Mă poate transforma Pink Floyd într-un conservator?

Ok, am să vă fac două confesiuni. Una dintre ele e o recunoaștere rușinoasă a ignoranței culturale care îi va enerva foarte tare pe angajații de la Games Workshop, iar cealaltă e o confesiune politică pentru care vânzătorii de Morning Star vor bate palma cu mine de câte ori mă vor vedea. Prin urmare, n-am votat niciodată cu conservatorii și n-am ascultat niciodată The Dark Side Of The Moon. Până ieri, acestea două nu aveau nicio legătură una cu cealaltă dar acum șeful statului David Cameron a ieșit din dulapul prog rock și a recunoscut: e fan Pink Floyd, iar albumul lui favorit e chiar acest best-seller al trupei.

Am hotărât să cedez până la urmă în fața oamenilor care mi-au spus ani de zile: „Cum adică n-ai ascultat albumul în același timp cu Vrăjitorul din Oz?!” și „Cum adică Ken e alegerea potrivită pentru Londra?!” și să ascult albumul. Poate îmi va deschide mintea spre nenumărate posibilități de free market, așa cum a făcut pentru tânărul Dave. Să vedem dacă mă voi întoarce înapoi pe pământ cu abilitatea de a vota pe cineva cu un nume atât de ambiguu. Oare poate Dark Side of the Moon să mă transforme în conservator?

Ok, track-ul ăsta pare a fi instrumental. Se aude un zornăit de bani, ceea ce îmi sună destul de conservator. Dar, așa cum știe toată lumea care a ascultat Godspeed You Black Emperor!, instrumentalele sunt făcute și ascultate exclusiv de oameni drogați. Oameni atât de sparți încât nu mai pot înțelege cuvinte, așa că își petrec timpul ascultând colaje impresioniste de zgomot cu screen savere Windows pe fundal. Ceea ce e tocmai opusul politicii anti-droguri a partidului conservator.

Am devenit conservator? Încă nu.

Slavă Ție Doamne, avem versuri la asta, deci ne îndreptăm spre partea conservatoare a Pământului. Versul „Stai în preajmă și alege-ți teritoriul” sună clar a capitalism laissez faire. Încet-încet am început să simt că sunt de acord cu mesajul și mă gândeam: „Da, poate că nu e chiar așa rău să faci bani” și „Știi ce? Ia să-și rezolve handicapații singuri problemele!” Există oare această chestie numită societate? Nu știu, frate, nu cred că societățile se pot vedea din spațiu. Poate doar dacă sunt imeeeense.

Sunt conservator? Un pic. Se cheamă izolare economică dacă plutești singur prin stratosferă? Acolo nu sunt magazine.

Iar stăm cam prost la capitolul versuri (și anume, nu avem deloc), dar au furat cu totul sintetizatorul oscilant de la Giorgio Moroder și cu toții știm că ăla e sunetul exploziei economice din anii ’80. (Știu că Moroder a venit după ei, dar sunt sigur că pentru o trupă cu atâția bani și atâtea droguri ca Pink Floyd era o nimica toată să călătorească prin timp). Tot ce sună ca din coloana sonoră la Scarface e sigur de pe partea albastră a lunii. M-am simțit inspirat să-mi ridic șosetele, să ies în lume și să-mi găsesc un job adevărat care se plătește bine, să-mi transform viața într-un montaj dintr-un film de-al lui Oliver Stone. (Dar cu mai puțină cocaină. Nu știu de ce, dar albumul ăsta nu m-a făcut să vreau să bag multă coca.)

Oare devin conservator? Tot mai mult pe secundă ce trece.

Din punct de vedere muzical, piesa asta e Blues Conservator în cea mai pură formă. Chitările alea oribile a la Eric Clapton, tobele alea imorale, vocea care sună ca gândurile unui bărbat care trece prin criza vârstei mijlocii și nu poate avea încredere decât în câinele lui. Din punct de vedere liric, totuși, e mai ambiguă. Iar mesajul cântecului, de a nu lăsa viața să treacă pe lângă tine sună exact ca vorbele pe care și le-au spus stângiștii unii altora în ultimele decenii pentru a nu se simți vinovați de câte ori nu sunt furioși pe stat.

