FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Tipul care a creat combustibilul de rachetă era liderul unei secte sataniste

Explorarea spaţiului era identică cu explorarea magică pentru el.
13.3.15

Jet Propulsion Laboratory e liderul mondial în domeniul explorării spaţiale. Oamenii de ştiinţă de la JPL au trimis roboţi pe Marte, au lansat sonde în afara sistemului solar şi au cules praf de pe coada unor comete. Dar dacă adevăratul lor scop e unul mai sumbru?

Dacă oamenii de ştiinţă care lucrează pentru laborator sunt mai puţin interesaţi de explorarea spaţiului decât de profunzimile vidului? Dacă cercetătorii de acolo stau toată ziua în faţa calculatoarelor în căutarea unor entităţi paranormale sau a unor zeităţi întunecate care vieţuiesc în câmpurile găurilor negre?

Publicitate

Desigur, nu e cazul. JPL nu face parte din cine ştie ce complex oculto-industrial, imaginat de Stephen King. Laboratorul nu amestecă ştiinţa cu paranormalul. Dar unul dintre fondatorii săi o făcea.

„Omul de ştiinţă ucis, preot într-un cult de magie neagră," anunţa un titlu de ziar, după moartea lui John Whiteside Parsons pe 17 iunie, 1952.

„John W. Parsons, tânărul om de ştiinţă de 37 de ani care a murit marţi într-o explozie chimică, era unul din fondatorii unei secte ciudate, semi-religioase, care şi-a desfăşurat activităţile în zonă, acum zece ani," preciza alt articol.

Relatările au devenit din ce în ce mai înflorite pe măsură ce trecea timpul.

„O enigmă pentru prietenii săi, el ducea o viaţă dublă… Într-una, era imersat în domeniul ştiinţific şi studia sunetul, viteza şi stratosfera, iar în cealaltă, căuta acel echilibru pe care omul s-a străduit să îl găsească din cele mai vechi timpuri: contopirea ştiinţei, filosofiei şi religiei într-o singură existenţă utopică," relata un ziar.

La scurt timp, ziarele o luaseră razna şi aduceau în discuţie lucruri precum „perversiunile sexuale," „robele negre," „focul sacru" şi „necromanţia intelectuală." Toate articolele porneau de la o singură întrebare: Cine naiba a fost tipul ăsta?

E greu să găseşti o poveste mai ciudată şi mai tragică decât cea a lui John Whiteside Parsons în analele ştiinţei. Parsons s-a născut acum o sută de ani şi şi-a devotat viaţa reconcilierii extremelor şi îmbinării mecanicii cu spiritul, a halatului alb de laborator cu roba neagră, a faptelor cu ficţiunea şi ştiinţei cu magia.

După ce a murit într-o explozie misterioasă în propriul său laborator de acasă, tabloidele n-au fost singurele care l-au etichetat drept savant nebun. La fel a făcut şi comunitatea ştiinţifică. Povestea lui Parsons a fost urcată în pod, ascunsă în notele de subsol, băgată sub rampa de lansare a programului spaţial american.

Dar moştenirea ştiinţifică a lui Parsons e imposibil de ignorat. El a fost cel care a forţat guvernul Statelor Unite să acorde atenţie unui domeniu, care până atunci fusese luat în râs şi a pus bazele călătoriei în spaţiu. El a fost unul dintre cei mai de seamă pionieri ai explorării spaţiale, pe care i-a avut America. Tot el a fost şi unul dintre cei mai mari ocultişti de acolo.

Publicitate

Dacă spuneai cuiva că eşti inginer aerospaţial în anii '20 sau '30, ar fi râs de tine sau s-ar fi retras prudent cu o expresie de îngrijorare pe faţă. Nicio universitate nu oferea cursuri de inginerie aerospaţială, iar domeniul nu primea deloc finanţare de la stat. Publicul larg asocia rachetele cu science fiction-ul, iar în cercurile ştiinţifice de elită, rachetele aveau o reputaţie şi mai proastă: erau sinonime cu ridicolul, imposibilul sau nebunia.

Însă exact această latură fantastică a rachetelor l-a făcut pe tânărul Parsons să le studieze. Inspirat de povestirile din revistele SF, precum Astounding sau Amazing, Parsons şi-a construit rachete simple cu praf de puşcă, în curtea casei sale din Pasadena şi şi-a ornat cartierul cu tuburi de carton arse şi bucăţi de hârtie în flăcări.

