Michael Moore vorbeşte cu VICE despre „American Sniper”, sfârşitul Sarei Palin şi traumele de după război

Pe 18 ianuarie, la două zile de la premiera ultimului film de Clint Eastwood, American Sniper , Michael Moore scria următorul mesaj pe Twitter: „Unchiul meu a fost ucis de un lunetist în al Doilea Război Mondial. Am crescut cu ideea că lunetiştii sunt nişte laşi care te împuşcă când nu eşti atent. Lunetiştii nu sunt eroi. Iar invadatorii sunt şi mai răi," urmat de: „Dar dacă eşti pe acoperişul casei tale şi ţi-o aperi de nişte invadatori care au venit peste tine de la 10 mii de kilometri distanţă, nu se cheamă că eşti lunetist, se cheamă că eşti erou, se cheamă că eşti curajos." Reacţiile dure ale dreptei n-au întârziat să apară. Cei de la Breitbart au numit mesajele „ trolling penibil," John McCain a spus că mesajele sunt „idioate" şi „strigătoare la cer," iar Kid Rock a scris pe site-ul personal următoarele: „Du-te-n pula mea, Michael Moore, eşti un căcat cu ochi, iar unchiului tău i-ar fi ruşine cu tine." Dar cea mai dramatică replică a venit din partea Sarei Palin, care s-a fotografiat alături de sergentul Dakota Meyer, cu Medalia de Onoare, ţinând o pancartă cu mesajul: „Fuck You, Michael Moore." Cei doi O din numele lui Moore erau înlocuiţi cu ţinte.

După ce a atras critici atât din partea stângii, cât şi a dreptei, Palin şi-a asumat fotografia şi a declarat, în timpul convenţiei Iowa Freedom Summit de sâmbătă, că, „Pe pancarta scrie ce gândim cu toţii." În ce-l priveşte pe Moore, el nu a făcut nicio apariţie televizată şi nu a reacţionat în niciun fel vizavi de controversă, cu excepţia câtorva mesaje pe Twitter şi a unor postări pe Facebook. În schimb, a acceptat să discute pe larg cu Eddy Moretti de la VICE despre ce crede el despre American Sniper, lunetişti în general, Sarah Palin, sindromul post-traumatic, ameninţarea cu moartea primită de la Clint Eastwood mai demult şi o sumedenie de alte lucruri legate de circul mediatic din ultima vreme.

VICE: Salut, Michael. Înainte să trecem la reacţii, hai să discutăm despre tweet-urile tale. Ai şansa să ne explici ce-ai vrut să spui prin acele mesaje, ce te-a motivat să le scrii şi ce-ai simţit atunci când le-ai scris.
Michael Moore: Prima chestie pe care vreau s-o zic e că nu simt deloc nevoia să dau explicaţii suplimentare sau să apăr ce-am scris. Sunt mândru de ce-am scris. Nu retrag nimic. Dimpotrivă, am mai adăugat câteva lucruri. Nu o să mă las intimidat de nişte oameni care au intimidat un popor întreg şi l-au făcut să intre într-un război ilegal şi lipsit de sens. Nu mă afectează în niciun fel reacţiile lor. Spun ce vreau eu să spun. Sigur, dacă aş fi făcut vreo greşeală, m-aş fi corectat, dar nu e cazul acum. Şi mă calcă pe nervi să aud la televizor sau la alţi oameni că Michael Moore şi-a retras afirmaţiile. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Nu o să-mi cer scuze pentru convingerile mele şi pentru faptul că vreau ca instigările la război să înceteze.

Am observat că vorbeşti de două lucruri diferite, pe canale diferite. Pe Twitter vorbeşti iniţial despre lunetişti, în general, iar ăsta e un subiect fascinant care merită dezvoltat, iar apoi despre filmul numit American Sniper. Aduci în discuţie două chestiuni diferite, nu?
Da. Intenţionat nu am spus nimic despre film în primele tweet-uri. Am scris lucrurile alea pentru că se vorbea foarte mult despre lunetişti în acel weekend, deşi atunci era o sărbătoare dedicată lui Martin Luther King şi mi s-a părut oarecum supărător că American Sniper, un film despre lunetişti, a fost lansat în acelaşi weekend în care se comemorează un mare american, care a fost ucis de un lunetist. Dacă nu vezi ceva deplasat aici, imaginează-ţi cum ar fi dacă s-ar lansa American Sniper2 pe 22 noiembrie (n.r. când a fost asasinat John F. Kennedy).

Da, nu prea aş vedea ca un film despre atacuri teroriste să fie lansat pe 11 septembrie, de exemplu.
Exact. N-ai să vezi că un magazin de electrocasnice face o ofertă de genul, Astăzi avem cuptoare la reducere, de, ştii tu, Ziua Holocaustului. Ăsta e un exemplu extrem, dar arată acelaşi gen de nesimţire. Sau poate că nu. Poate că planul a fost de la început, Ştii, tocmai s-a lansat Selma. Or să se ducă albii la filmul ăsta? Hai să le dăm ceva de văzut şi albilor în weekendul Martin Luther King. Nu ştiu, dar a fost foarte supărător. Cu ocazia asta au început să mă preocupe lunetiştii. N-ai cum să înţelegi genul de reacţie viscerală pe care îl provoacă ideea de lunetist în familia mea, decât dacă ai crescut în sânul ei.

Pe unchiul meu îl chema Lawrence Moore, dar i se zicea Lornie. N-am apucat să-l cunosc pe unchiul Lornie, pentru că m-am născut la nouă ani după sfârşitul războiului, dar mi-era clar că moartea lui îi afectase foarte mult pe cei din familia mea. În special pe bunica mea. Când i-au repatriat trupul, într-un final, familia mea l-a îngropat pe unchiul Lornie în cimitirul catolic din Flint. Atunci, bunică-mea şi-a convins soţul să se mute amândoi în apropiere de cimitir. După ce s-au mutat, bunică-mea a început să viziteze mormântul unchiului meu în fiecare zi.

Şi ca să învârtă cuţitul în rană, cei de la Departamentul de Război (aşa se numea Pentagonul înainte), au trimis o piatră funerară pe care nici măcar nu era inscripţionat numele lui Lornie, Lawrence Moore, ci Herbert Moore, care era numele bunicului meu (bunicii mei mai aveau un fiu numit Herbert, unul dintre unchii mei). Nici măcar nu era numele care trebuie.