Sunt conservator? Încă plutesc undeva pe la mijloc, din punct de vedere politic.

Chiar mi-a plăcut asta. Fata de la început face cu vocea acrobații gen Whitney: atinge sunete pe care numai câinii le pot auzi. Deci cine e această Mariah misterioasă? Ei bine, e o tipă pe nume „Clare Torry”. Nu cred că mai e nevoie să comentăm.

Sunt conservator? Nu, asta a fost prea pe față. Nesimțirea mă face să iau distanță.

Am auzit chestia asta de multe ori în documentare despre anii ’80. De obicei, aceste documentare par a fi despre oameni în jachete colorate de brokeri care urlă în telefoane mobile și fac accidente cu mașini Ferrari. Știu ce vă gândiți – că piesa asta e un tribut pe față adus generației lui Thatcher, Loadsamoney. Dar dacă istoricii muzicii rock și-ar face temele în loc să stea în pat încercând să ignore mirosul infect al propriilor organe genitale, poate și-ar da seama că acest album a ieșit în 1973: o perioadă în care Marea Britanie era într-un mare căcat economic (idioților).

Deci ăsta e un imn ironic al săracilor, hm? Greșit din nou. Floyd nu sunt genul de trupă care să facă o declarație ironică despre lăcomie, având în vedere că sunt cea mai cunoscută și mai bogată trupă a tuturor timpurilor. Dacă era o piesă Anti-Flag, poate puneam botul. Dar așa, pur și simplu cred că băieții de la Pink Floyd iubeau banii. Nu vor să facă un cântec pentru generația Loadsamoney, deoarece dacă generația aia nu ar fi existat, ei ar fi avut și mai mulți bani.

Sunt conservator? Inima cel puțin mi s-a cam albăstrit cu nuanțe conservatoare.

E de ajuns doar să citești titlul și te prinzi că, în termeni de imn socialist, piesa se aliniază cu „Masses Against the Classes” de la The Manics și „Tubthumping” de la Chumbawumba. Doar dacă nu cumva cântecul e scris din perspectiva unui guvern fascist nepopular care luptă împotriva revoluției. Dar nimeni n-ar scrie o piesă despre așa ceva. Rock’n’Roll-ul e de partea minorităților, The Clash n-a scos niciodată un album intitluat Contra, nu? Nici nu cred că fasciștii scriu vreodată cântece, de fapt.

Sunt conservator? Îngrijorător de.

Trei minute și 26 de secunde în care aștepți un cârlig care nu mai vine niciodată? Ăsta e clar un cântec despre privatizarea liniilor de cale ferată. Sunt sigur că piesa a inspirat generații întregi de conservatori să creadă că publicul nu dorea un singur sistem de trenuri de încredere, ci o grămadă de companii extra scumpe și conduse prost, cu diverse nume și logo-uri.

Am devenit conservator? Am făcut brusc o schimbare politică spre stânga.

Versul de deschidere “nebunul e pe iarbă” se presupune a fi o referire la fostul membru Syd Barrett, iar piesa e despre căderea lui din cauza drogurilor. Cred că ăsta e unul dintre puținele imnuri populare anti-marijuana, opusul mișcării de legalizare, povestea tristă a unui tânăr talentat ruinat de malefica buruiană verde. Deoarece cunosc mai mulți tipi cărora le e imposibil să comunice fără să folosească „man” la fiecare cinci cuvinte, empatizez cu această politică. #keepitillegal

Sunt conservator? Dacă îi face pe copii să nu mai fumeze iarbă, D-Cam are votul meu.

Mesajul refrenului „Ne vom vedea pe partea întunecată a lunii” a fost discutat pe toate site-urile și forumurile posibile. Oare se referă la nebunia cu care ne vom confrunta la un moment dat cu toții sau e un strigăt de luptă care ne încurajează să devenim gay și să bombardăm clădiri? Eu cred că versul face referire la un viitor sumbru sub un guvern laborist. Partea întunecată a lunii reprezintă taxele mari și manevrele machiavelice ale lui Peter Mandelson. Noul partid laburist, noua Întunecime.

Am devenit conservator? Nu, dar am vorbit cu Dumnezeu și mi-a spus să-i transmit lui Dave Gilmour că băiatul lui e un cretin.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia