FYI.

This story is over 5 years old.

locuri parasite

Hotelul Pescăruş

Brăila e un oraş înfrăţit cu Galaţiul în ceea ce priveşte consumul de legale, prostituţia şi proxenetismul.
12.10.11

Brăila e un oraş înfrăţit cu Galaţiul în ceea ce priveşte consumul de legale, prostituţia şi proxenetismul. Populat de tot felul de reptile descărnate şi antichizate. Ofertant în ceea ce priveşte promiscuitatea şi manelele. Plin de elite cu miros de opiu la început de secol trecut, asortate cu prostituate mai mult sau mai puţin celebre (dar de lux), boem şi liniştit. Mergând din aproape în aproape, judeţul, nu doar oraşul, respiră uitare.

Oamenii par obişnuiţi cu spaţiile dezolante cu care nu fac nimic, fie că e vorba de-un fost teren de fotbal sau un pod. Cu timpul oprit în loc şi cu o clasă de mijloc absentă, individul ideal al lui Max Weber n-a trecut pe aici. Case ca asta se găsesc de frecvent atât în centrul, cât şi la periferia oraşului.

După ce am văzut porumbeii ăştia, un soi de sugestie ovipară m-a împins spre un loc semidistrus: Hotelul Pescăruş, fost Bristol, de pe strada pietonală din centrul vechi. Construit în 1892, el a fost iniţial destinat pentru a fi casă de modă, până când un nene negustor a hotărât să-l transforme într-un loc de referinţă pentru oameni cu bani şi bun gust. Reconstruit şi renovat, mobilat cu piese valoroase de la Berlin şi purtând oricum o arhitectură lipsită de tendiţele imitative ce pluteau în ţară la vremea respectivă, hotelul a fost naţionalizat în `50 şi transformat în Pescăruş.

În timpul guvernării de 40 zile A. C. Cuza – O. Goga, proprietarul Hirschhorn a trecut la catolicism şi a donat clădirea bisericii. Apoi a fost lăsată moştenire Parohiei Romano - Catolice prin testament de către una dintre cele două fiice ale Clementinei Hirschorn, Rosolga Hirschorn. Ea a suferit de demenţă în ultimii 44 ani din viaţă şi a fost internată la Baldovineşti, ceea ce a făcut ca actul să fie contestat de mai multe ori. Asistenta Rosolgăi eliberase o adeverinţă care garanta pentru luciditatea bolnavei la semnarea testamentului, pe care notarul o declară pierdută. Parohul ar fi vrut să transforme locul într-un cămin de bătrâni, dar din `90 încoace, de când un afacerist străin a vrut să refacă treaba acolo, nu există decât procese, amenzi pentru vagabonzi, resigilări ale spaţiului şi mini-orgii ale sataniştilor locali. Clasica panaramă de Moldobrogea.

Bine, eu când am intrat prima oară acolo, ştiam despre aceste poveşti care cam îngroapă pisica, dar am compus oricum un puzzle, pe care-l aveți mai jos.

Am pătruns pe holul de la intrare, doar pentru că am văzut cu o seară înainte că nu mai există lacăt, bucurie direct proporţională cu riscul de a te întâlni cu feluriţi boschetari. De la recepţie şi de la tabloul electric începe mirosul înţepător de pipi de motan şi mucegai.

Am observat şcolăreşte ciordeala clasică – lemn, fier, cablu. Totuşi, covoarele imense erau înşurubate prin tot felul de cotloane.

Se vedea că hotelul a fost renovat pentru că exista alt tip de tapet acolo unde fuseseră oglinzi. Al doilea indiciu a fost recondiţionarea stilistică a acestui televizor.

M-am mirat de ce ciordeala este atât de selectivă: nu avea nimeni nevoie de un radio sau de-un scaun?!

Cea mai curată cameră în care am intrat a fost chiar prima, unde băeţii din Brăila au desenat intens la pereţi. Au avut şi simţul civic de a arunca can-urile la coş și sticlele lângă.

