Cum să o dai în bară ca voluntar

Am dat share și like la poze cu RHCP pentru a câștiga o invitație la un concurs până mi s-a zgâriat retina ca un parbriz lovit de-o piatră. Trebuia să intru la concertul ce avea să salveze România pe 31 august, fără să simt că mă prostituez. Așa că am fost unul dintre cei 200 de voluntari cărora doar să ocolească stadionul ăla imens le lua cel puțin jumătate de oră, vreo zece „dă-o în pizda mă-sii, ce mare e” și încă pe atâtea pauze ca să-și tragă sufletul vândut pe bilet.

De la prima întâlnire mi-am dat seama că nu sunt un voluntar bun. Într-un mail cu guidelines ni se spusese că trebuie „să ne împrietenim cu coordonatorul și cu echipa”. Dar coordonatorea mea cred că era un fel de oaie neagră a tuturor coordonatorilor, pentru că părea mai rătăcită decât noi, iar de fiecare dată când o întrebam ceva, răspunsul ei era „Mă duc să întreb”. Am decis să-i protejez identitatea pentru că  a fost de treabă în ziua concertului, când ne-a adus sandvișuri cu două ore întârziere.

Voluntarii erau de două tipuri: ăia înscriși de mult timp în treaba asta, cu o pasiune inexplicabilă pentru a cunoaște cât mai mulți oameni și a le pune întrebări agasante despre unde învață, ce muzică ascultă și care e culoarea lor preferată, și ăia care vor doar să se ducă la concerte. Eu nu m-am lipit de niciunii, semn că eram ușor sălbatică.

Am fugit de la instructajul despre protecția muncii, o reconstituire a unui leșin căruia trebuia să-i acordăm primul ajutor, pentru că mă temeam să nu se ajungă la respirație gură la gură. Poate de-asta am fost după aia repartizată în sectoarele „aproape cel mai departe de scenă” și ”cel mai departe de scenă”.

Voluntarii au fost chemați pe stadion de la ora trei. Până să înceapă cineva să cânte, pe la șase, am avut timp să mă plictisesc și să mă oftic de toate lucrurile prezente. Nu aveam voie să-mi părăsesc postul, deși pe stadion bătea vântul. Nu aveam voie să beau alcool, așa că stăteam și băleam deopotrivă la nișite băieți care jucau fotbal cu niște butoaie de bere. Brățara nu-mi permitea să intru în zona VIP cu pernuțe și cafea; am încercat, dar sistemul funcționa. Nici măcar pe gazon nu aveam acces. M-am și enervat că mi s-a făcut foame înainte să primesc sandvișul gratuit, care a venit după ora nouă seara, când lumea sărea pe Dani California, iar eu aveam salam și castravete pe gingii.

Pentru că lumea care intra pe stadion mânca hot-dogi în timp ce-și căuta biletul, mi-am luat rolul de ajutor în serios și am ignorat lungul şir de sunete de început, ceva mai suportabile decât sunetul de picamăr dimineaţa. Sonorizarea era mișto, pentru că se auzea mai bine decât atunci când dau vecinii mei party. La Grimus am auzit o dedicație, pentru unul Costin care doar ce o ceruse pe Silvia de nevastă. La RHCP am stat concentrată la puricii de pe scenă, din al șaptelea cer de unde mă aflam. N-am înțeles dacă solistul a zis ceva sau nu, poate era apatic ca mine, dar unul dintre chitariști făcea jogging pe scenă, în timp ce publicul se purta ca o virgină udă. Când am ajuns acasă am ascultat Otherside, piesa pe care voiam și eu să o aud, dar ei nu o cântaseră. Sper că Kiedis e mulţumit acum.