FYI.

This story is over 5 years old.

Știință și tehnologie

Cum să nu mori niciodată

Moartea e o condiţie medicală ca oricare alta.
18.12.14

​Pentru că fenomenul morţii este omniprezent, nu e de mirare că oamenii au făcut eforturi mari nu numai ca să-l descrie, ci şi să găsească modalităţile potrivite prin care el poate fi abordat, de-a lungul istoriei. Cam asta e şi motivaţia din spatele numeroaselor texte funerare vechi precum Cartea Morţilor din Egipt, Bardo Thodol şi mai puţin cunoscutul Ars Moriendi, un manuscris creştin din Evul Mediu al cărui nume latin se traduce ca „arta de a muri bine."

Publicitate

Dacă un filosof s-ar apuca să creeze un ghid pentru moarte şi pentru ce urmează după, acum, în prezent, într-o eră în care moartea e descrisă mai mult ca o boală terminală, decât ca o finalitate, cu ce ar putea să înceapă? Ca să pot să răspund la întrebarea asta, m-am hotărât să plec în căutarea antidotului modern pentru moarte. Periplul meu m-a adus în faţa unei clădiri banale, ascunsă undeva într-o zonă industrială a oraşului Scottsdale, Arizona.

Clădirea aparţine Alcor Life Extension Foundation, iar în spatele pereţilor săi de beton ranforsat blindaţi cu kevlar se află 129 de pacienţi criogenizaţi în azot lichid, care aşteaptă ziua în care tehnologia va fi îndeajuns de avansată ca să poată fie readuşi la viaţă şi să facă umbră pământului din nou.

Un pacient în sala de operaţii. Fotografie: Alcor.

Cei de la Alcor şi-au îngheţat primul „pacient," după cum îşi numesc ei clienţii, în 1976. În prezent, pe listele de aşteptare Alcor se află peste o mie de persoane care doresc să fie criogenizate după ce vor muri. Aceştia plătesc o taxă anuală de 770 de dolari, la care se adaugă încă 80 de mii de dolari la momentul morţii, doar pentru conservarea creierului, şi până la 200 de mii de dolari pentru conservarea întregului corp. Printre membrii Alcor se află şi ​adolescenţi care aşteaptă să fie criogenizaţi, unii dintre ei împreună cu animalele lor de companie. Aparent,​ în China există din ce în ce mai mulţi clienţi Alcor. Unul dintre cei mai celebri clienţi Alcor este Ted Williams, jucător profesionist de baseball, ​al cărui cap este păstrat într-o cuvă de dimensiuni mai mici (În 2009 au existat unele acuzaţii la adresa Alcor, conform cărora capul lui Williams ar fi fost supus abuzurilor. Acuzaţiile îşi aveau originea într-o carte promovată de tabloide, şi, ​între timp, s-a dovedit că erau nefondate).

La intrare, m-a întâmpinat Dr. Max More, futurist, filosof şi director executiv al Alcor din 2011. More arată ca şi cum te-ar putea despica în două fără prea mult efort, dar în ciuda aparenţelor, e un tip blând. E foarte atent la felul cum se exprimă, iar atunci când dă glas gândurilor sale, o face cu un accent britanic moderat, o moştenire a copilăriei sale din Bristol şi a educaţiei primite la Oxford.

Publicitate

Max a fondat Mizar Limited, prima companie care oferea servicii de biostază din Europa, iar apoi a pus bazele a ceea ce avea să devină Extropy Institute, în 1988, după care a emigrat în Statele Unite, unde a predat filosofie şi şi-a finalizat dizertaţia la University of Southern California. S-a căsătorit cu Dr. Natasha Vita, o altă figură notabilă din domeniul transhumanismului, în 1996, iar în 2002 s-a mutat în Austin, Texas. După ce am făcut un tur al complexului, Max şi cu mine am pornit o discuţie despre arta de a muri în era în care moartea aproape că nu mai există, şi despre cum merg afacerile cu învierea morţilor.