Mergeam de vreo două-trei ori pe an, noi, copiii, să depunem steaguri pe mormânt. Lornie era foarte îndrăgit. Toţi unchii şi mătuşile mele îl iubeau şi veneau la el pentru sfaturi şi chiar i-a afectat puternic moartea lui.

Vezi tu, bătălia în care a murit a avut loc undeva în Filipine şi trupele noastre practic câştigaseră lupta. Se aflau în provincia Luzon şi se întorceau spre bază. Se ştia că soldaţii japonezi nu se dau bătuţi cu una cu două. Un lunetist japonez l-a împuşcat pe unchiul meu chiar în ceafă. L-a omorât pe loc. Camarazilor lui nu le venea să creadă, dacă lupta se terminase, de ce… Josnic, josnic rău de tot.

Am mai scris încă un tweet imediat după primul, ca să explic ce-am vrut să spun când am folosit cuvântul „lunetist." Pentru mine, lunetistul reprezintă forţele invadatoare. El e cel care comite o atrocitate, care se caţără pe acoperişurile clădirilor sau în copaci şi omoară oameni fără ca ei să ştie măcar ce i-a lovit, fără ca măcar să aibă o şansă să se apere. Dacă nişte trupe străine ne-ar invada şi ar înainta pe Broadway şi cineva s-ar urca pe o clădire şi ar încerca să le oprească înaintarea, acel cineva nu s-ar numi lunetist. Acel cineva îşi apară pur şi simplu ţara. La fel făcea şi lunetistul arab din American Sniper. Încerca să oprească forţele invadatoare.

La început, lunetiştilor li se spunea trăgători sau ţintaşi; nu li s-a spus lunetişti decât după cu Primul Război Mondial. Germanii au fost cei care au perfecţionat conceptul de lunetist, de fapt, nu Aliaţii. Şi lucrul ăsta s-a păstrat. În al II-lea Război Mondial, două treimi dintre victimele lunetiştilor au fost făcute de soldaţii germani şi japonezi. Şi pe măsură ce-a continuat războiul, au început şi ruşii să-şi dea seama cum merge treaba şi au rezolvat problema. La fel cum a făcut şi Eisenhower în 1956 şi 1957. Aveam o şcoală de lunetişti la Camp Perry, în Ohio. Eisenhower a închis-o.

De ce?
Nu ştiu. M-am documentat puţin săptămâna asta. Şcoala aia de lunetişti a rămas închisă 30 de ani, până a redeschis-o Reagan în 1987 la Fort Benning. A fost o dezbatere destul de aprinsă după războiul din Coreea. Un veteran mi-a povestit că mulţi erau de părere că nu ăsta ar trebui să fie modul american de a purta un război. Lunetiştii sunt extrem de folositori forţelor invadatoare. Ca protectori, ştii tu, am putea recurge la asta. Dacă am fi invadaţi, am deveni cu toţii lunetişti, dacă ţii neapărat să foloseşti cuvântul ăsta. Dar atunci când ajung forţele eliberatoare, lunetiştii sunt cei care le îngreunează misiunea. Şi cam de aici porneşte confuzia, atunci când urmăreşti FOX News. Adică acolo se vorbeşte de soldaţii americani ca şi cum ar fi nişte eliberatori ai Irakului! Numai că noi n-am eliberat nimic. De fapt, am agravat lucrurile şi am pierdut şi războiul! Trece asta la categoria înfrângeri. Oamenii ar trebui să se obişnuiască cu ideea. O să fim mai buni, în viitor, dacă o să acceptăm că am pierdut în Vietnam, am pierdut în Irak şi am pierdut în Afganistan. De ce inventăm poveştile astea despre noi? Nu ne ajută cu nimic, ba chiar o să ne dăuneze în viitor.

Dreapta tot ridică în slăvi filmul, iar încasările sunt destul de mari. Dacă e să presupunem că succesul unui film se datorează faptului că oamenilor le-a plăcut personajul principal, atunci am putea să spunem că americanilor le-a plăcut lunetistul ăsta, corect? De ce crezi că e aşa? Ai dreptate când spui că lunetiştii au reprezentat o ameninţare dintotdeauna. Mereu e vorba de ăla mai fraier, care cade secerat de gloanţele lunetistului ascuns. Asta e o mişcare mişelească. Dar ce face ca lunetistul ăsta să fie atât de important pentru mentalul colectiv, încât să-i determine pe americani să se ducă la cinema? Avem de-a face cu o întreagă psihodramă apărută în jurul filmului ăsta.
Da, e din cauză că la nivel mental, ştim că am greşit. Ştim că nu au existat arme de distrugere în masă. Ştim că 4 400 de tineri americani şi-au pierdut vieţile, alături de alte zeci de mii de irakieni. Ştim toate astea şi dincolo de ele se află un sentiment de vină bine înrădăcinat.

În plus, mulţi dintre republicanii cu aceeaşi mentalitate ca pe timpul Războiului Rece, care se duc la filme, nu trăiesc într-o bulă roz. Au şi ei rude, vecini, cunoscuţi care s-au întors zdruncinaţi din război. Avem o problemă uriaşă cu PTSD-ul. Avem o problemă uriaşă cu soldaţii care s-au întors din Irak cu probleme mentale. Trebuie să-ţi povestesc despre cele două dăţi când am văzut filmul. La final în sală era linişte. Nimeni nu aplauda. Nici măcar atunci când Bradley Cooper l-a eliminat pe Mustafa, lunetistul arab, nu s-a auzit nicio scandare. Şi, crede-mă, am văzut reacţia asta la un public care nici măcar nu e din aceeaşi tabără politică cu mine. Spectatorii au fost lezaţi şi s-au simţit foarte trişti. Fiecare personaj principal din film sfârşeşte fie cu probleme grave, fie mort. Nu se poate aplauda aşa ceva. Poate că unii se duc la cinema scandând Ra ra!, dar cu siguranţă n-or să iasă la fel.