Când Parsons şi-a dat seama că are nevoie de puţină teorie ca să îşi îmbunătăţească experimentele, s-a dus împreună cu prietenul său, Ed Forman, la California Institute of Technology şi le-au cerut ajutorul celor de acolo. Parsons nu avea alte aptitudini ştiinţifice, în afara celor dobândite în liceu, dar entuziasmul său i-a stârnit curiozitatea unui doctorand de acolo, numit Frank Malina. Împreună, cei trei au format ceea ce s-a numit în bătaie de joc „ Echipa de Sinucigaşi," o grupare pestriţă de împătimiţi ai rachetelor ale căror experimente le puteau fi fatale.

La Caltech erau o mulţime de câştigători ai premiului Nobel. În ciuda acestui fapt, încă mai existau prejudecăţi puternice legate de rachete. Fritz Zwicky, un profesor de fizică cu renume, a devenit unul dintre cei mai înfocaţi critici a grupării.

Publicitate

Când Malina şi Parsons i-au cerut ajutorul, Zwicky a izbucnit. „Mi-a spus că sunt un prost nenorocit," îşi amintea Malina, „că încercam să fac ceva ce era imposibil, pentru că rachetele nu pot funcţiona în spaţiu."

Afirmaţia asta era total incorectă şi în directă contradicţie cu A treia lege a lui Newton. (Când părintele ingineriei spaţiale, Robert Goddard, a sugerat în 1920 ca rachetele ar putea ajunge pe Lună, a fost batjocorit fără pic de milă.) Răspunsul lui Zwicky l-a făcut pe Parsons să realizeze că, deşi a fost primit la institut, nu era nici pe departe considerat un membru al comunităţii ştiinţifice.

Parsons (centru) şi colegii săi se pregătesc de un test cu un motor de rachetă. Grupul primise susţinerea Dr.Theodore Von Kármán, un pionier al ingineriei spaţiale, şi fusese invitat să lucreze în parteneriat cu Guggenheim Aeronautical Laboratory (GALCIT), aşa a luat naştere GALCIT Rocket Research Group. Imagine: JPL

Parsons a ţinut să sublinieze lucrul ăsta, când a început să studieze magia şi paranormalul. Pe la sfârşitul anilor '30, el frecventa seară de seară întâlnirile Ordo Templi Orientis, o societate ocultă cu sediul în apropiere, în Los Angeles. OTO, aşa cum era poreclită, a fost creată de ocultistul englez Aleister Crowley, maestrul eretic, promiscuu şi dependent de heroină al artelor întunecate, pe care tabloidele l-au numit „ cel mai smintit om din lume."

La întâlnirile OTO, Parsons a fost martorul unor ritualuri bizare, printre care şi „Slujba Gnostică," un fel de parodie a slujbei catolice. Pe un podium în alb şi negru erau aşezate un altar inscripţionat cu hieroglife, câteva lumânări şi un sicriu aşezat în picioare, acoperit de o perdea de tifon, din care ieşea liderul cultului acoperit de o mantie. Se recitau poezii, se fluturau săbii şi se sărutau sâni. Era o atmosferă puternic încărcată sexual. Se bea vin şi se mâncau prăjituri făcute cu sânge menstrual.

Publicitate

Aici a creat Crowley filozofia thelemei. Thelema era un fel de libertarianism religios care propovăduia individualismul radical şi autorealizarea. Motto-ul său era: „Fă ce vrei tu." Parsons a fost captivat instant. L-a interesat în special teoria lui Crowley conform căreia sexul ar putea fi o componentă de bază a ritualurilor magice, deoarece sexul le poate eleva starea de conştiinţă practicanţilor. Ce tânăr de 24 de ani n-ar fi interesat de asta?

Deşi unii dintre colegii săi din Echipa de Sinucigaşi priveau cu suspiciune pasiunea pentru ocultism (pe vremea aceea, hobby-ul preferat al celor mai mulţi studenţi de la Caltech era comunismul, conform gazetei academice The California Tech), tot îi recunoşteau geniul lui Parsons, când e vorba de combustibil pentru rachetă. Când grupul făcea teste pe teren, Parsons fredona „ Imnul lui Pan," o incantaţie păgână creată de Crowley, înainte să lanseze rachetele. Limbile de foc şi exploziile frecvente îi ofereau un cadru numai bun ca să dea curs fascinaţiei sale cu paranormalul.