Cât costă să fii criogenizat pe termen nedefinit?
Există taxa principală pentru membri, care e de 530 de dolari pe an, la care se adaugă încă 130 de dolari pentru Statutul Complet de Membru, bani care se duc către fondul nostru comun şi în schimbul cărora noi le oferim clienţilor noştri garanţia că oriunde s-ar afla, noi vom fi alături de ei. De curând am introdus o politică nouă care spune că, dacă plăteşti 20 de mii de dolari în plus faţă de cei 80 de mii sau 200 de mii [necesari pentru serviciile de criogenizare a capului şi, respectiv, a întregului corp], primeşti Statutul Complet de Membru gratis. Politica asta îi ajută foarte mult pe membrii noştri mai tineri pentru că cei 20 de mii de dolari în plus pentru asigurarea de viaţă reprezintă o sumă infimă pentru ei, în timp ce taxa de 180 de dolari pe an este iritantă.

Publicitate

Anul trecut, am ţinut o prelegere intitulată „Join the .00004%" („Alătură-te celor .00004%"), pentru că atâţia suntem în total, iar asta mi se pare absurd. Sunt o grămadă de idei nebuneşti, mult mai greu de implementat, dar care se bucură de foarte multă susţinere, spre deosebire de noi, care nu primim la fel de multă, în ciuda faptului că ceea ce facem noi e perfect ştiinţific! Suntem pe piaţă de 43 de ani şi până acum nu avem decât 1008 membri, un număr foarte mic. Aşa că se pune întrebarea: de ce? Desigur, serviciile noastre sunt oarecum costisitoare, dar nu asta ar fi problema principală.

Max More înconjurat de oameni morţi.

Care-i obstacolul principal?
Trebuie mai întâi să depăşim nişte bariere culturale şi psihologice. Cred că o vom face, într-un final. Ca să fac o paralelă, la început, operaţiile pe cord deschis s-au confruntat cu acelaşi tip de rezistenţă din partea oamenilor şi anestezia la fel. Oamenii invocau pur şi simplu nişte scuze ridicole. De exemplu, mulţi nu voiau ca femeile să fie anesteziate în timpul naşterii, pentru că, vezi Doamne, femeile trebuie să sufere pentru păcatele lor. Rămâi uimit de ce le trece unora prin cap.

Criogenia e o practică foarte greu de popularizat. Ca să o accepţi, trebuie să te uiţi la argumentele ştiinţifice în favoarea ei şi să reflectezi un pic asupra morţii, lucruri care sunt destul de incomode pentru mulţi. La asta se mai adaugă şi faptul că noi nu obişnuim să îţi dăm răspunsuri liniştitoare la eventualele întrebări pe care ni le pui. Noi nu îţi zicem, cum fac unele culte religioase, „Alătură-te nouă şi îţi garantăm că o să te readucem la viaţă." Ăsta n-ar fi un răspuns onest, noi nu îţi putem garanta aşa ceva. Ce o să se întâmple cu corpul tău depinde foarte mult de cât de bine păstrat a fost el înainte să intre în posesia noastră şi de felul cum vor evolua tehnologiile în viitor. La mijloc sunt foarte multe variabile şi noi avem pagini întregi de contract care stipulează clar acest lucru, ca să fie cât se poate de limpede pentru clienţii noştri că pot exista şi eşecuri. Numai că oamenii nu vor să audă asta. Oamenii vor certitudini: vor să ştie sigur dacă vor fi reanimaţi sau dacă vor rămâne morţi, ca să-şi ajusteze perspectivele în funcţie de asta.

Publicitate

Oricum ar fi, dacă eşti criogenizat ai de „n" ori mai multe şanse decât dacă ai fi incinerat sau băgat la trei metri sub pământ.
Da, dacă ai avea de ales, nici n-ar trebui să stai pe gânduri, dar din păcate nu aşa funcţionează psihicul uman. Mă irit de fiecare dată când aud „E doar o escrocherie, voi nu vreţi decât să vă îmbogăţiţi rapid." Dacă scopul nostru era să ne îmbogăţim, existau căi mult mai rapide de a face asta. Serviciile pe care le oferim sunt foarte greu de vândut.