Ultima chestie pe care o s-o mai zic despre asta e că, acum, mulţi vor să vadă filmul doar din cauza controversei pe care a stârnit-o şi datorită faptului că a fost nominalizat pentru titlul de Cea mai bună pelicul, iar oamenii nu vor să rateze cea mai bună peliculă. De asemenea, vorbim de Clint Eastwood, care a făcut unele dintre cele mai bune filme. Sunt multe motive pentru care oamenii se duc să-l vadă. Dar, îţi zic, eu l-am văzut în a doua seară, în Union Square, şi în sală nu era nicio persoană din Village. Erau numai oameni care veniseră cu trenul fie din New Jersey, fie din Long Island. Iar studiile comandate de conducerea cinematografului arată că publicul era compus din persoane care se duc la film odată pe an sau de loc. E vorba de acelaşi public ca la Patimile lui Hristos.

Să ne întoarcem puţin la lunetişti şi la deosebirea pe care tu o faci între comentariile la adresa lunetiştilor şi filmul American Sniper. Tu ai o legătură personală cu lunetiştii şi adevărul e că nu există prea multe relatări moderne cu lunetişti în mentalul colectiv american, cu excepţia celor din Primul şi al II-lea Război Mondial, după cum spuneai şi tu.
Numai că nici măcar în cazurile alea nu există un lunetist american care să fie considerat un erou, în unanimitate, de către societatea americană. Pur şi simplu lucrul ăsta nu există în cultura noastră. Știm povestea lui Jesse James şi a trădătorului care l-a împuşcat pe la spate. James tocmai îşi agăţa o fotografie pe perete, când un tip a venit la fereastră şi l-a împuşcat şi l-a ucis. Jesse James nu e amintit ca nelegiuit. E adevărat că a fost un hoţ şi un ucigaş, numai că nu el, ci tipul care l-a ucis este considerat un nelegiuit.

Am crescut cu poveşti ca asta. Taţii noştri ne-au spus, cel puţin nouă, băieţilor, că a lovi pe cineva pe neve e o chestie de căcat. Să loveşti pe cineva fără ca el să ştie, să te strecori prin spatele lui, e considerat un lucru greşit. Însăşi cuvântul lunetist, l-ai auzit tu vreodată folosit cu un sens pozitiv?

Nu, nu l-am auzit.
Asta pentru că are ataşat de el un context negativ. Nu e ca şi cum aş fi inventat eu asta ieri pe Twitter. E o opinie destul de răspândită şi ăsta e unul dintre motivele pentru care noi, americanii, nu suntem celebri pentru lunetiştii noştri. În războaiele în care am fost implicaţi noi, tabăra adversă a fost cea care a avut lunetiştii. Nu e ca şi cum noi n-am avut ţintaşi sau trăgători. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar eu am câştigat concursul de tir NRA când eram copil. Dar sunt de părere că lunetiştii sunt asociaţi cu tabăra malefică, cea care provoacă rău, indiferent că e vorba de germani, în ambele războaie, sau de japonezi, în războiul în care a murit unchiul meu.

Mai rulează un film asemănător acum, se numeşte Fury. L-ai văzut?
Dap, l-am văzut.

Şi în filmul ăsta apare un lunetist şi la final el e cel care îl omoară pe eroul american. Se pare că valoarea morală a lunetistului se află în ochii spectatorului. El e lunetistul cel rău, care stă camuflat şi-l omoară pe Brad Pitt, care tocmai distrugea un întreg batalion SS.
Mi-a plăcut filmul ăla. M-a ţinut cu sufletul la gură, a fost un film de război foarte bine realizat. Mai pe la începutul filmului, când ajung într-unul din orăşele, se confruntă cu un lunetist german. Lunetiştii germani erau o problemă majoră pentru soldaţii americani care treceau prin orăşelele astea. Forţele invadatoare, germanii, ocupau oraşele şi încercau să oprească forţele eliberatoare. Nu puteau câştiga în luptă dreaptă şi poţi să spui să americanii aveau mai multe trupe, mai mulţi bani, mai multă putere de foc, dar eu mă uit la ce s-a întâmplat atunci dintr-o perspectivă Zen: de-a lungul istoriei, în majoritatea cazurilor, nu întotdeauna, opresorul sau invadatorul sfârşeşte înfrânt. Cu alte cuvinte, binele triumfă asupra răului. Cu puţine excepţii, indienii nativi fiind una dintre ele.

Primesc tot felul de mailuri în care mi se spune, Chris Kyle i-a protejat pe soldaţii noştri şi a salvat multe vieţi. Cum adică „a salvat multe vieţi"? Vieţile soldaţilor noştri n-ar fi trebuit oricum să se afle în pericol. Noi am fost cei care am greşit; noi am fost forţa invadatoare şi am fost învinşi. Ne-am dus acolo din motive cu totul false şi când am plecat de acolo, am lăsat lucrurile într-o stare mult mai proastă decât era înainte.

Dacă ar fi să iei în considerare experienţele tale personale cu conceptul de lunetist, cum ai descrie starea ta atunci când te-ai dus să vezi filmul? Dar atunci când ai ieşit de la film?
M-am dus acolo în a doua seară a premierei. Filmul rula doar în patru cinematografe din toată ţara. Îmi place Clint Eastwood şi chiar mi-am dorit să văd filmul ăsta. Sincer, a fost filmul cu cel mai bun trailer şi cele mai bune reclame TV de anul ăsta. Dar când am ajuns acolo, încă de la coada de la popcorn, mi-am zis, „Dumnezeule. Uite-te la asta. Suntem în Village şi nu e nimeni din Village aici." Apoi m-au recunoscut nişte oameni şi cineva mi-a spus „Hei, e bine că ai venit" şi mi-a mulţumit pentru documentarele mele.

Mi-era clar că mă aflu într-o sală în care sunt vreo opt sute de veterani de război, sau soldaţi activi, sau rude de-ale lor, sau prieteni, adică genul de oameni care nu se prea duc la filme. De fapt, persoana cu care eram s-a amuzat un pic, pentru că a trebuit să fac pe uşierul. Mersul la film în New York e diferit de alte locuri, iar oamenii veneau, aruncau o privire împrejur, nu-şi găseau locuri alăturate şi nu-şi dădeau seama cum funcţionează sistemul. Nu erau în elementul lor. Cred că am zis de vreo zece ori: „Hei, uite, acolo e o lojă liberă." Şi mă priveau miraţi, pentru că ei n-o văzuseră din prima. Chiar i-am rugat pe unii, „Puteţi să mutaţi hainele astea şi să-i lăsaţi şi pe alţii să se aşeze?" Păreau foarte agitaţi şi aveau o expresie pe faţă, o expresie pe care probabil că aş avea-o şi eu dacă m-aş afla într-un amfiteatru pentru dezbateri de la Oxford.