În 1941, Parsons şi Echipa de Sinucigaşi au fondat Aerojet Engineering Corporation ca să-şi vândă rachetele Armatei. Oamenii de ştiinţă, care îl luaseră la mişto, stăteau la coadă ca să prindă un loc în noua industrie aflată în plin avânt. În 1943, când crescuse interesul pentru cercetarea din domeniul rachetelor, Parsons a devenit cofondatorul Jet Propulsion Laboratory şi a continuat să studieze ceea ce, odată, fusese o simplă joacă pentru el. Pe măsură ce se apropia de apogeul său pe plan profesional, Parsons avansa şi în rangurile OTO, pentru ca, în cele din urmă, după ce a conversat îndelung cu bătrânul Crowley din Anglia, să ajungă liderul branşei OTO de pe întreaga coastă de vest a Americii.

Aleister Crowley în rol de mag, Liber ABA, 1912. Imagine: Wikipedia

Gândeşte-te un pic: una dintre cele mai ilustre minţi din spatele programului spaţial al Statelor Unite, un program care a intensificat competiţia spaţială şi Războiul Rece, era în acelaşi timp o autoritate în lumea ocultului. Ziua construia rachete pentru guvern, iar noaptea îşi făcea apariţia dintr-un sicriu ca să facă ritualuri de magie sexuală alături de adepţii săi.

Dar pentru Parsons, nimic din toate astea nu era ciudat. El vedea ingineria spaţială şi magia ca pe două feţe ale aceleiaşi monede: ambele fuseseră luate în derâdere, ambele fuseseră declarate imposibile, dar tocmai de-asta ele reprezentau provocările care trebuiau depăşite.

Publicitate

Ingineria spaţială spune că noi, oamenii, nu ar trebui să ne privim ca pe nişte făpturi legate de Pământ, ci ca pe nişte fiinţe capabile să exploreze universul. Într-o manieră asemănătoare şi magia sugera că există lumi metafizice nevăzute, care pot fi explorate cu ajutorul cunoştinţelor potrivite. Ambele se răzvrăteau împotriva limitelor existenţei umane. Dacă Parsons se dedicase uneia, nu putea să nu i se dedice şi celeilalte.

Cu trei ani înainte să moară, Parsons descria situaţia neobişnuită în care se afla în termeni care i-ar fi lăsat fără cuvinte pe susţinătorii săi din cadrul forţelor armate, dar care lui i se păreau perfect normali.

„Eu cred că dacă am avut capacitatea să pun bazele propulsiei cu reacţie şi să fondez o corporaţie în valoare de câteva milioane de dolari, atunci ar trebui să mă folosesc de capacitatea asta şi în sfera magiei," scria el într-o scrisoare adresată unui membru OTO. Ţintea către Lună.

Cu banii pe care i-a câştigat din afacerea sa cu rachete, Aerojet, Parsons şi-a cumpărat un conac pe Millionaire's Row, în Pasadena, unde a mutat apoi şi activităţile OTO. „Era o casă de lemn uriaşă," îşi amintea Liljan Wunderman, soţia lui Frank Malina, în cadrul unui interviu câţiva ani mai târziu. „Un loc imens, plin de oameni. Unii dintre ei purtau măşti, alţii erau costumaţi, femeile erau îmbrăcate bizar. Era ca şi când ai fi păşit într-o scenă dintr-un film de Fellini. Femeile se plimbau de colo-colo în togi transparente şi erau machiate ciudat, unele dintre ele erau costumate în animale, de parcă era un bal mascat."

Frank Malina (pălărie, ochelari) priveşte cu atenţie în timp ce Von Kármán schiţează planurile pentru o rachetă JATO în 1941. Imagine: JPL

Când i-a povestit soţului ei despre asta, Malina şi-a dat ochii peste cap şi i-a zis „Jack e pasionat de tot felul de chestii."

Casa, cunoscută şi ca „The Parsonage," a devenit la scurt timp o atracţie pentru tot felul de excentrici, de la vrăjitoare autoproclamate şi savanţi din cadrul Proiectului Manhattan la scriitori de SF încântaţi că au ajuns să-l cunoască pe Parsons, un om care le părea rupt din cărţile lor.

