Ce ar putea urma după holograma lui Tupac

După cum a văzut toată lumea care are conexiune la internet, Dre și Snoop l-au reînviat pe Tupac pe scena festivalului Coachella duminică noapte. Din fericire, n-a fost nevoie să recurgă la un sistem elaborat de pârghii sau la magia neagră. În loc să aleagă metoda Aleister Crowley, au ales să folosească o hologramă. Slavă Domnului că au avut fonduri suficiente cât să nu recurgă la un poster cu Tupac și o frunză de iarbă care să se miște când treci pe lângă ea, așa că holograma a arătat bestial (și probabil înfricoșător pentru publicul festivalului, care îmi închipui că s-a tripat bine de tot).

Deci bănuiesc că suntem cu toții de acord că a fost mișto, atât de mișto încât e posibil să fie cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată în istoria lumii. Dar ca toate lucrurile bune din viață, deși pe termen scurt rezultatul a fost grozav, ar putea fi stricat de consecințele pe termen lung. Deci iată o listă de zece lucruri pe care industria muzicală N-AR TREBUI să le facă, acum că are la îndemână tehnologia hologramelor.

În ultima lui carte, teoreticianul muzical Simon Reynolds spunea despre cultura noastră că suferă de „Retromanie”, fiind „îndrăgostită de propriul trecut”. Reynolds susține că acest lucru e în detrimentul muzicii noi (deși dacă îl asculți pe Ed Sheeran, cântărețul pop favorit al lui Reynolds, ai zice că oricum nu pierzi nimic dacă nu asculți muzică nouă). Deci, suntem prinși în purgatoriu între „Lionel Sings Country” și Chase & Status, și acum că nu există vreo secțiune a muzicii pop din trecut pe care să n-o putem accesa sfidând factori care au dus la dispariția ei, cum e moartea, sunt șanse ca spațiul pentru muzica nouă să se îngusteze și mai tare.

Nu e greu de ghicit cum ar afecta asta muzica live. Gândiți-vă că la orice festival la care vreți să mergeți, se vor înghesui tați grași care au venit să vadă holograma vreunui folkist bătrân. Stați să vedeți cum o să fie când bunicul o pipăie pe bunica, în amintirea primului lor concert împreună.

Ar fi o grămadă de bani în industria muzicală dacă n-ar exista artiștii ăia pisălogi care să tragă totul în jos cu drepturile lor de autor. Dar acum că au holograme, capii industriei s-ar putea să hotărască că nu mai au nevoie să-și bată capul cu mofturile oamenilor reali. În loc de asta, pot reproduce un spectacol din 1974 pe care să-l ducă în turneu în jurul lumii. Bineînțeles, biletele ar fi mai ieftine, dacă n-ar exista taxe de performance. Muzica live s-ar reduce la un grup de comercianți care se plimbă pe tot globul cu un proiector și niște CD-uri într-o cutie. Gata cu excesurile în rock’n’roll. Sună groaznic. Industrie muzicală, te rugăm să te abții de la așa ceva.

Dacă ești unul dintre oamenii ăia îndeajuns de proști să creadă că Axl o să-și miște curul din fotoliul în care zace cu coca pe la nas ca să meargă la un festival de metal din Rotterdam, înseamnă că deja ai fost dezamăgit de câteva ori. Dar dacă industria muzicală abuzează de această nouă tehnologie, s-ar putea să nu mai fie nevoie ca Axl să se prefacă măcar că vrea să apară pe scenă. Poate nu sunteți mulțumiți de idee, dar gândiți-vă la săracul Axl – iluzia că e în continuare un cântăreț funcțional e singurul lucru care l-ar mai putea ține în viață. Nu-i ucideți speranța, o să moară odată cu ea.

Pac? Da, a meritat-o. La fel și Clash în vara lui ’79. The Teardrop Explodes interpretând „Reward” la Top of the Pops. Tin Machine. Cu ajutorul tehnologiei holografice, îi poți vedea pe toți artiștii preferați în culmea gloriei, dar chiar asta îți dorești tu de la viață? Ține minte, moartea e un proces natural. E important ca artiștii să moară, altfel pui presiune pe orice trupă în viață să rămână perfectă timp de treizeci de ani și cu toții știm că nu există decât o singură trupă Red Hot Chilli Peppers.