Sediul Alcor

Te poţi îmbogăţi prin afacerea ta?
Organizaţia noastră e nonprofit, aşa că nimeni nu profită direct de pe urma ei. Angajaţii sunt plătiţi, dar cei din consiliul director nu. Nimeni nu trage foloase materiale din asta, iar lucrul ăsta ajută organizaţia, pentru că aşa reuşim să acumulăm resurse.

Veniturile se duc în două direcţii: către stocarea pacienţilor şi către procedurile medicale. În ce priveşte procedurile medicale, ne descurcăm destul de bine. Am acumulat ceva resurse, avem un fond de rezervă, ceea ce e bine, pentru că s-ar putea ca la un moment dat să fim implicaţi în nişte procese juridice: s-ar putea să fim nevoiţi să ne opunem reglementărilor impuse de stat sau chestii de genul ăsta. Pe de-o parte, e bine să avem cât mai multe resurse, dar pe de altă parte, nici nu am dori să mărim taxa de membru prea mult, pentru că s-ar putea să pierdem clienţi. E vorba de un echilibru aici. Sincer să fiu, nu avem foarte mulţi bani pentru fondurile de îngrijire a pacienţilor pentru că nu ştim exact cât va costa să îi reanimăm.

Publicitate

Dar ştim destul de bine cât costă să întreţinem un pacient criogenizat. Aşa că, din cei 200 000 de dolari pe care un pacient îi plăteşte pentru păstrarea întregului trup, după ce scădem banii care se duc pe procedurile medicale, suspendarea funcţiilor vitale, substanţele chimice şi tot restul, cam 115 mii de dolari se duc către fondul de îngrijire a pacienţilor. Banii ăştia nu pot fi folosiţi decât pentru îngrijirea pacienţilor şi sunt gestionaţi de un consiliu director separat, consiliul Trustului Pacienţilor. Fondul e singurul de felul său şi este foarte bine protejat. Nicio altă companie nu mai procedează aşa.

Ideea e că noi nu folosim acei 115 mii de dolari, ci doar dobânda aferentă lor. Dacă nu ne atingem de capitalul acumulat şi îl investim cum trebuie, vom creşte în timp, chiar dacă profitul pe care îl obţinem este minuscul, raportat la rata inflaţiei. Aşa că, dacă vom avea tehnologia necesară ca să îi reanimăm pe pacienţii noştri, cu puţin noroc vom avea şi îndeajuns de mulţi bani încât să acoperim costurile procedurii.

N-avem nicio idee cât ar putea să coste reanimarea: s-ar putea să coste puţin, dacă e efectuată de roboţi, sau dimpotrivă, s-ar putea să fie destul de scumpă. Din moment ce noi suntem o organizaţie nonprofit, iar toţi banii se află într-un fond, nu putem pur şi simplu să îi împărţim şi să zicem „asta e partea ta, asta e parta lui" şi aşa mai departe, e un fond comun. Dacă pacienţii noştri îşi exprimă dorinţa, le direcţionam banii către un fond privat. Chiar de curând am avut un pacient multimilionar care nu a depus niciun ban la noi, dar ne-a zis că dacă reuşim să îl readucem la viaţă, ne va dona un milion de dolari, asta aşa, ca un fel de stimulent pentru noi.

Sala de operaţii de la sediul Alcor. Fotografie realizată de autor

Ce e nou în domeniul criogeniei?
Alcor caută soluţii ca să-şi păstreze pacienţii la temperaturi intermediare. Ideea e că trebuie să ne păstrăm pacienţii la temperaturi puţin mai mari ca acum, gen -130ºC, ca să prevenim fracturarea trupurilor. Personal, nu cred că asta e o chestiune foarte importantă, dar pentru unii dintre clienţii noştri este. Păstrarea la temperaturi intermediare costă mai mult pentru că e nevoie de un sistem de încălzire pentru a aduce azotul lichid la temperatura dorită. Nu e un serviciu pe care îl oferim foarte des. În prezent avem doar trei persoane păstrate în condiţiile astea, dar mai mult din raţiuni de cercetare. Pe viitor s-ar putea ca asta să devină o opţiune permanentă. De asemenea, urmează să testăm şi câteva metode de ventilare cu lichid, dar încă nu le-am implementat.