Publicitate

Autorul de SF Jack Williamson şi-l amintea pe Parsons ca pe „o enigmă bizară." Tânărul Ray Bradbury, cu mult înainte să scrie Fahrenheit 451 şi The Martian Chronicles , îl descria pe Parsons ca pe un om „minunat" care l-a uimit prin descrierile pe care le făcea rachetelor spaţiale. Sprague de Camp, autor a peste o sută de cărţi fantasy şi science-fiction, l-a declarat „singurul geniu nebun autentic pe care l-am întâlnit."

Cu timpul, comunitatea ştiinţifică părea să-i dea dreptate lui de Camp. Eforturile lui Parsons de a crea combustibili pentru rachetă prin amestecul a diferite substanţe chimice, care rezultă în compuşi explozibili, dar stabili au transformat ingineria spaţială într-o ştiinţă veritabilă. Dar Parsons era considerat prea ciudat, prea excentric ca să facă parte din comunitatea ştiinţifică.

A fost acuzat că le-a sedus pe secretarele de la Aerojet şi le-a invitat la conacul său unde se lăsa cu orgii, consum de droguri şi dansuri cu foc. Uneori Parsons întâmpina delegaţiile ştiinţifice aflate în vizită la Aerojet cu un şarpe încolătăcit pe umeri. Alteori venea târziu la serviciu, la volanul unui Packard vechi şi răblăgit, şi trata Jet Propulsion Laboratory ca pe propriul lui teren de joacă.

Fritz Zwicky, care îl trimisese la plimbare pe Parsons cu câţiva ani în urmă, îşi înghiţise cuvintele şi obţinuse un post la Aerojet. Dar tot îl dispreţuia pe Parsons pentru că era needucat şi avea un stil de viaţă nonconformist. Câţiva ani mai târziu, Zwicky îl descria pe Parsons ca „un om periculos," în cadrul unui interviu realizat de R. Cargill Hall şi James H. Wilson.

Publicitate

„Îi spuneam mereu că toate fanteziile astea despre Zoroastru şi despre voodoo şi aşa mai departe sunt OK, cu toţii avem vise din astea," povestea Zwicky. „Dar ţine-le pentru tine, nu le băga pe gât secretarelor chestiile astea. Îşi formase un club în toată regula acolo, ştiţi ce zic."

Dar Parsons nu-i dădea atenţie. El şi Forman erau renumiţi pentru duelurile lor din poligonul de testare, în timpul cărora trăgeau unul spre picioarele celuilalt şi încercau să nu clipească. Când Zwicky a insistat ca Parsons să utilizeze un tip de combustibil cu care nu era de acord, Parsons s-a interesat unde e stocat acel combustibil şi apoi a aruncat în aer toate recipientele într-o explozie uriaşă. „Aproape că a aruncat în aer tot sediul," declara Zwicky furios.

Erau genul de lucruri pe care le făcea de când el şi Forman erau tineri, pe vremea când nimeni în afară de ei doi nu lua în serios ingineria spaţială. Dar acum toată lumea o lua în serios. FBI-ul îl pusese sub supraveghere, pentru că îl considera un risc potenţial la adresa siguranţei naţionale.

În 1943, Parsons a fost convins să părăsească domeniul ştiinţific, pe care chiar el îl fondase. I se oferiseră 20 de mii de dolari pentru acţiunile sale de la Aerojet. După ce s-a confruntat cu oprobiul din partea unui număr din ce în ce mai mare de oameni de ştiinţă, care se alăturaseră domeniului său, Parsons a decis să renunţe. Avea doar 30 de ani.

Publicitate

S-a dedat magiei, nu doar magiei lui Crowley, ci şi unor ritualuri create de el. Parsons rămăsese totuşi un om de ştiinţă: căuta să obţină dovezi empirice care să arate ca magia sa funcţionează şi încerca să obţină tot felul de apariţii, fenomene şi manifestări.

Fără contraponderea în domeniul ştiinţific, până şi ceilalţi membri OTO i-au pus la îndoială obsesia pentru magie. „Se întâmplă ceva ciudat," scria Jane Wolfe într-o scrisoare adresată unui membru OTO pe nume Karl Germer. „Jack al nostru e cucerit de vrăjitorie şi de voodoo. Cred că încă de la început şi-a dorit să evoce ceva, indiferent ce, atâta vreme cât obţine un rezultat."

