Devenire, destin, youtube

Jim Carrey?

Silviu Gherman este un artist polivalent, înalt şi brunet. Dacă eşti mai mult cu muzica, este posibil să-l ştii din proiectul electropop Mes Quins, despre care s-a scris şi pe site-ul VICE. Dacă eşti mai mult cu literatura este posibil să ştii despre cele două cărţi pe care le-a publicat deja. Dacă eşti mai mult cu youtube, ca noi toţi oamenii normali, atunci este posibil să fi dat peste canalul lui, unde postează tot felul de sketch-uri, filmate în cea mai mare parte la el acasă. Uneori mundan, alteori suprarealist, Silviu Gherman interpretează o multitudine de personaje şi situaţii, care pe mine mă fac să râd. Nu-s eu nici pe departe vreun critic de teatru sau ceva, dar cred că în cazul comediei asta e principala ei calitate, să te facă naibii să te hăhăi. Silviu reuşeşte, aşa că am făcut rost de numărul lui de telefon şi l-am provocat la o discuţie, la care au mai luat parte şi nişte beri.

VICE: De când ai început drăcia asta cu canalul de youtube?

Silviu Gherman: Nu mi-am dat seama cât de mult îmi place să fac comedie până nu m-am apucat de filmuleţele astea, parcă prin 2008. Aş face aşa ceva toată viaţa.

Am văzut că ai strâns deja vreo 80 de filmuleţe și te pregătești să ieși în offline.

Vreau să ajung la o sută şi apoi să fac un bilanţ. Deja am început nişte discuţii cu o televiziune, dar nu ştiu dacă or să se concretizeze. Dacă ar fi să fie, aş vrea să fac filmulețele cu aceleaşi mijloace, simplu, mărunt, fără tam-tam, la mine acasă, pentru mine.

Dintre toate sketch-urile tale, cele mai multe reacţii le-a stârnit ăla cu Petre Ţuţea.

Da, chiar din cauza ăluia am fost contact de televiziune. E puţin mai scandalos, mi-a  adus mai multe vizualizări decât celelalte, vreo 500. Totul a pornit de la Ovidiu, colegul meu din Mes Quins, care-şi uitase la mine o căciuliţă pe care mi-am pus-o pe cap, iar el mi-a zis că arăt ca un moş. M-am întrebat: „Cine era moş şi disperat? Ţuţea!” Am râs de m-am prăpădit şi am zis îmi bag picioarele, hai să-l imit.

Dar cum ai făcut corelaţia între Ţuţea şi bukkake? Mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Cu ocazia asta am aflat şi eu cum se pronunţă.

Nu ştiu cum mi-a venit. Ideile vin de obicei aşa, la mahmureală, nu când beau. După aia, vin cânt mă simt nasol. Sau când sunt pur şi simplu obosit. Înainte râdeam de ele şi le lăsam să treacă. Acum nu le mai las. D-aia ţin carneţelul ăsta mereu lângă mine.

Sunt câteva sketch-uri în care tu interpretezi două personaje.

În unele am jucat doar eu, dar pentru vreo două-trei filmări am mai cooptat-o şi pe prietena mea. În ăla cu „Du-te-n pizda mă-tii” am încercat să introduc şi un al treilea personaj, poliţistul în civil, dar era prea complicat și n-am mai avut timp. Nu ştiu dacă am să mai fac filmări de genul ăsta, deşi îmi plac, că ma fac să mă simt şi eu actor. Că doar am terminat actoria, deşi am terminat-o degeaba.

Chiar, ştiind asta, înainte de interviu, am căutat pe google dacă joci pe undeva, dar n-am găsit nimic. N-am ştiut eu să caut bine?

Nu, nici n-am jucat vreodată, decât la absolvire. Nu-mi place ideea de teatru, de scenă, să joc piesele altora. Nu mi-am dorit niciodată să fac asta. Mi-ar plăcea să fac stand-up comedy, dar sunt prea leneş: trebuie să-ţi iei materialele, să le piguleşti. E mai fain pe youtube, în două ore ai montat tot, l-ai urcat pe site şi gata, te gândeşti la alt film. De când cu canalul ăsta reflectez serios la actorie. Mă prostesc de când mă ştiu, dar ce spun și cum arată pe cameră a început să mă preocupe cu adevărat doar de când cu youtube. E drept, am mai jucat într-un film de căcat cu David Hasselhoff, Anaconda 3. Acolo sunt un arab care încearcă să cumpere de la el un corn de rinocer.