Lăsând asta la o parte, m-am bucurat că am fost înconjurat de publicul ăsta. Au fost foarte mişcaţi de film. Unora le-au dat lacrimile. Cert este că au existat reacţii. Genericul nu are fundal sonor, e foarte sumbru. Toate personajele principale fie sunt afectate grav de război, fie ajung să militeze împotriva războiului, fie mor. Nu e nicio victorie americană la final, pe care s-o aplauzi, nu e niciun moment în care să vrei să zici uite cât bine am făcut noi, sau vreo scenă ca la finalul filmului Saving Private Ryan, când moarte Tom Hanks, care să te facă să gândeşti, că cel puțin nu a murit degeaba. Nu există aşa ceva în film. Nu există nicio purificare spirituală.

Am vorbit cu Deb, care îmi coordonează festivalul de film din Traverse City, despre asta, iar ea mi-a spus acelaşi lucru. Ea a vazut filmul la mall. Mi-a zis că a fost trist de la început şi până la sfârşit. Că a fost foarte multă vorbărie în timpul filmului, oamenii îşi puneau întrebări unii altora când nu înţelegeau chestiunile politice aduse în discuţie în film. Sau când nu înţelegeau conflictul dintre sunniţi şi şiiţi, se întrebau El de ce parte e? Era foarte multă ignoranţă în rândul publicului.

Dar e interesant. Am citit azi că filmul va sparge recordul la încasări pentru categoria de filme R-rated, deţinut până în prezent de Patimile lui Hristos. Cred că vor descoperi că publicurile celor două filme coincid. E vorba de oameni care nu se duc de obicei la filme, iar dacă se duc, nu o fac foarte des. Jumătate din publicul american nu se duce la cinema. Şi următorul sfert care se duce la cinema, se duce cam odată pe an. Publicul care se duce la filme e reprezentat de ultimul sfert. Chiar am avut impresia că publicul din sală era acelaşi cu cel care s-a dus şi la Patimile lui Hristos. Adică oameni care în mod normal aşteaptă ca filmul să apară pe DVD sau să fie difuzat la TV, dar care au vrut să se bucure de un sentiment colectiv de data asta.

Trailerul filmului „American Sniper"

Lăsând la o parte obiecţiile pe care le ai vizavi de lunetişti şi de politicile de război, e adevărat că nu ai nimic cu regia în sine?
Cu filmul în sine. Eu de obicei nu comentez dacă mă urmăreşti pe Twitter. Eu, la fel ca majoritatea regizorilor şi producătorilor, respect o regulă nescrisă care spune că nu trebuie să critici filmele altora. Dacă nu ne place filmul unui regizor, nu spunem nimic. Dacă ne place, atunci vorbim foarte mult despre asta şi îi încurajăm pe oamenii să meargă să-l vadă. De asta nu vezi decât foarte rar un regizor care să-l atace pe altul pentru un film realizat de cel din urmă. Se întâmplă aşa pentru că ştim toţi cât de greu e să torni un film bun. Singurele dăţi în care am criticat a fost când m-am simţit prost că atât de mulţi oameni, în special din clasa muncitoare, se duc să-şi cheltuie banii pe un film care promitea că e ceva, şi nu era, şi urma să dezamăgească publicul. Oamenii ăia muncesc din greu toată săptămâna, iar biletul la film costă destul de mult în ziua de azi, la fel şi popcornul şi dulciurile pe care le cumpără copiilor. Aşa văd eu lucrurile. Nu am spus nimic despre calitatea filmului în primele două tweet-uri. Şi apoi când am trecut pe Facebook, unde post să scriu mai mult de 140 de caractere, am zis, N-am de gând să spun nimic despre American Sniper, dar o să spun asta: Bradley Cooper, una dintre cele mai bune performanţe de anul ăsta. Fără îndoială. Se transformă total. Nici nu zici că mai e Bradley Cooper când intră în rol.

Steve Carell a făcut la fel în Fox Catcher. Nu trecuse nicio clipă şi tipul ăla „Steve Carell" dispăruse şi îi luase locul un monstru.
Exact. Asta e marca unui actor bun. Ăsta e primul lucru pozitiv pe care l-am de spus despre film. Al doilea lucru e că, din punct de vedere tehnic, este foarte bine realizat. Cred că au luat nişte decizii foarte bune. A fost foarte îndrăzneaţă mişcarea cu genericul fără fundal sonor, numai cu textul rulând pe un fundal negru. Întunecat şi amuţit. Ca poveste, aici se complică lucrurile pentru mine, deoarece Clint a vrut să facă un western clasic, ştii tu, simplu, fără chestii complexe. De exemplu, Turnurile Gemene tocmai au fost lovite, lunetiştii sunt chemaţi la datorie şi, brusc, se găsesc în Irak.

Dacă nu eşti la curent cu lucrurile, ai putea să iei de bun mesajul filmului: Am fost atacaţi, aşa că am contraatacat în Irak. Sigur, noi ştim deja că Irakul n-a avut nicio legătură cu atentatele de pe 11 septembrie, dar filmul insinuează că a avut şi că lunetistul e acolo cu misiunea de a ne apăra ţara. Numai că noi n-am fost apăraţi prin prezenţa lui acolo în Irak. Ar fi fost oarecum mai legitim dacă ar fi vorbit de invazia din Afganistan şi de misiunea de a-l prinde pe Bin Laden. Dar cu ceva timp în urmă, misiunea asta era coordonată de un comandant suprem incompetent, iar noului comandant suprem i-au trebuit 13 luni să îndeplinească o misiune pentru care Bush a avut la dispoziţie opt ani să o îndeplinească şi anume să-l oprească pe liderul terorist. Sunt ceva probleme cu firul narativ şi cred că ăsta e şi motivul pentru care cei din public vorbeau între ei. Erau confuzi. American Sniper relatează nişte evenimente care se desfăşoară pe parcursul a cinci sau şase ani, echivalentul a trei sau patru stagii în Irak şi ajungi la un moment dat să te întrebi: Cum de lunetistul e repartizat mereu în exact acelaşi oraş şi se confruntă cu exact acelaşi adversar? Faze din astea prosteşti mai găseşti în western-urile vechi. Din punctul ăsta de vedere, a dat impresia de film cu buget redus. Şi, desigur, mai sunt o grămadă de lucruri incorecte din punct de vedere istoric, dar să nu deschidem subiectul ăsta. E un film până la urmă, nu un documentar.