Ce presupune ventilarea cu lichid?
Ai văzut filmul lui James Cameron The Abyss? Acolo cei din echipa de scafandri inspiră fluorocarbonaţi în loc de oxigen, şi se întâmplă ca fluorocarbonaţii să fie un mediu foarte bun pentru transferul termic. Încercăm să dezvoltăm un sistem care să accelereze răcirea trupului prin inserţia şi punerea în circulaţie a unor fluorocarbonaţi în plămânii pacientului. Plămânii au o suprafaţă foarte mare şi conţin nişte vase de sânge foarte subţiri care se ramifică pe toată întinderea ei: e cât un teren de fotbal dacă îl desfăşori, aşa că procesul de care vorbesc ar putea accelera foarte mult răcirea corpului.

Publicitate

Cum rămâne cu reanimarea pacienţilor?
În ce priveşte reanimarea, mai e cale lungă până acolo. Alcor nu face cercetări în direcţia asta, pentru că reanimarea depăşeşte scopul nostru. În schimb, există o companie startup, despre care nu pot să spun foarte multe, care se ocupă fix cu asta, cu creşterea ţesuturilor şi organelor. Întregul domeniul al medicinei regeneratoare e relevant pentru activitatea noastră.

Noi beneficiem foarte mult de pe urma cercetării din domenii conexe precum nanomedicina sau criogenia organelor. Câţiva cercetători au reuşit să criogenizeze ficatul unui iepure şi să-l păstreze aşa câteva luni, după care l-au reîncălzit, l-au implantat la loc în iepure, şi l-au făcut să funcţioneze. Ăsta e un experiment foarte greu de reprodus, pentru că substanţa chimică esenţială folosită în proces era fabricată de o companie care a încetat să existe, şi toate tentativele de a o replica au eşuat. Dar se lucrează la asta, şi există speranţe că experimentul va fi reprodus în cele din urmă. Ar fi minunat dacă s-ar întâmpla asta, pentru că avem de a face cu o premieră: e prima dată când un organ criogenizat a fost readus în stare de funcţionare.

În prezent, e posibil să faci asta doar cu ţesuturi uniforme: se practică criogenizarea corneelor, spermei şi ovulelor. Sunt zeci de tipuri de ţesuturi care pot fi îngheţate şi reîncălzite. E mai greu să faci asta cu organe întregi.

Cât de aproape suntem de a înţelege cum să reactivăm un creier criogenizat?
Ne imaginăm că procesul va presupune repararea creierului celulă cu celulă, şi tocmai din motivul ăsta încercam să reducem avariile specifice criogenizării, pentru că sunt foarte mulţi neuroni care trebuie reparaţi. Dar ştim că putem păstra foarte bine un creier, dacă avem condiţii potrivite. De exemplu, dacă punem sub microscop creierele animale vitrificate, vedem că arată foarte bine. Vedem că toate membranele sunt intacte şi că toţi neuronii sunt conectaţi, e conservat perfect.

Publicitate

Creierul o să arate mai rău dacă nu avem cum să îl hidratăm şi încep să se formeze cristale de gheaţă foarte fragile, care se sparg, dar asta nu înseamnă neapărat că e irecuperabil. O să arate rău pentru noi, dar încercăm să privim situaţia şi din alt punct de vedere: deşi este nefuncţional, nu funcţiile creierului în sine sunt importante. Ce este cu adevărat important, însă, e să conservăm cât mai bine structura creierului, ca în viitor, când va fi dezvoltată tehnologia necesară, cei care se ocupă de reanimare să poată să spună „membrana asta a fost avariată destul de grav, dar ştim cum să o reparăm."

Tomografii care indică starea pacienţilor care şi-au criogenizat capul. Fotografie realizată de autor.