Lui Parsons nu i s-a schimbat norocul nici măcar atunci când la conacul lui a venit un autor de SF tânăr şi extrem de carismatic numit Ron L. Hubbard. Hubbard relata cu măiestrie tot felul de întâmplări fantastice, pe care se aştepta ca audienţa să le creadă. Ceilalţi scriitori de SF îl priveau cu suspiciune.

„Îmi amintesc privirea lui prudentă şi ochii lui de un albastru deschis, pe care îi asociez cu pistolarii Vestului Sălbatic, care mă urmăreau îndeaproape în timp ce vorbea, ca şi cum ar fi vrut să afle cam cât de mult credeam din ce spunea el," îşi amintea Jack Williamson. „Nu prea mult." Dar Parsons, care era mereu dispus să creadă, a fost fermecat de Hubbard.

Se duelau împreună, vorbeau despre magie împreună şi îndeplineau ritualuri magice împreună. Hubbard s-a mutat în conacul lui Parsons, unde se simţea ca un peşte în apă în atmosfera aceea de dragoste liberă. La scurt timp îşi făcuse de lucru cu mai toate prietenele oaspeţilor lui Hubbard. Indiferent că erai membru OTO sau autor de SF, puteai să fii sigur că partenera ta n-o să scape de seducţia lui Hubbard. Nici măcar partenera lui Parsons n-a scăpat.

O secţiune din „Liber 49, " un scurt pasaj scris de Parsons din perspectiva zeiţei Babalon, pe care acesta pretindea că l-a primit din partea ei în timpul proiectului Babalon Working. Captură de ecran de pe Hermetic.com

Dar Hubbard s-a revanșat pentru asta şi l-a ajutat pe Parsons cu cel mai mare proiect de magie de până atunci. Acesta era cunoscut ca Babalon Working şi consta în încercarea lui Parsons să încarneze o zeiță pe Pământ. Timp de câteva săptămâni cei doi au făcut incantaţii ritualice, au desenat simboluri oculte în aer cu săbii, au picurat sânge de animale pe rune și s-au masturbat pe nişte tăblițe magice ca să le impregneze.

Când toate astea au ajuns la urechile lui Crowley, în Anglia, acesta s-a scandalizat. Pe 22 mai 1946, a scris o telegramă către unul dintre membrii OTO: „Suspectul Ron încearcă trucul cu încrederea – Jack Parsons fraier credul – căutarea unei noi victime evidentă."

La final, Parsons a rămas cu impresia că proiectul magic a fost un succes şi l-a considerat cea mai mare realizare a vieții lui. Dar Crowley avusese dreptate în legătură cu Hubbard. Într-o scrisoare din iulie 1946 către Crowley, Parsons scria că, sub pretextul investiției într-o mică afacere, Hubbard a fugit cu prietena lui Parsons și cu 20 de mii de dolari, iar asta l-a facut pe Parsons să intre într-o adevărată spirală a depresiei și îndoielii.

El a reușit să obțină câteva slujbe de consultanță în construirea rachetelor, dar a fost îndepărtat în timpul campaniei Red Scare din anii de după război. A fost acuzat de asocierea cu comuniștii în anii de dinaintea războiului și de implicarea în ceea ce FBI-ul numea un „cult al iubirii." A rămas fără acces la informații clasificate. A fost nevoit să lucreze ca pompagiu și ca mecanic auto și ulterior a s-a folosit de cunoștințele sale științifice ca să creeze materiale explozive pentru filmele de la Hollywood. După toate experiențele astea, el a rămas convins că magia sa era la fel de reală ca munca sa ştiintifică.

Pe 17 iunie 1952, o explozie uriașă i-a distrus complet laboratorul de acasă. Polițiștii care au ajuns la fața locului l-au găsit pe Parsons în viață, chiar dacă jumătate din față îi fusese smulsă şi i se vedea craniul. Îi lipsea braţul drept. În jurul lui erau lucrări de cercetare despre rachete și pentagrame, desene oculte și formule chimice. A murit la scurt timp după incident. Avea doar 37 de ani.

George Pendle e autorul cărţii Strange Angel: The Otherworldy Life of Rocket Scientist John Whiteside Parsons .

Traducere: Niţă Mihai

Citeşte mai multe despre secte ciudate:
Interviu cu o fostă membră a unei secte creştine Dovada video că Apple e o sectă Oamenii din secta extraterestră a plăcerii repară clitorisuri în Africa