Am luat-o pe coridorul din dreapta și am ajuns la Oficiu, care rimează cu Ospiciu. Nu mă miră felul în care arăta, dar m-a surprins teribil că deodată m-am trezit cu un domn pe la vreo 40+ ani cu un copil, în spatele meu. Ei bine, domnul era colecţionar de antichităţi şi avea ochiul atât de bine format, încât a şi găsit un lanţ vechi cu două chei de la camerele de demult. Le-a și împărţit cu mine, ca amintire, împreună cu nişte vederi şi nişte actăraie.

Apoi m-am dus spre camerele mai mici. Nici aici n-am înțeles de ce sunt jefuite sau distruse doar parţial. N-are nimeni nevoie de perdele? Oglinzile scapă în funcţie de numărul de la cameră, ca la ruletă? Şi ce e cu redecorarea asta abstractă?

Am găsit multe farfuriuţe şi ceşcuţe aproape intacte. Bine, eu am o chestie cu farfuriuţele. Dar imediat după ce am cercetat etajerele, am vrut să ies pe balcon.

Cert e că dacă nu eram alături de Cati, jur că nu aş fi călcat aici. E proverbul ăla cu pisica omorâtă de curiozitate pe care nu voiam să-l adaptez la om.

Neexistând liniile de asistenţă socială pentru sinucigaşi la vremea respectivă, Gustav n-a reuşit să depăşească trauma abandonului şi aerul dezolant de pe terasă, și şi-a smuls fularul de la beregată.

Gândit de vagabonzi ca un adevărat labirint şi sit turistic improvizat, riscurile de a-mi rupe fulărelul precum Gustav erau reduse. Deși într-un hotel cu două etaje şi un pod se găsesc destule obiecte la care să caști gura, o mare gaură din podea de pe hol era acoperită în mod practic cu o uşă. Dar dacă te grăbeşti ca raţa la muci şi nu te uiţi pe unde calci, măcar ia liftul până la parter.

De aici am plecat căutând camera 13. Când am venit aici prima dată, am căutat şi camera 31, cică ar fi trebuit să fie ultima. Dar n-am găsit-o decât pe cea cu numărul 30.

Ăsta e un exemplu de observație și intuiție. Cum hotelul e vis-a-vis de unul din cele mai frumoase teatre din țară Maria Filotti, am reușit cu ajutorul lui Google să reconstitui acest articol: un interviu cu un regizor de teatru considerat printre primii cinci din lume, de către un japonez care pare să se priceapă la asta – iar numitul Petru Vutcărău a poposit prin Brăila cu ocazia unui festival de teatru. Titlul era: ”Ochiul actorului are simțul adevărului și falsul iese la iveală, oricât l-ar ascunde orice tâmpit de demnitar”. Mă întreb ce s-a întâmplat cu bucata pe care scria ”tâmpit”, pentru că această cameră era aglomerată de excremente.

Ne-am strecurat printre niște uși înțepenite pe una dintre cele două scări laterale care duc la pod. În pod era superdubios pentru că trosnea podeaua la fiecare mișcare.

Nu erau gunoaie, dar erau tot felul de alte mizerii.

IEȘIRE: ia-o pe calea scurtă, printre scânduri. Eu nu m-am grăbit, am preferat să găsesc și apartamentul deluxe.

Cândva a avut queen-size bed și acces rapid de pe heliport, prin crăpătura din tavan.

Chiar dacă n-am găsit camera 31, am găsit alt ascunzișselect de gunoaie: rufăria. Dacă eram într-un film american despre mafioți, aici sigur ar fi fost ascuns ceva ilegal. Dar pentru că suntem în România, probabil că ciorditorii doar au uitat să intre.

Înainte să plecăm așa cum am venit, am poposit la o savarină imaginară în cofetăria de jos, unde am trezit și un domn din somn.

Geamurile de la restaurantul de la parter erau deschise, ca și când înăuntru se fumase prea mult în seara precedentă. Tablourile alea erau încastrate, de aia nu au dispăruseră încă. Dar mai erau și niște becuri obosite pe la lămpi și mulți pui de om maro în chiloți rupți, care țipau și săreau pe cioburi. Foarte animat. A fost o zi reușită.