De ce contează mai mult structura decât funcţia?
Tot ce ştim în prezent despre personalitate ne indică faptul că aceasta se transpune în schimbări fizice care au loc în creier. Tot ce nu e memorie de scurtă durată, adică ultimele minute, care se manifestă prin curenţi electrici, este stocat în creier prin alterarea structurii neurotransmiţătorilor. Asta încercăm noi să conservăm în condiţii optime. Nu facem speculaţii aici şi nu suntem ghidaţi de credinţă oarbă. În prezent, derulăm un program în cadrul căruia radiografiem pacienţii noştri care au ales să-şi conserve capul. Nu putem face la fel şi cu cei care şi-au conservat tot corpul pentru că aparatul de scanat nu e destul de încăpător. La început, unii au presupus că nu putem să facem radiografii bune printr-un strat de aluminiu, dar se pare că am reuşit. Am reuşit să obţinem date foarte importante despre ce se întâmplă cu creierele criogenate, ca să ne dăm seama cum stăm.

Ce reprezintă moartea pentru tine? Am impresia că procesul criogeniei a lăsat în urmă binomul clasic vii-morţi. Care statut e mai potrivit pentru pacienţii Alcor?
Pentru început, e bine să accepţi că, odată cu timpul, se schimbă şi criteriile după care evaluam moartea. Oamenii cred ca mort înseamnă mort. Dar nu-i atât de simplu. Dacă am fi trăit acum 50 de ani, şi s-ar fi întâmplat ca o persoană să se prăbuşească în faţa noastră pentru că a intrat în stop respiratoriu sau stop cardiac, am fi spus că atât i-a fost. În prezent, pe de altă parte, am zice că nu-i un capăt de lume şi am face ceva în sensul ăsta: i-am acorda manevre de prim ajutor, am resuscita-o, şi aşa mai departe. În multe cazuri, respectivele persoane revin la viaţă. Aşa că se pune întrebarea: au fost moarte? Nu chiar. Apoi, mai avem şi persoanele care au stat în moarte clinică pentru câteva ore bune şi apoi au revenit la viaţă, în special copiii, pentru că trupurile lor se răcesc mult mai repede ca ale adulţilor. Au fost multe cazuri în care copii căzut în apă foarte rece şi li s-au încetinit destul de rapid circulaţia şi metabolismul, iar asta le-a limitat leziunile şi le-a permis să poată fi readuşi la viaţă. E acelaşi principiu pe care încercăm şi noi să-l aplicăm aici.

Publicitate

Există mai multe tipuri de moarte: există moarte legală, atunci când un medic te declară mort. Există moarte clinică, atunci când inima şi respiraţia ţi se opresc. Şi mai există şi moarte biologică, atunci când celulele tale mor, dar asta durează destul de mult. Dar nici măcar asta nu e moarte într-adevăratul sens al cuvântului. Moarte e doar atunci când ai trecut de punctul în care mai poţi fi readus la viaţă, din cauză că avariile pe care le-a suferit trupul tău sunt ireversibile, ca atunci când eşti incinerat, de exemplu. Dacă mai există încă porţiuni îndeajuns de mari din structura trupului tău, atunci nu eşti mort cu adevărat. E ca atunci când te afli într-un fel de comă profundă, când metabolismul tău încă mai funcţionează, deşi foarte încet. E cam aşa, doar că e un fel de comă şi mai profundă.

Cred că ar trebui să avem o a treia categorie, astfel încât şi morţii să aibă drepturi şi să nu poată fi pur şi simplu aruncaţi la gunoi şi să poată fi parte a unui contract. În momentul de faţă pacienţii noştri sunt proprietatea noastră, practic, nu au un statut legal separat. Lucrul ăsta va trebui să se schimbe cândva. Noi ne privim pacienţii ca pe nişte fiinţe umane, ca pe nişte potenţiale fiinţe umane, spre deosebire de lege, conform căreia ei nu reprezintă decât organe numai bune de donat şi mostre de ţesuturi.

Păi dacă morţii nu-s chiar morţi, atunci cum ar trebui să ne raportăm la moarte?
Cred că trebuie să aplicăm criteriul teoretic al informaţiei. Dacă avem îndeajuns de multe informaţii despre structură, în special despre celulele cerebrale, încât să fie posibil să restaurăm creierul, atunci un pacient este potenţial recuperabil.

