Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High hui

Am supraviețuit două luni într-un tipi putrezit din Țara Galilor

Tipi Valley este o comunitate ecologică din Țara Galilor, unde oamenii și-o ard pe lemne pădurețe în tipiuri tradiționale nord-americane.

de Ioan Colbeanu
23 Iunie 2014, 12:57pm

Tipi Valley este o comunitate ecologică din Țara Galilor, unde oamenii și-o ard pe lemne pădurețe în tipiuri tradiționale nord-americane. Auzisem că oricine vrea să trăiască visul amerindian cu două sute de ani mai târziu, e binevenit într-un tipi măricel, rezervat vizitatorilor din Vale. Îmi împachetez sacul de dormit și izoprenul, două oale de metal și tacâmuri cumpărate din Obor, câteva haine călduroase și pornesc la drum. Este aprilie.

După primele nopți în Big Lodge – tipiul destinat for free vizitatorilor– mă gândesc că nu e nici pe departe locul ideal în care să locuiești ca indienii: respirația îmi îngheață în somn la minus cinci grade, iar umiditatea poate fi atât de hardcore încât să pătrundă prin pânza veche și să umezească tot, de la haine la lemnele de foc. Big Lodge are ceva ani de ploi abundente la activ, iar pânza specială din care e confecționat este invadată de mușchi și mucegai. Înăuntru se poate dormi doar în trei locuri mai uscate, iar ploaia se revarsă de multe ori de pe pilonii de lemn. De-asta îi schimb numele în Wet Lodge.

Momentan adăpostește șapte suflete: un neamț bătrânel rătăcit în drumul său spre o pădure irlandeză, care e convins că a fost druid într-o viață anterioară și a locuit în Isle of Man; un englez prăjit de 43 de ani care spune cu mândrie că era hipiot adolescent încă din anii 70 și se pregătește acum în tipi de apocalipsă, învățând să trăiască fără resursele sistemului, care se vor duce oricum naibii în mai puțin de 20 de ani; o tipă slăbănoagă care rulează joint-uri din jumătate în jumătate de oră și nu spune prea multe; fiica ei de șase ani cu care ne jucăm de-a Star Wars cu dragoni, androizi și vampiroaice Barbie; eu și prietena care a făcut fotografiile și o pisică neagră pe care am botezat-o Marmite, după extractul de drojdie la borcan pe care-l consumă englezii frecvent la micul dejun.

Cina oferită de pisică

În afară de noi, „the Romanians", toți vor să se mute permanent în Tipi Valley, în tipiuri sau iurte proprii. Pentru a face asta, trebuie mai întâi să stea peste un an calendaristic în Big Lodge, acest purgatoriu comunitar. Pisica e rezidentă deja de vreo trei ani, stăpână-sa pleacă frecvent cu treabă din sat, așa că s-a hotărât de vreo lună să se mute și ea în spațiul comun din Big Lodge. Animalul prinde doi șoareci de câmp pe zi și ne face cadou câte-o pasăre pe săptămână, pe care o plasează killărită, dar intactă, lângă cutia cu mâncare, spre dezgustul tuturor...

Viața în Big Lodge

Ca să-l citez pe amicul hipiot apocaliptic, „viața trăită într-un tipi e un full job în jurul focului, care te ține mereu conectat cu prezentul" și cu acțiunile pe care trebuie să le faci ca să supraviețuiești: strângi lemne din pădure și le tai, colectezi apa de la izvor, gătești la foc deschis, sapi gropi în pământ și le acoperi când îți faci nevoile, reglezi pânzele tipiului (flaps) în funcție de vânt, ploaie sau fum, mergi la grădinărit, pregătești un foc mare seara când se lasă rece și niște bătăi strașnice de tobe care să-l țină viu, rulezi un cui de noapte bună la ceai și te pregătești să o iei a doua zi de la capăt, cu sperața că n-o să plouă din nou. Uiți de deadline-uri, ora exactă, facturi, electricitate și confort, dușuri dese sau fast food. Singura regulă cu adevărat importantă e să te descalți de cizmele de cauciuc la intrarea în tipi.

Iurtă

În Tipi Valley trăiesc vreo optzeci de oameni, dintre care doar vreo opt în tipiuri. Restul preferă iurtele mongoleze, casele de hobbiți (roundhouses), rulotele sau hippie buses, dar și casele tradiționale galeze, construite de fermieri cu pietre de râu. Primii fondatori ai comunității au fost hipioții englezi refugiați aici după ce poliția le-a hăituit caravanele de rulote și autobuze, în urma unor festivaluri și adunări anarhiste, declarate ilegale de guvern: ultimul Stonhenge Free Festival (1984) și Battle of Beanfield (1985). Au făcut chetă, au cumpărat pământ de la fermieri și l-au transformat în zonă liberă de campat pentru cei care vor să trăiască alternativ, low-impact și după principiul autoguvernării. Tipiurile tradiționale nord-americane s-au mutat, așadar, odată cu hipioții de la festivaluri și au ajuns reședințe permanente, în ciuda climei umede și iernilor aspre din Țara Galilor.