Dar eu sunt de părere că oamenii chiar au fost afectaţi de ce-am făcut în Irak şi vor continua să fie aşa. Am iniţiat nişte programe pentru veteranii cu PTSD, în Traverse City, acolo unde locuiesc. În cadrul lor ţin conferinţe despre cum să-ţi găseşti de lucru. Am demarat primul program de acţiune afirmativă care-şi propune să îi ajute în special pe veteranii din Irak şi Afganistan să-şi găsească slujbe. De asemenea, toţi cei în serviciu militar activ şi familiile lor pot să vizioneze filme gratis în cinematografele mele în orice zi din an, nu trebuie să plătească niciun ban. Nu multe firme îşi oferă serviciile gratis în fiecare zi din an persoanele în serviciu militar activ. Am restaurat trei cinematografe şi le-am transformat în nonprofituri. Eu le-am făcut să funcţioneze din nou şi le-am lăsat în proprietatea comunităţilor în care se găsesc.

E adevărat că vei rula filmul într-unul din cinematografele tale?
Mda, îl voi rula într-unul dintre cele trei cinemauri. Fac asta pentru că sunt de părere că filmul face parte din dezbaterea publică de la nivel naţional asupra războiului, şi oamenii ar trebui să-l vadă. Nu poţi să discuţi despre el, dacă nu l-ai văzut. L-am văzut pe John McCain cum mă critica ieri pentru ce-am avut de spus despre lunetişti în general şi un reporter l-a întrebat la un moment dat dacă a văzut filmul, iar el a răspuns: „Nu, nu l-am văzut încă." Mi-am adus aminte imediat de seara în care fusese invitat la Letterman şi critica 9/11, iar Letterman l-a întreabat: „Aţi văzut filmul?" Iar el a răspuns: „Nu, nu l-am văzut încă." Şi Letterman îi zice: „Domnule senator, e bine să criticaţi lucruri pe care nici nu le-aţi văzut?" Iar el cedează: „Nu, cred că ai dreptate. Ar trebui să-l văd mai întâi."

N-aş rula Transformers 5, pentru că e un film de căcat. Dar American Sniper nu e un film de căcat, ba chiar mai mult, Clint Eastwood a zis la un moment dat că filmul transmite un mesaj anti-război. Spune-mi tu, Eddy, când ai ieşit de la film, aşa-i că te-ai gândit, Asta e un film numai bun ca să-i atragă pe tineri în armată?

Mă cam aşteptam la un film de propagandă de dreapta, când m-am dus să-l văd. Când l-am văzut, mi-a fost puţin frică, pentru că mă simţeam ca într-un first person shooter şi m-am gândit că ar fi foarte îngrijorător dacă unora li s-ar parea îndeajuns de amuzant încât să exclame, Wow, Irakul este versiunea reală a jocului pe care-l joc eu acum. Tare. A fost un moment înfricoşător. Totuşi, filmul m-a ţinut atent până la final. Nu mi-am dezlipit ochii de pe ecran nici măcar pentru câteva secunde. Da, e adevărat că atunci când m-am dus să-l văd eram îngrijorat, pentru că filmul chiar dădea motive de îngrijorare, dar acum că am vorbit cu tine despre el, realizez că s-ar putea să existe cu adevărat un mesaj anti-război în film.
OK, mai întâi de toate, tipul se întâlneşte cu fratele lui pe pista de aterizare. E foarte încântat că-l vede pe fratele lui, care tocmai se urca într-un avion care urma să-l ducă departe. Îţi dai seama imediat că săracul băiat era complet şocat. Lunetistul, Chris Kyle, e foarte încântat să-l vadă, dar fratele lui îi spune adevărul: „Îmi bag pula-n locul ăsta." Nici nu ştii de câte ori am auzit asta de la tipi care s-au întors din Irak. Îmi bag pula-n locul ăsta. După asta, cel mai bun prieten al lui Kyle este ucis, iar el se duce la înmormântarea acestuia alături de soţia sa, iar văduva prietenului său recită ultima scrisoare pe care i-o trimisese înainte să moară, o scrisoare anti-război. Ştii tu, războiul e rău.

Clint Eastwood nu e un ideolog al dreptei. Din punct de vedere politic, este eterogen. Dacă e necesar să-l clasificăm, am putea să zicem că-i libertarian. Cam înspre asta tind opiniile lui politice. Nu cred că el e de părere că SUA ar trebui să fie jandarmul mondial. Cred că a trebuit să depună mult efort ca să ne arate că fratele lui Kyle e anti-război, că prietenul lui Kyle e anti-război şi că numai Kyle însuşi e gen, woo hoo! Toţi ceilalţi se uită la el gen, Ai înnebunit? Hai să o lăsăm mai moale şi să plecăm de aici cât de curând posibil, în pula mea.

Toţi sunt conştienţi de minciuna pe care Kyle şi-o tot repetă, aceea că merită să facă ceea ce face. El trebuie să şi-o repete în continuare, pentru că el ştie, în adâncul sufletului, că nu merită. Ce face el acolo n-are nicio legătură cu apărarea Statelor Unite ale Americii, care este singura lui datorie. Ăsta e motivul pentru care plătim taxe. În caz că cineva ne atacă sau ne ameninţă, noi suntem protejaţi. Nu ne ameninţa nimeni. Irakul nu ne ataca şi nici nu plănuia să o facă.