Publicitate

Analogia pe care îmi place mie s-o folosesc e următoarea: să zicem că te apuci să scrii ceva pe o bucată de hârtie, şi apoi îţi trece prin minte „wow, asta e chiar jenant sau ilegal" sau ceva de genul, şi te decizi să distrugi bucata de hârtie cu un aparat. S-ar putea să te gândeşti că gata, eşti în siguranţă, că ai distrus informaţia respectivă. Chestia e că te înşeli. Cei de la NSA, să zicem, ar putea lua bucăţile de hârtie, după care le-ar scana şi ar implementa un algoritm ca să recupereze informaţia de pe ele. S-ar putea să crezi că ai distrus-o, dar să distrugi complet o informaţie e mult mai greu decât ai crede.

Ceva asemănător se întâmplă şi cu creierul nostru. Chiar dacă creierul a suferit leziuni puternice, există un prag dincolo de care nu mai poate fi recuperat, numai că nu e clar unde se află acest prag. Ai putea să-ţi avariezi destul tare creierul, dar dacă noi am dispune de un program asemănător, l-am putea reconstrui şi n-ai fi cu adevărat mort. Reconstrucţia ar fi destul de dificilă, dar nu neapărat imposibilă. E greu să spui dacă o persoană e moartă sau nu, pentru că depinde de ce informaţii şi tehnologii dispunem ca s-o reanimăm. Cred că doar atunci când n-a rămas decât cenuşă din tine putem spune cu adevărat că atât ţi-a fost.

Sala de operaţii de la Alcor. Fotografie: Alcor

Pacienţii Alcor beneficiază de servicii funerare sau de ceremonii de comemorare? Îmi imaginez că e destul de greu să ţii un priveghi în faţa containerelor în care se află trupurile.
Noi nu organizăm nimic. E la alegerea familiilor pacienţilor noştri dacă organizează sau nu ceva. Probabil că e diferit dacă n-ai încredere că o să funcţioneze reanimarea şi tratezi evenimentul ca pe o înmormântare obişnuită. E un pic mai ciudat dacă totuşi ai încredere că o să funcţioneze. Atunci nu vii să-ţi iei adio, ci „la revedere." Trebuie să te confrunţi cu ideea că nu o să mai vezi persoana respectivă pentru o perioadă destul de lungă de timp, şi cu faptul că nu te desparţi definitiv de ea. Dacă e cineva apropiat precum fratele, sora, soţul sau soţia, s-ar putea să vrei să le scrii odată pe an. Noi păstrăm scrisorile în arhivă, pentru momentul când pacienţii noştri vor fi reanimaţi.

Cei mai mulţi dintre clienţi noştri nu sunt religioşi, din motive evidente. Dacă crezi în existenţa unei vieţi de apoi, nu prea ai vreun motiv să vrei să te întorci aici. Îţi zici, de ce să mă chinui aici pe Pământ, când oricum mă duc într-un loc unde-mi va fi bine. Deşi nu prea îmi dau seama cum de ştiu oamenii cum arată Raiul. Nu e descris în detaliu nicăieri, iar mie-mi sună destul de plictisitor. Să stau pe un norişor şi să cânt la harpă sau să mă umplu de slava lui Dumnezeu toată ziua mi se pare destul anost.

Publicitate

Chiar dacă eşti o persoană religioasă, nu cred că asta te face incompatibil. Cine ar refuza un tratament revoluţionar care l-ar putea salva de cancer sau de boli cardiace? Oamenii de ştiinţă creştini probabil. Dar în afară de ei, nimeni altcineva.

Cred că dacă vrei să fii criogenizat, trebuie să fii de părere că viitorul e un loc unde ai vrea să trăieşti. Asta e o presupoziţie destul de optimistă, dar e destul de ciudat să fii optimist în privinţa morţii.
Lucrurile merg din ce în ce mai bine. Gândeşte-te la o perioadă din trecut în care ai fi vrut să trăieşti. Pentru mine nu există aşa ceva. Oamenii nu realizează că în prezent trăim într-o lume mai puţin violentă, că din ce în ce mai puţini mor de foame. Condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit, iar oamenii trăiesc din ce în ce mai mult. Sunt avantaje şi dezavantaje, dar pe termen lung, lucrurile merg din ce în ce mai bine şi nu văd de ce nu ar continua să o facă. Aşa că sunt de părere că, dacă vom putea să-i readucem la viaţă pe pacienţii noştri, o vom face într-o lume cel puţin la fel de bună ca cea de astăzi, dacă nu mai bună.