Varianta mistică a băii la lighean se întâmplă la Sweet Lodge

După o săptămână de jeg, prima baie în Tipi Valley îmi aduce aminte de obiceiurile bunicii, care s-a spălat mai toată viața în covată. E un sentiment mișto să-ți torni apă încălzită la foc în interiorul unui tipi, ca și când pregătești o supă instant în care joci rolul de noodles.

În Vale există și o variantă mistică a băii la lighean, numită Sweat Lodge: e o baie în comun, care are loc la fiecare lună plină și care folosește apă rece și transpirație proaspătă în loc de săpun. Peste 20 de oameni se înghesuie de-a bușilea în cerc sub niște crengi acoperite de o prelată rezistentă la căldura emanată de pietrele încinse la foc și plasate în mijlocul cercului. În jurul lor hipioții transpiră din plin și cântă în întuneric cântece păgâne celtice. Când respirația devine imposibilă de la aburii de căldură, hipioții părăsesc pe rând sweat lodge-ul și se aruncă în râul din apropiere, cu apa rece bocnă.

Baia ceremonială începe la miezul nopții și durează două, trei ore, fiind pregătită în prealabil de o sesiune năucitoare de bătut tobele (drumming). E ceva tripant în a sta gol pușcă printre picături de sudoare care curg de peste tot, într-o beznă aproape totală. Vezi doar licărirea pietrelor încinse strălucind, iar urechile sunt invadate de sunetele unui cor antic, aproape celest. După primul sweat lodge din Vale m-am simțit ca pe acid, deși nu consumasem nimic psihedelic în afară de voci și ceva abur de ganja șamanică, strecurată subtil de cineva pe pietre la începutul cântării. Am reținut doar frânturi de versuri, care-mi par acum niște flash-uri dintr-un vis: „This is Earth/This is Family/ We are One/Forever we will be!"

Fizic, de la Sweat Lodge n-am rămas decât cu scăldatul sub razele lunii și o fotografie de-a doua zi, că am fost prea în cosmos să mă gândesc la blițuri în timpul ceremoniei. Cred sincer, că nici hipioții n-ar fi fost fericiți să și-o dea cu flash-ul în timp ce se tripau dezgoliți cu cântecele strămoșilor. Majoritatea sunt, de fapt, foarte paranoici când vine vorba de fotografii și s-au ferit ca dracul de tămâie de noi în primele două săptămâni, din cauză că purtam mereu la gât unealta digitală necurată. În fine, al naibii să fiu dacă baia lunară de la Sweat Lodge nu bate cea mai fancy saună la un hotel de cinci stele.

Tipi cu panou solar

Ca să nu credeți totuși că oamenii ăștia trăiesc ca sălbatecii, doar cu cântece, transpirație și hrană spirituală, o să explic cum stă treaba cu supraviețuirea. Energia e asigurată de panouri solare ( există și electricitate clasică disponibilă la comun) și ăsta nu e un lucru grozav când stai în Wales, unde e înnorat mai tot timpul. Câteva becuri de tip LED, laptopul și telefoanele se descurcă totuși binișor doar alimentate solar. Mâncarea vine din grădină, dar dulciurile și alte scofeturi se iau tot de pe rafturile supermarket-ului de oraș, aflat la câteva mile distanță.

Hippie bus

Deplasarea van-urilor și rulotelor e pe gaz, dar există câte-o bicicletă aproape la fiecare 'casă'. Locuitorii comunității fac bani frumoși din festivaluri, vânzări de tipi-uri și iurte, lucrul cu lemnul sau grădinărit de profesie. Se crește, desigur, și multă ganja de toate soiurile, preferata mea fiind cea sud-africană aclimatizată outdoor.

Iarba lui Gieronimo

Poliția s-a ușchit de câteva ori și a pus pulanul în vale, după ce a găsit câmpurile și grădinile doldora de material. Dar când a venit vorba de găsit făptașul, toți oamenii au dat vina pe Gieronimo. Care parcă intrase în pământ. Cum locuitorii din Vale nu au un loc fix, ci locuințe mobile, poliția n-a putut dovedi că materialul nu-i al lui Gieronimo, ci a altcuiva care are grădină jamaicană lângă tipi. E bine să știți că Gieronimo e cel mai comun nume amerindian, profilul perfect al unuia care ar locui într-un tipi din California pe la 1830, înainte de masacrul pieilor albe. Așa că dragii de polițiști au dormit două, trei zile prin pădure fără să fie prea pregătiți de asta, căci nimeni n-a vrut să-i adăpostească în umilele lor culcușuri. L-au căutat pe Gieronimo, indianul-hipiot, de le-au sărit carapacele, dar nu l-au găsit și s-au dat bătuți. S-au carat fără vreun arest și-au primit și-o amendă babană de la guvern, că au irosit bani publici degeaba, pângărind pădurea cu nevoile lor câtă vreme au campat pe spațiu privat. De-atunci încoace, oamenii din vale își văd de treabă liniștiți, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar Gieronimo e-n continuare de negăsit, doar recolta sa stă dovadă pentru faptele sale ticăloase.