Am publicat nişte scrisori trimise de soldaţi, pentru că am primit foarte multe de la oameni care s-au înrolat imediat după 11 septembrie, în speranţa că or să contribuie cu ceva, şi care, doi ani mai târziu, au fost trimişi în Irak. Toţi au fost gen, Ce pula mea caut eu aici? Nu m-am înrolat pentru asta.

Am impresia că tu vrei să spui că filmul e mai puţin obtuz decât controversa din jurul lui şi decât criticile îndreptate împotriva ta.
Da, exact. Simt nevoia să întreb. De ce? Când am devenit eu cap de afiş? De ce eu? Adică, am citit ce-a scris Noam Chomsky despre asta, l-am citit pe Matt Taibbi, l-am citit pe Chris Hedges… Am citit ce-au scris intelectualii de extremă-stânga despre film şi vreau să zic că au fost chiar brutali. Sunt de acord cu multe dintre punctele lor de vedere, dar tot pe mine mă atacă. Mi-am dat seama de asta cu mult timp în urmă. Mă atacă pe mine şi pe Seth Rogen, pentru că noi avem trecere în rândul clasei de mijloc din SUA. Fanii mei, evident de stânga, îmi iubesc lucrările, îmi cumpără cărţile şi se duc la filmele mele. Dar dacă ei ar fi singurii care fac lucrurile astea, aş fi terminat. Filmele mele rulează în malluri şi în cineplexuri, iar lucrul ăsta e foarte neobişnuit pentru cineva de stânga. Rar se întâmplă ca lucrările noastre, arta noastră, să aibă trecere în rândul clasei de mijloc. Faptul că publicul meu e compus din clasa de mijloc mă face să fiu o ameninţare pentru ei. Îmi place s-aud comentarii de genul, „Cum de ai două milioane de followers pe Twitter? Să-mi explice şi mie cineva. În ce fel de lume trăim?"

Am scos ultimul film acum cinci ani şi am publicat ultima carte acum vreo doi. Nu apar zilnic în presă. Nu apar la TV. Şi totuşi am un public enorm, care se extinde dincolo de tabără stângistă şi e evident că şi Seth Rogen are la fel, ba chiar are un public şi mai mare, pentru că nu e o figură asociată cu politica. El chiar e popular în rândul mainstream-ului, în special printre tineri. Şi asta îl face să fie periculos, iar ei vor să-l oprească cât mai curând posibil. Nu cred că a intenţionat să dea vreo nuanţă politică spuselor sale. Eu cred că a fost doar o observaţie foarte isteaţă şi amuzantă. Dar acum există un restaurant în Michigan, unde eu şi Seth Rogen nu putem lua masa din cauza afirmaţiilor noastre. Am creat un hashtag, #tableforsethandmike, special pentru restaurantele care ne permit să luăm masa. Prin intermediul lui le rugăm să ne trimită numele lor. [ Râde]

Here's a tribute to you — Dakota Meyer (@Dakota_Meyer)January 23, 2015

Sunt sigur că ai văzut posterul pe care îl ținea Sarah Palin în mână: Michael Moore cu două ținte în cei doi de O.
Cel care i-a pus cruce carierei politice sâmbătă?

Mda.
Mda, am dat două tweet-uri duminică și luni mi-am dat seama că mai bine fac o postare pe Facebook, pentru că trăiesc într-o nație în care mulți oameni nu pricep și 140 de caractere nu-s așa multe. Așa că am pus postarea pe Facebook şi am decis că o să păstrez liniștea până vineri. Și nu am mai dat niciun tweet despre asta, n-am spus nimic despre asta, nu am făcut nimic, doar am decis să mă bag în corzi cu nebunii ăştia și să îi las să urle toată săptămâna fără să mă vadă ripostând, fapt care o să agraveze urlatul și nebuneala și practic să-i las să-și dea singuri pumni în cap. Asta am sperat că o să se întâmple. Gândește-te la asta: marea majoritate a fanilor ei sunt creștini pocăiți. Buni creștini. Au fost șocați să o vadă ținând un semn care zicea „fuck you".

Aici vorbim de cineva care îşi construieşte o imagine de mamă americană adevărată.
Mda, valori de familie și plăcintă cu mere, iar ea zice lucruri ca „golly gee wiz". S-a supărat atât de tare pe mine, încât a lăsat garda jos și a arătat cine este, și creștinii au văzut asta și s-au cam îngrozit. A primit reacții negative din social media și imediat, dar și sâmbătă, înainte să își țină discursul. Teoria mea este că proprii oameni i s-au întors împotrivă atunci și asta a cam debusolat-o și mai apoi presupun că i s-a închis prompterul, nu? Nu a putut reveni pe poziții și era chiar prinsă la mijloc. Ar trebui să mă întorc și să arunc o privire la asta, nu pot să-mi amintesc concret. Am văzut-o pe C-Span. Dar la început era cu totul pe mine, tocmai se dezicea de postarea respectivă, primea o grămadă de critici de la proprii oameni, așa că iar s-a luat de mine și apoi prompterul s-a dus sau ceva de genul.

L-a scos din priză?
[Râde] L-a scos din priză. Dar fie cum o fi, ea a devenit confuză și dacă urmărești acum știrile despre ea, în ultimele patru zile, toate zic că-i gata (cariera politică, n. r). O atacă pe FOX – Bill Kristol, care era un mare suporter de-al ei… toți oamenii ăştia au abandonat-o din cauza a două lucruri pe care le-a zis, afișarea unui semn care conținea cuvântul „fuck" și confuzia ei când a început să se ia de mine și ulterior a pierdut șirul și n-a mai putut zice nimic.

Nu cumva a intrat ea în nişte belele de la O-urile cu ţintă? Nu cumva avea ea pe site-ul ei acum câțiva ani o hartă a Americii pe care apăreau circumscripții cu ținte pe ele peste tot prin ţară?
Da, a trebuit să scoată aia. Și semnul cu „fuck you" în care pusese două ținte în cele două O-uri din numele meu. Și aia a fost o parte a criticilor – mulțumesc că mi-ai adus aminte. Deci, folosirea cuvântului cu F și punerea de ținte pe o ființă omenească.

Dacă mai are vreo importanţă, mă uit la imagine în momentul astă, și văd că face un gest de mahalagioaică cu mâna– știi tu, ca atunci când ridici degetul mic și degetul mare… Nici măcar nu știu cum îi zice. Este un termen pentru el.
Mda, știu la ce te referi.