Principalul obstacol e că oamenilor le e frică de succesul procedurii. Le e teamă că o să se trezească într-o lume în care nu cunosc pe nimeni şi tot ceea ce ştiu ei să facă e depăşit, iar teama asta îi împarte pe oameni în două categorii: cei care acceptă să colaboreze cu noi şi cei care nu o fac. Dacă ai rude sau prieteni care aleg să vină cu tine, nu vei fi singur. Dacă procedura asta va deveni destul de populară, e corect să presupunem că în viitor vor exista oameni special instruiţi ca să te ajute să te reintegrezi în societate, o combinaţie între psihologi şi asistenţi sociali, sau că pur şi simplu îţi vor fi implantate toate cunoştinţele necesare. Nu e mare chestie. Cei care au spirit de aventură nu se îngrijorează prea mult din cauza asta.

Dacă pacienţii vor fi reanimaţi, vor fi aceleaşi persoane ca înainte?
Opinia mea se bazează pe lucrările lui Derek Parfit de la Oxford. El abordează chestiunea într-o manieră care sintetizează unele abordări mai timpurii. John Locke spunea că o persoană este aceeaşi de-a lungul timpului, dacă posedă memorie, iar eu consider că avea dreptate parţial. Dacă stai să te gândeşti mai bine, ce înseamnă asta? Există memorie declarativă, memorie procedurală şi aşa mai departe. Parfit spune că dacă luăm în consideraţie aspectele astea psihologice, memoria, stările şi valorile, putem să spunem că o persoană e aceeaşi de-a lungul timpului, dacă există destule legături între persoana care era acum zece ani şi persoana care este în prezent. Dacă există destule suprapuneri de-a lungul perioadei ăsteia, atunci avem de a face cu aceeaşi persoană, deşi criteriul ăsta poate fi un pic echivoc.

De exemplu, s-ar putea să fii implicat într-un accident de maşină şi să te loveşti la cap tare şi să îţi pierzi memoria sau să ţi se schimbe radical personalitatea, şi deşi, din punct de vedere legal, eşti aceeaşi persoană, de fapt, nu eşti.

În cazul ăsta, atunci când zici „eu", la ce te referi?
Tu eşti suma tuturor trăsăturilor tale psihologice, amintirilor, valorilor şi tuturor lucrurilor care te fac să te comporţi într-un fel anume. Din punctul meu de vedere, sufletul nu există, iar eu nu am nevoie de conceptul de suflet. Asta e doar o idee ciudată pe care nimeni nu s-a obosit să mi-o explice. La ce e bun un suflet?

Şi în cazul în care toate informaţiile care te fac să fii tu se pierd, ce crezi că se întâmplă cu „tine"? Ţi-e frică de genul ăsta de moarte?
Nu aş fi acolo. Ar fi destul de dificil până şi să zic că ar fi vorba mine, pentru că n-aş fi eu cu adevărat. Un lucru pe care oamenii nu-l înţeleg despre moarte e că ea nu e o stare contingentă. Mie nu mi-e frică de moarte. Nici măcar n-ar avea sens să-mi fie. Cum ar putea să-mi fie frică de moarte? Moartea nu reprezintă nimic, e pur şi simplu sfârşitul existenţei.

Ce nu-mi place mie la ideea de moarte nu e faptul că e ceva de temut sau că e o experienţă rea, ci dimpotrivă, că moartea reprezintă sfârşitul tuturor experienţelor. E sfârşitul tuturor lucrurilor care-mi plac, e sfârşitul creativităţii şi al dragostei, tocmai de asta e aşa rea, nu pentru că ar fi esenţialmente rea. Aşa că nu mi-e frică de moarte în sensul ăla. Mi-e frică de actul de a muri. Mă sperie gândul că o să mor în suferinţă, dar nu mă sperie gândul că o să fiu mort. N-are niciun sens.

-DMOberhaus

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre nemurire:
​Cum vor reacţiona oamenii la nemurire ​​Nemurirea la preţul de 28 de mii de dolari ​​Ce ţine un transumanist pe raftul de alimente