Nu e vorba doar de muzicienii care au fost îngropați și pe care îi putem urca din nou pe scenă, e vorba și de muzicienii care pur și simplu nu pot îngropa securea războiului. Evident că membrii mai de căcat ai unei trupe vor încerca să aplice tehnologia asta pentru a câștiga milioane de lire fără să trebuiască să-și suporte foștii colegi de trupă mai dificili. Dacă toți Carl Barat din lume vor fi lăsați să facă ce le trece prin cap, fiecare trupă va suna mai mult ca Dirty Pretty Things și mai puțin ca The Libertines.

Ești la o petrecere și cineva pune „Juicy” a lui Biggie. E o capodoperă, dar are nevoie de o voce mișto live ca s-o duci la următorul nivel. A venit momentul tău să strălucești, dar dacă oamenii ăia la costum se hotărăsc să producă și să vândă tehnologie holografică, o să poți să-l ai pe cântăreț în persoană în propria bucătărie.Ceea ce ar fi de căcat, pentru că toată lumea știe că zece albi care urlă împreună versurile de la „Ignition” sunt punctul culminant al petrecerii.

Groupies, v-ați săturat să așteptați în frig ca D’Angelo să termine al șaselea bis, doar ca să fiți pipăite de vreun membru al trupei lui care cântă la trianglu? Nu vă faceți griji. Puteți învăța de la milioane de oameni mai puțin arătoși din lume că sexul virtual poate fi la fel de bun ca cel real.

Problema e că nu e așa. Nu poți fute o hologramă. Și doar se știe că toți fac muzică ca să fie mai futabili, cam ăsta e scopul principal.

Ați văzut vreodată una dintre trupele alea americane care sună grozav pe album, dar pe scenă arată ca niște contabili idioți? E o experiență dezamăgitoare pe care o cunosc majoritatea cititorilor Pitchfork. Dar cu ajutorul miracolului holografic, Marcus Mumford ar putea să nu mai arate ca un supraveghetor de tabără de copii, ci ar putea arăta ca Perry Farrell în 1987, sau ca Perry Farrell acum, dacă vrei să îngrozești lumea. Aveți impresia că asta ar fi de bine? Greșit. Deoarece faptul că arată ca dracu’ e singurul lucru care-l oprește pe Mumford să cucerească lumea așa cum tânjește.

Ați observat că la festivalele mici și mari, drogurile par să te facă mult mai fericit, după care durează tot mai mult ca să-ți revii? Drogurile au devenit tot mai bune la astfel de evenimente muzicale. De ce? Pentru că dealerii aduc cele mai bune produse pentru artiști, iar ce rămâne se împarte publicului. (Asta presupunând că cunoști măcar cinci oameni care sunt DJ/muzicieni/manageri de evenimente destul de cunoscuți care-ți pot face lipeala cu cine trebuie. Și sunt mari șanse să-i cunoști, pentru că toată lumea lucrează în industria muzicală în ziua de azi.)

În orice caz, muzicienii în turneu sunt mașini de făcut bani pentru dealerii locali: dacă le place marfa, o s-o recomande la tone de prieteni și însoțitori de turneu. Hologramele nu pot lua droguri, așa că asta ar dăuna și publicului.

Gata cu lacrimile în ploaie, ce ziceți de lacrimi în pișat? Oare visează androizii să fie loviți în față cu pișat de la festival? Evident că nimeni n-ar îndrăzni să arunce o sticlă cu pișat înspre o legendă ca Pac, dar un tip care se miorlăie degeaba pe scenă o merită cu vârf și îndesat. Nu poți face asta cu o hologramă, nu? Ar trece prin ea.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Urmăriți-l pe Kev pe Twitter: @kevkharas

Traducere: Oana Maria Zaharia