E ca un fel de simbol al distracției. E destul de amuzant.
[Râde] Mai bine zis ‚ Hai să-l linșăm pe nenorocitul ăsta și să petrecem!'

Discursul lui Michael Moore, după ce a primit Oscarul pentru „Bowling for Columbine"

Este ceva de prost gust și grosolan în gestul ei. Trebuie să-ți mai pun o ultimă întrebare, pentru că nu pot să termin un interviu vorbind despre Sarah Palin. Am înţeles că permiți oamenilor care suferă de PTSD să folosească sălile tale de cinema drept locuri de întâlnire. Cum crezi că a tratat filmul tema PTSD-ului, din moment ce este un subiect atât de familiar ție?
Păi, mă identific cu el prin veteranii pe care i-am ajutat, dar de asemenea mă identific cu el și personal. Nu a trebuit să trec prin ce au trecut ei în Irak, dar am avut cam același nivel de amenințare sub care m-am aflat după discursul de la Oscar, și după Fahrenheit, au fost o jumătate de duzină de atacuri care m-au vizat. A trebuit să angajez o echipă de securitate, care practic consta în șase foşti Navy Seals și Green Berets, și ei l-au prins pe tipul ăsta care făcuse o bombă din fertilizanţi ca să-mi arunce casa în aer. Așa că am avut și eu problemele mele.

Mă bucur că [PTSD] a fost o parte din film. Știi, Clint nu a încercat să portretizeze soldații sau veteranii drept operațiuni He-Man, monolitice. Erau de toate felurile. Și eu cred că sunt… știu că asta a declanșat niște lucruri bune în oamenii care vor să își înfrunte problemele de PTSD, și cred că filmul o să genereze dorința de a-i ajuta pe veteranii care se întorc. Sper că declanșează reacții pozitive la nivel emoțional. Dar la nivel cognitiv, americanii care se uită la acest film vor trebui să se dedice să nu se mai întâmple niciodată. Niciodată nu vom mai permite unei astfel de situații să se întâmple.

Și este foarte puțină atenție acordată… Marea înmormântare de la final, cu caravana, arată că ceva ce ai vrea să-i oferi cuiva care a murit în război. Războiul în care a murit el a fost acasă – războiul veteranului care nu primea ajutor. Dar de asemenea este un război al culturii americane, mai precis a culturii texane care spune Sigur, dă oricui o armă. Să mergem în poligon. Oh, are PTSD? Nicio problemă, ia o armă. Arma americană, cultura americană și atitudinea față de arme l-au ucis pe Chris Kyle. Și este tratată foarte pe scurt în film. Doar ni se spune cum a murit. Clint nu ne arată scena în care el se duce cu încă un tip în poligon, și scena de la poligon, și cum se duce până la urmă în Irak, cum moare de mâna unui camarad din armată. Nu de mâna vreunui liberal sau a vreunui protestatar, ci de mâna unuia dintre ai lui. Toată chestia asta este greșită, tot războiul a fost greșit. A fost imoral; a fost ilegal. Papa a zis că ăsta n-a fost doar un război, și este pe deplin – uită-te la statisticile cu tipii care s-au întors în termeni de abuz conjugal.

Abuz de medicamente luate pe rețetă…
Dumnezeule. E ca și cum… Oamenii îmi inspiră senzația asta, Nu e la vedere, nu mă preocupă. Nu vreau să mă gândesc la asta. Dar dacă filmul îi face să se gândească la asta, înseamnă că a făcut un lucru bun, dar dacă ei pleacă de la film gândindu-se Abia aștept următorul război ca să mai scăpăm de oamenii ăia răi, ei bine, îmi pare rău oameni buni, dar n-o să ne învățăm lecția până n-o să fim dispuși să zicem Noi eram cei răi, noi am greșit aici. Oamenii își apărau casele, și de asta ne ucideau. La fel cum i-am ucide și noi! Dacă un grup de iranieni sau irakieni sau canadieni ar veni pe bulevardul principal al orașului în care locuiești, spune-mi că ai acționa altfel!

E mai complicat de atât. Nu numai că omorau soldaţi americani, se omorau şi între ei. Şi, sincer, într-un fel e bine că filmul ăsta apare chiar acum, când ISIS a readus în atenţia publică războiul din Irak şi a arătat tuturor cât de complex este acesta. E vorba de o complexitate de care nimeni nu ştia atunci când am invadat Irakul, fiindcă nimeni nu se obosise să fie atent la detalii sau afle de existenţa lor. E interesant că filmul apare acum când conflictul izbucneşte din nou. Problemele abia au început, şi noi suntem cei responsabili.
Chiar suntem responsabili. Nu zic că Saddam Hussein era un băiat bun, dar el a înţeles că singura modalitate prin care putea preveni dizolvarea Irakului, era să-l transforme într-un stat secular, şi nu într-unul religios. Dacă ar fi amestecat religia cu politica, ar fi urmat un război civil. Şi a avut dreptate. Chiar asta s-a şi întâmplat.

Înainte să încheiem, vreau să zic că felul în care sunt portretizaţi irakienii, arabii şi musulmanii în film e chiar ofensator. Purtăm discuţia asta aici, în Michigan, unde sunt foarte mulţi indieni nativi. Cum ar fi să rulăm un film în care indienii nativi sunt numiţi sălbatici încontinuu? Vreau să spun că se foloseşte prea des cuvântul ăsta în film. Prima dată când l-am auzit, am zis, OK, înţeleg, aşa vorbesc soldaţii , dar când am văzut că e repetat de mai multe ori, atunci am înţeles că nu mai vorbeau soldaţii, vorbea Clint Eastwood. Chiar simţea nevoia să sublinieze lucrul ăsta. Chiar simţea nevoia să sublinieze că cealaltă tabără e formată din sălbatici, în stare să treacă un burghiu prin capul unui copil. Chiar simţea nevoia să facă asta.