„Când mi-a venit ideea filmului <> am râs ca prostul, vreo oră. Când nu râdeam eu, râdea prietena mea. Pe vremea aia stăteam amândoi într-o garsonieră.”

Îți place pe youtube, eşti aşa, un mic mogul la propria ta mică televiziune.

Îmi place foarte mult. Singura chestie e că nu mă pricep foarte bine la montaj. Mi-a fost lene să învăţ Final Cut, aşa că le montez direct în iMovie, care-i programul implicit al iMac-ului. Filmez cu camera iMac-ului. Partea proastă e că sunt multe limitări. Vreau să fac şi animaţie, dar e greu, le fac cu stop-cadru, că mi-e lene să învăţ Flash. Dar dacă ar ieşi proiectul cu televiziunea, chiar aş sta să învăţ să fac montaje. Deși, dacă devin profi n-or să mai fie aşa faine, or să se fută. Din această dilemă chiar nu ştiu pe unde să scot cămaşa.

Preferi să păstrezi farmecul lo-fi?

Nu ţin neapărat. Aş face ditamai varieté-ul, dar nu e amuzant. Multe show-uri de comedie s-au stricat după ce au devenit bănoase şi nu mai puteau să facă mişto de ce râdeau înainte. Nu e nevoie de buget, lucrurile amuzante nu sunt pompoase. E mai bine să fii aşa mai amărât.

Foamea inspiră şi comedia?

Acum, de doi ani, lucrez, dar mai înainte, a fost o perioadă de alţi doi ani, în care n-am fost angajat nicăieri. Aşa că atunci când spun „mi-e foame” ştiu la ce mă refer. Adică am de unde să mă inspir pentru chestii tragi-comice. E ok.

Mi-a plăcut personajul ăla care lucra la topitorie şi se trata cu masaj erotic.

Și mie. Unele, cum e ăsta, sunt improvizate, dar acum mă gândesc din ce în ce mai mult cum ar trebui să le fac. Şi nu ştiu dacă-i bine, ar trebui să mă doară la bască şi să le fac pur şi simplu. Dar ştii cum e, ai devenit un pic mai conştient de sine şi vrei să ridici ştacheta. Bine, acuma cât de bune şi de underground sunt ele? E loc de mai bine, nu? Daaa!

Ce e cu scurt metrajul ăla făcut în Control? Cred că e printre puţinele materiale pe care nu le-aţi filmat acasă.

E făcut împreună cu un prieten, Alex Constantin. Dar, din nou, când am posibilitatea să manifest un pic nu e bine. Acum nu-mi mai place filmul ăla. Nu aveam nimic scris şi m-am lungit, credeam atunci că e bine, dar n-a fost: e prea lung, prea dezlânat, ratează timing-ul, dacă pot să zic aşa.

Parodie după ştirile de la ora 5

Comentariile celor care-ţi vizionează canalul de youtube cam oscilează între “eşti genial” şi “eşti un ratat”. Care crezi că-i adevărul?

E normal să fie polarizare. Dacă e mare, înseamnă că efectul e bun. Dacă ziceau toţi că „e bunicel”, nu era bine. Iar dacă ziceau toţi „mamă, e foarte tare”… aşa era mai bine. Eu de fapt aş vrea doar să mă vadă mai multă lume, că am doar vreo 200-300 de abonaţi. Când pun doi-trei link-uri pe facebook la câte un filmuleţ, mă umflu în pene. Wow, lumea vorbeşte… Dar când mă verific… 300 de vizualizări. Mă piş… Deci e slăbuţ, dar sper să crească.

Clar, că acum apari pe VICE. Şi în final, cine e Sulică Frânaru?

Am făcut prostia să adaug pe facebook multe fotomodele, iar acum le văd la shooting-uri şi la toate căcaturile pe care le fac ele. Trebuie să le mai şterg din listă. Ştii, după o vreme, îţi dai seama că uneori, doar frumuseţea nu e de ajuns. Odată era una d-asta la shooting, undeva într-o maşină. Nu ştiu ce făcea, pe locul din dreapta, se machia în oglindă. Lângă ea era alta, care se ţinea speriată cu mâinile de volan, iar în spate era unu, şi el fotomodel, care nu făcea nimic. Doar stătea aşa… Zic: „Uite-l pe Sulică Frânaru”. Dar asta a fost acum vreun an, nu ştiu cum îmi vin ideile, aşa recurent.

Citește și Interviu cu solistul trupei Travka | VICE