat la cel mai apropiat stand cu hot-dog ca să-mi iau o sticlă de apă). Am stat pe o bancă prin apropiere și mi-am notat niște idei, idei prăjite, și-am băut apă. Chiar trebuia să mă întorc să mă lupt? Eram prea spart pentru treaba asta.

În apropiere, un artist pe nume Eve Lesov cânta o melodie dub/reggae care părea de-a dreptul incredibilă în acel moment, ținând cont de condițiile în care mă aflam.

L-am întâlnit pe Harrison cu câteva săptămâni în urmă, la protestele Flood Wall Street. Harrison, cu amuzamentul său și firea sa detașată, e un lider natural, iar în acea dimineață îi ațâța pe cei din Fight Clubul său împotriva activiștilor pentru mediu care așteptau ca marșul să înceapă. N-am vorbit mult - erau o groază de oameni care tânjeau după atenția sa - dar mi-a zis de cursul său de arte marțiale pe iarbă pe care-l ține în fiecare marți seară la 18 în Square Park din Washington. Am fost imediat intrigat, pentru că vorbea de o combinație prea interesată ca să o ratezi. M-am oferit să le fac o vizită ca să văd cum stă treaba, iar el m-a atenționat că era vorba de iarbă pe care ți-o aduci de acasă. I-am zis că nu e o problemă.

Fight Club 420 - alături de organizația din care face parte, Occupy Weed Street - e un proiect format din indivizi care-și dau interesul și vin mereu cu idei care pot suna ca o combinație între Ron Paul și filosofie new age. Ia ca exemplu un pamflet pe care-l tot dau de la unul la altul și conține o imagine alb-negru photoshopată cu un dolar și care cere să ne „federalizăm rezerva federală" și „să reparăm sistemul financiar privatizat care e stricat." Multe dintre ideile lor s-a potrivi mai bine pe un forum Free Republic, decât într-un marș pentru iarbă din Washington.

Când am ajuns la evenimentul principal, am stat în cerc, în poziția specifică a fumătorului de iarbă, în timp de Harrison ținea o geantă de iarbă, un soi crescut în casă și adus tocmai din Chicago. Era foarte bună, și instinctul meu de pierdut-vremea-și-mâncat-chipsuri a ieșit la suprafață cu cât erau aprinse mai multe jointuri și erau date mai departe.

Apoi Harrison le-a cerut celor peste 20 de prăjiți să se adune din nou în grup. O mașină de poliție doar ce trecuse prin zonă, ne-a atenționat el. Energia s-a dus naibii și ne-a lovit pe toți paranoia, dar Harrison a preluat controlul și ne-a îndemnat să trecem la acțiune. Principalul motiv al întâlnirii era fumatul în public, până la urmă, și să o luăm la sănătoasa când primul semn de pericol și-ar face simțită prezența.

Dar, în timp ce vorbea, m-am strecurat și am ascuns într-un boschet borcanul cu iarbă pe care-l adusesem. Susțineam misiunea lor, desigur, dar nu voiam să fiu arestat pentru asta. Când m-am întors la grup, Harrison anunța că va mai face o serie de mișcări de capoeira, de data asta cu toți, înainte să ne ducem în altă parte ca să fumăm liniștiți.

Odată ce capoeira a început, paranoia grupului a scăzut. Încrederea a revenit. Mișcările fizice coordinate au oferit un remediu pentru teamă, cel puțin până la ultima parte a lecției, cu lovit și ferit.

„Faceți perechi," ne-a zis Harrison. Chiar nu voiam să fac asta, dar presiunea grupului i-a făcut pe toți din jurul meu să facă perechi și deodată eram doar doi inși rămași, care se uitau dubios unul la altul.

„Deci," i-am zis noului meu partener, „vrei să începi să lovești sau o fac eu?" S-a uitat la mine cu ochii lui roșii, apoși și sparți. „Da, sigur." Tipul care flutura cu piciorul în dreptul capului meu era prea prăjit ca să înțeleagă de ce trebuia să decidem în avans cine trebuia să lovească și cine să se ferească. „Încep eu," i-am zis.

Mișcările de capoeira pe care le învățasem de la Harrison mai devreme dispăruseră. Eram și prea spart ca să-l lovesc pe străinul ăsta. Dacă era Harrison prin preajmă, poate că rușinea și stima de sine m-ar fi împins să depun măcar puțin efort. Așa, cum eram acum, eram mai atent să evit picioarele care zburau cu energie prin jurul meu. Cred că d-aia nu mai sunt Fight Cluburi 420. După ce am lovit, am venit cu niște scuze triste și m-am prefăcut că le fac poze celor din grup ca să scap de traiectoria piciorului partenerului. Poți să spui că-s un laș, dacă tot simți nevoia.

Oricât de ciudat m-aș fi simțit, dăruirea grupului era de-a dreptul admirabilă. Pentru niște persoane care erau atât de fumate, ei chiar știau mișcările și încercau să le facă bine, mai ales când s-a pus problema de Legalizarea Marijuanei și Legea de Taxare (MRTA), sfântul Graal al cauzei legalizării în New York, care se așteaptă să fie votată anul viitor. (În timpul evenimentului, Harrison a dedicat un joint imens Senatorului Lix Krueger, sponsorul MRTA, înainte să-l aprindă)

Harrison mi-a zis că proiectul, în esența sa, e gândit pentru a „distruge miturile" despre fumătorii lipsiți de motivație, pe care îi încurajează să „iasă din dulap" pentru ceea ce le place.

Să fumezi iarbă în parc nu e tocmai o activitate politică subversivă, dar Fight Clubul 420 nu e despre politică, e despre demolarea culturii ascunse după un deget a marijuanei în care cu toții am fost băgați și pe care am acceptat-o ca atare. Poate că pare ciudat să tragi câteva fumuri și să practici arte marțiale în public, dar alternativa - să fumezi iarbă și să te scufunzi în canapea pe o melodie de-a lui Phish - nu e doar un stereotip, e de-a dreptul plictisitor.

Traducere: Dana Alecu

Citește și:
M-am plimbat cu Chuck Palahniuk în orașul lui natal
În Moscova există un Fight Club și e pe bune
După 15 ani Fight Club tot nașpa a rămas

Tagged:
MARIJUANA
fightclub
capoeira
trip
Sport
canabis
Vice Blog
lupte
iarba
legalizare
bataie
varza