Jim's Jam, workshop de muzică psihedelică

Frumoșii mugurași ai văii reușesc să întrețină o atmosferă de sărbătoare în majoritatea serilor fără ploaie abundentă. Pe lângă multe petreceri spontane, există câteva activități săptămânale ce nu trebuie ratate. Saturday night out înseamnă de obicei că mergem la Jim's Jam, un workshop de muzică psihedelică ce are loc într-o cameră spațioasă în căsuța din pădure a lui Jim. El este unul dintre locuitorii originari ai Văii, o legendă vie pentru istoria hippie a locului și un muzician extraordinar, din câte mi-am dat seama când ascultam trompeta sau bătăile de toboșar. Și-a transformat pasiunea pentru muzică într-un live session de sâmbătă seara alături de prieteni, la care oricine reușește să ajungă până în acest capăt de lume e invitat să ia parte. Cei care participă frecvent sunt sufletul workshop-ului, hipioți cu acte-n regulă, care obișnuiau să cânte în trupe la festivalurile legendare de prin '80. Am aflat că aici vin câteodată să exerseze muzicieni renumiți, care au cântat cu trupe ca Hawkwind sau Gong și care-l știu din tinerețe pe Jim.

Set up-ul camerei numără cinci microfoane la care poți tripa vocal sau instrumental atunci când îți vine cheful și inspirația, tobe, bongos-uri, trompete, didgeridoo, chitări electrice și reci, un sintetizator nebun, boxe și amplificatoare serioase. Se cântă live și pe improvizație timp de câteva ore bune și de regulă nu se înregistrează nimic, pe principiul „ce iese în cameră, rămâne în cameră."În pauze, muzicienii se alimentează dintr-un bong mărișor roz, cu formă de madonă dezbrăcată, prin a cărei mâini lipsă poți trage o cantitate considerabilă de iarbă dintre cele mai înălțătoare. Madona face turul buzelor muzicanților cam o dată la două ore, dar credeți-mă, e suficient de inspirantă cât pentru șapte muze la un loc.

La sesiunile Jim's Jam la care am participat, încercând să țin ritmul de obicei la instrumente mici de percuție sau clopoței, s-a cântat jazz-funk psihedelic cum rar mi-a fost dat să aud până acum. Încă de la început mi-am ales locul în spatele tobelor, deasupra unui covor vechi cu Winnie the Pooh, de unde am cântat mai puțin și am levitat mai mult, urmând adesea flow-ul propriilor gânduri în bătaia sunetului. În liniștea de afară, muzica din căsuța de hobbit a lui Jim răsună de la câteva mile depărtare, dirijată parcă de ecoul pădurii.

Party

Cele mai ca lumea party-uri rămân totuși cele spontane, provocate adesea de copii spre amuzamentul adulților, care le țin isonul până la epuizare și rămân la after hours. Totul poate începe de la cineva care s-a îmbrăcat într-un costum ciudat și se comportă prostește, până când intră și cei din jur în atmosfera de carnaval. Nu lipsesc dansul cu hola hoops, poiuri sau alte jucării de foc, garderobele de scandal, alcoolul sau alte stimulente mai tari pentru adulții care petrec până dimineață. Am trăit nopți geniale de haos pornind de la seri liniștite, în care ne propuneam doar să stăm la un ceai și să jucăm boardgames. E surprinzător cât de repede se poate încinge un party genial pe prosteală când sunt în aceeași casă mai mult de patru copii și părinții lor.

Costumație

După două luni în Vale, mă simt ca un personaj de carnaval și mi-e cu adevărat frică să o ard din nou în lumea „reală" a oamenilor care se iau în serios. Când nu-ți plac rețetele prescrise pentru regăsirea fericirii supreme, cred că Tipi Valley e locul potrivit în care să te muți. În ciuda vieții hardcore pe supraviețuire, a meritat să-mi schimb puțin viziunea și obiceiurile comode, ca să intru într-un vibe de libertate neprogramată. Data viitoare când am chef să evadez, știu unde să mă reîntorc cu creierii deschiși.

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi pe unde s-a mai plimbat Pupila Creștină:
Mândrie şi Breton
Noul trend nordic de sculptură la mare cu fier vechi, containere și gropi de gunoi
Universitarii danezi inventează sporturi care te îmbată muci
Am recoltat verdele danezilor

Tagged:
Eco
Pupila
Vice Blog
padure
activisti