Primul lucru pe care l-am spus despre asocierea asta dintre războiul din Vietnam şi cel din Irak e ca toată treaba asta cu trimisul copiilor, sau femeilor, înarmaţi cu grenade înspre trupele americane, face parte din mitologia războiului din Vietnam. Au fost câteva cazuri în Vietnam, dar chestia asta i-a speriat pe toţi şi i-a făcut să creadă că vietnamezii sunt nişte animale. Totuşi, n-a existat niciun caz în războiul din Irak. Nu a lipit nimeni explozibili de copii în Irak. În Palestina au fost câteva femei sinucigaşe cu bombă. În Iordania a fost un caz cu o femeie care a încercat să fie sinucigaşă cu bombă, dar a fost prinsă şi acum i se negociază eliberarea. Dar lucrurile astea nu s-au întâmplat în Irak. Acolo n-a fost genul ăsta de război.

Am pierdut foarte multe vieţi, şi foarte multe membre, din cauza explozibililor artizanali plasaţi pe drumuri. Rumsfeld a refuzat să aprobe echiparea Humvee-urilor de la General Motors cu blindaj suplimentar, aşa că în primii câţiva ani de război, vehiculele militare erau foarte vulnerabile. Soldaţii din Irak au început să improvizeze şi să adune fiare vechi şi să le ataşeze de podeaua maşinilor, ca să îşi mărească şansele de supravieţuire, şi asta pentru că cei de la Pentagon nu erau dispuşi să le echipeze maşinile în aşa fel încât să poată supravieţui în ele, în caz de ceva. A fost chiar ofensator să aud cuvântul ăla rostit aşa des, nu de băieţii răi, ci de băieţii buni, ceea ce probabil că a făcut mai acceptabilă ideea că irakienii sunt nişte „sălbatici."

De asemenea, filmul îi descrie pe arabi şi pe musulmani într-o manieră care mie mi se pare foarte deranjantă. Nu zic că ar trebui să îndulcim lucrurile. Chiar există probleme serioase. Chiar şi dacă luăm în considerare cazul tipului cu bomba făcută din fertilizant, lucrurile astea se întâmplă odată la zece ani. Dacă am trăi în altă ţară, s-ar întâmpla mai des. Nu vreau să compar merele cu perele, dar tocmai am postat ceva pe Facebook, pentru că m-a întrebat lumea în ultimele zile dacă e adevărat că Clint Eastwood m-a ameninţat cu moartea. Cei de la Snopes au publicat ceva despre asta ieri, şi au spus că da, e adevărat, s-a întâmplat în 2005 la Tavern on the Green. Cred că toţi au tratat asta ca pe-o glumă, sau ceva de genul, iar lui nu i-a convenit că lumea a început să râdă, şi a zis ceva de genul, Vorbesc serios. O să te-mpuşc. Apoi s-a lăsat linişte, ceva gen, Ce pula mea e în neregulă cu tipul ăsta? Despre unele lucruri nu se glumeşte. Nu-i spui unei femei, O să te violez, că mai apoi să-i spui, după ce-a râs nervos, Nu, serios! Chiar o să te violez! Nu e OK.

Hai să încheiem, o ultimă chestiune. Nu orice film poate spune orice poveste. Cu siguranţă sunt foarte multe poveşti din Irak care nu sunt spuse în film. Dar cum rămâne cu ultima scenă, aceea în care Chris iese pe uşă, şi ştim cu toţii ce urmează să se întâmple în continuare: cum rămâne cu povestea nespusă a acelui ucigaş? Ar trebui să ştim cine sunt oamenii ăştia? Relatează cineva poveştile veteranilor din Irak care se întorc acasă cu traume psihologice?
Nu, nu le relatează nimeni. Nimeni nu se gândeşte la ei în viaţa de zi cu zi. Oamenii nu vor să accepte cât de serioasă e problema asta. Dacă nu facem ceva în sensul ăsta, vom plăti cu toţii. Deja o facem. E o problemă gravă , şi ar trebui să devină o prioritate.

Unde se duc oamenii ca să afle mai multe? Îi îndrumezi undeva?
Hotline-urile pentru veterani care au fost create de grupurile pentru veterani. Chiar e şi un scurt documentar nominalizat la Oscaruri anul ăsta, numit Crisis Hotline: Veterans Press 1 . E foarte impresionant. E despre un hotline pentru veterani care se află la câţiva kilometri în amonte de aici. Dacă vrei să fii de ajutor, poţi să o faci la nivel local şi să-i încurajezi pe psihologi şi pe psihiatri să-şi dedice din timpul lor hotline-urilor. Nu sta în baza guvernului. Mai sunt şi grupurile precum Iraq and Afganistan Veterans of America şi altele, care încearcă să pledeze cât mai bine pentru cauza veteranilor. Oamenii ar trebui să se alăture grupului ăsta şi să-l susţină. De asemenea, cred că ar trebui să ne convingem reprezentaţii să facă din problemele veteranilor o prioritate. Avem o problemă cu sistemul nostru medical, nu tratăm afecţiunile psihice ca pe o chestiune serioasă. Ar trebui ca tratarea afecţiunilor psihice să ne preocupe la fel de mult ca tratarea afecţiunilor fizice.

Câţi veterani se sinucid zilnic?
Cam 22 pe zi.

E şocant.
Ştii ce e şocant? Numărul veteranilor de război fără adăpost. Dacă am putea arăta asta băieţilor de liceu, uitaţi-vă cum vă mulţumeşte ţara voastră pentru serviciul vostru … Scriam şi pe blog anul trecut că îmi doresc ca lumea să nu le mai spună soldaţilor şi veteranilor, „Vă mulţumim pentru serviciul vostru." Ei nu vor să audă aşa ceva, vor ca lumea să tacă dracului din gură şi facă ceva să-i ajute. Să se asigure că sunt destule centre pentru pacienţii cu boli psihice. Să aleagă politicieni care să nu-i trimită la război fără un motiv întemeiat. Ştii, dacă chiar ţii să le mulţumeşti, o poţi face aşa.

Mai multe informaţii despre PTSD şi despre grupurile de sprijin pentru veterani găsiţi pe site-ul Departamentului pentru Problemele Veteranilor .

Urmăriţi-l pe Eddy Moretti pe Twitter.

Traducere: Mihai Niţă

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre armata americană:
China şi SUA au început războiul nuclear în Afganistan Am întrebat un expert militar cum ar cuceri restul lumii SUA Imagini din Arhivele Secrete NSA