FYI.

This story is over 5 years old.

Știință și tehnologie

Criogenia: Nemurirea la preţul de 28 000 de dolari

„Când eşti îngropat, putrezeşti. Când eşti incinerat, devii cenuşă. Dar când eşti îngheţat, nu ştii ce se va întâmpla cu tine, îţi rămâne o speranţă.” Aşa gândesc oamenii care nu vor să accepte că sunt muritori.
26.2.14

Fotografii de Roc Morin

La intrarea în Institutul de Criogenie, din rame din lemn ne priveau două rânduri de portrete. Mulţi bătrâni îşi aleseseră fotografii cu ei în floarea vârstei – aşa cum voiau să fie ţinuţi minte. În sediul NASA se găseşte ceva similar: un perete cu fotografii care comemorează diverşi astronauţi. Dar portretele de pe pereţii Institutului nu sunt ale unor astronauţi. Sunt portretele unor călători în timp.

Pasionat de nemurire, un profesor de matematică, Robert Ettinger, a înfiinţat Institutul de Criogenie în 1976. Într-o clădire din Clinton Township, Michigan, morţii sunt îngheţaţi în nitrogen lichid până când generaţiile viitoare vor dezvolta o tehnologie pentru a-i reînvia.

Venisem la institut împreună cu sora mea pentru a explora posibilitatea de a fi îngheţat după moarte. Mi-am dorit dintotdeauna să văd viitorul îndepărtat.

Îngrijitorul Andy Zawaki ne-a întâmpinat la intrare şi ne-a condus prin clădire. Ne-a arătat unul dintre portrete. „Doamna aceea e mama domnului Ettinger”, ne-a spus. „Ea a fost prima pacientă. A doua a fost soţia domnului Ettinger.” Ettinger însuşi a devenit pacientul cu numărul 106 acum trei ani, la vârsta de 92 de ani. „S-a îmbolnăvit”, a explicat Andy. „A obosit. I-au angajat asistente ca să stea cu el tot timpul ca să ştim când moare şi să începem să-i răcim corpul.”

Alături de familia Ettinger s-au criogenat şi alte familii, chiar împreună cu animalele de companie: câini, pisici, papagali, un hamster pe nume Ţopăici. În altă parte a facilităţii sunt dulapuri pline cu lucruri de-ale pacienţilor. La fel ca faraonii în mormintele lor încărcate, toţi plănuiesc să-şi continue vieţile exact de acolo de unde le-au lăsat.

„Ştii”, îmi spune Andy, „oamenii se tot gândesc la sfârşitul lumii. Păi sfârşitul lumii vine în fiecare zi pentru oamenii care mor, pentru că după ce mori, nimic nu mai contează. Jocul s-a terminat. Am un prieten care e îngheţat. A avut un atac de inimă. Avea doar 77 de ani. Spunea că atunci când eşti îngropat putrezeşti şi atunci când eşti incinerat devii cenuşă, dar atunci când eşti îngheţat, nu ştii niciodată ce se va întâmpla. Îţi rămâne o speranţă.”

Cu douăzeci şi opt de mii de dolari îţi cumperi un loc într-o cadă din aia verticală din metal numită criostat. Fiecare criostat poate ţine până la şase pacienţi cu capul în jos, băgaâi în saci de dormit. În spatele criostatelor sunt nişte cutiuţe numerotate unde cei dragi pot lăsa flori.

Laboratorul arată ca un fel de târg de ştiinţă. Totul a fost făcut de mână. „Sunt mulţi oameni care spun că se aşteptau la ceva mai modern, cu multe lumini şi monitoare şi supraveghetori, dar noi vrem să fie cât mai simplu posibil pentru că nu vrem să ne bazăm pe toate lucrurile alea.

Andy locuieşte în institut. Doarme pe o canapea extensibilă. Uneori îl vizitează prietena lui care vine cu maşina din Standish. „Nu e distracţie să stai aici 24 de ore din 24”, mi-a spus el, dar trebuie să fiu pe fază în caz de urgenţă. Lumea tot vorbeşte de fantome, dar eu nu mă simt niciodată dubios aici. Unii mă întreabă dacă nu mă tem de morţi, le spun că de ăia vii mă tem. Oamenii vii pot să-ţi facă rău, nu ăia morţi. Am primit şi ameninţări. Am fost acuzaţi că ne jucăm de-a Dumnezeu. Atunci şi ei se joacă de-a Dumnezeu de câte ori fac tratament împotriva cancerului. Eu nu cred că se joacă nimeni de-a Dumnezeu aici. E doar o extensie a medicinei.”

„Eşti credincios?” l-am întrebat.

„Am fost crescut de părinţi catolici”, mi-a răspuns. „Încă merg la biserică. Personal, cred că dacă Papa ar şti de criogenie, ar fi de acord cu ea. Catolicii sunt pro-viaţă.”

Când l-am întrebat dacă vrea să fie îngheţat după moarte, Andy mi-a răspuns: „Nu vreau să mor”. Şi speră ca viitorul lui după dezgheţ să fie unul frumos.

„Îmi amintesc când am aflat prima oară despre moarte”, mi-a zis Alex. „Aveam un câine collie care a fost lovit de autobuz. Plângeam. Eram la grădiniţă. Frate-miu era în clasa întâi. Era foarte, foarte demult. Îmi amintesc că tata o transporta pe o sanie. Noi ne gândeam: Ridic-o în picioare, ridic-o, o să meargă. Ea zăcea, săraca, pe o parte, moartă, dar nu existau semne externe…nu avea sânge nicăieri, nici măcar la nas sau la bot. Nu era zdrobită, avusese hemoragie internă. Nu-l puteam convinge pe tata s-o ridice ca să meargă. Nu voia să ne asculte! Ridic-o şi ţine-o! Eram convinşi că o să funcţioneze. Nu puteam înţelege ce se întâmplă. Eram convinşi că o să învie şi o să se mişte din nou dacă o pune în picioare.”

Traducere: Oana Maria Zaharia