Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
I-legal non-stop

O istorie a ciocnirilor mele cu poliţia karmei

În ochii mei cu pupilele dilatate un poliţai e unealta lui Dumnezeu, autorizat să mă apare, chiar şi de mine însumi dacă e nevoie.

de Ștefan Iancu
28 Martie 2012, 1:00pm

Karma police, arrest this man
He talks in maths
He buzzes like a fridge
He's like a detuned radio

Radiohead

Când apare un poliţist şi sunt spart, văd puterea Binelui, autoritatea care veghează ca legile universului să nu fie abuzate după bunul plac al oricărui dement, including myself. Dacă am conştiinţa încărcată îi evit pe străzi şi fac un efort să nu atrag atenţia. În ochii mei cu pupilele dilatate un poliţai e unealta lui Dumnezeu, autorizat să mă apare, chiar şi de mine însumi dacă e nevoie.

Cortextul intoxicat cedează prioritatea creierului reptilian condus de impulsuri primare, emisferele bagă divorţ şi apar stările alterate, schizofrenie paranoidă, distorsiuni perceptuale, emoţii exacerbate etc. Luaţi asta ca pe o explicaţie sumară a lucrurilor oribile care se întâmplă uneori sub influenţa anumitor substanţe, legale până nu demult.

Sunt sigur că mulţi şi-au furat-o urât de la poliţişti când erau praf şi pulbere pe legale sau altceva. Eu sunt însă băiat finuţ, nu fac mereu scandal, iar poliţaii observă imediat asta şi de regulă se poartă la rândul lor drăguţ. Există probabil chiar un fel de respect reciproc între mine şi câinii de pază lihniţi de foame ai Statului. Aşa că uneori, când mă simt în pericol, dacă nu mă găsesc ei pe mine, încerc să dau eu de ei. Urmează un episod al istoriei vizitelor mele pe la diverse secţii din Bucureşti.

SECŢIA NR. 1, PRIMA VIZITĂ (CARD DE ACCES)

Prima dată când am fost luat de pe străzi şi dus la o secţie de poliţie s-a întâmplat în plin centru, pe Magheru. Iau vreo două plicuri de Generation 2012 la jumate de gram şi mă învârt fără nicio ţintă prin spatele blocurilor de pe bulevard, pe partea cu Pitar Moşi. Caut cotloane ferite în care să mă pot trăsni liniştit. Ajung între două blocuri vechi intrate în reconstrucţie, un fel de şantier. Mă aşez pe o platformă de lemn solid, vizavi de mine e un mare morman încurcat de fiare, bârne şi materiale de construcţie. Pregătesc injecţia dar ţin tot timpul ochii pe mormanul de moloz, sunt sigur că de acolo e gata să ţâşnească ceva care o să mă apuce de gât şi o să mă facă fărmâme, îl aud mişcându-se. În timp ce mă înţep mă rog să fiu lăsat în pace măcar până îmi fac damblaua.

Ascensiunea se petrece subit şi gata, sunt din nou conectat la reţeaua suprasensibilă a spiritului. Atenţie, incoming transmission: "Diavolul te aşteaptă la subsolul blocului, du-te acolo şi caută o femeie. Fă sex cu ea dacă vrei să te pocăieşti". Promit, promit că voi găsi femeia şi o voi iubi, mă simt în stare în sfârşit de asta, ştiu că e destinul meu. Pornesc către subsolul respectiv, găsesc uşa întredeschisă. Pe vremuri aici era un Internet Cafe frecventat de prostituaţi, nu e prima oară când cobor scările astea, dar peisajul este complet transformat. E un fel de buncăr în constructie, holurile cu pereţii jupuiţi sunt presărate cu găleţi, profile metalice, diverse materiale. Cutreier labirinul. Mă duc la ultima dintre multele uşi. Bat, niciun răspuns. Însă uşa de lângă ea e aproape deschisă; o împing, dar înăuntru nu e nici o femeie, ci un fel de boschetar care doarme pe jos. Mă întreabă ce vreau, îi spun că nu vreau nimic, caut pe altcineva. Mă întorc puţin şi nu ştiu ce să mai fac, femeia mea nu e nicăieri. Şi nici nu mai am chef de ea. Mă aşez pe masa mare dintr-un colţ al holului. Stau o vreme. În cap rulează în buclă delirul meu obişnuit.

În mod normal nu sunt rasist, respect în mod autentic oamenii care aparţin altor fenotipuri şi culturi. Îi iubesc, le ştiu durerile şi înţeleg istoria opresivă care i-a adus pe unii în starea în care sunt. Dar când bag ceva se poate întâmpla să văd un bărbat ţigan şi în momentul ăla îl văd pe Diavol, pentru mine el este Omul Negru venit să îmi ciordească sufleţelul. Sau un amant teribil, invocat din altă dimensiune să îmi satisfacă pe loc cele mai sălbatice pofte.

Şi apare dintr-o dată El. E cu un cap mai înalt ca mine, ţigănos, solid ca un buştean şi îmbrăcat în uniformă de paznic. Mă invadează teroarea. Diavolul a venit după mine, mă provoacă să fac o mişcare greşită. Îmi spune că l-a chemat cineva şi că n-am ce să caut acolo. Îmi stăpânesc cu efort groaza, mă ridic în picioare şi vorbesc cu el. Îi spun că am intrat pentru că uşa era deschisă, nu fac nimic rău, vreau să mă odihnesc puţin. Mă uit în ochii lui, văd luciul cunoaşterii demonice şi văd cât teatru joacă. În mine se răsfrânge aceeaşi perversiune, cu toate că încă stau drepţi. Cobor privirea, îmi frâng mâinile îngheţat de emoţie, de frică de moarte, ca în faţa unui profesor la o examinare definitivă.

Treptat mă relaxez şi îi cer voie să mă aşez. Stau cu faţa în drepul abdomenului lui. Fricii îi ia locul o poftă insaţiabilă de sex murdar, sălbatic. Îmi imaginez: îşi desface pantalonii, îi lasă în jos pe mijlocul gros, îşi înfigâne dromaderul gras din şolduri până în fundul gâtului meu, îi ling pielea neagră, el mă mângâie iar eu devin sluga lui abjectă. Dar mă abţin. Teroarea morală mă inhibă şi transgresiunea mă întărâtă simultan. Simt că e gata să mă fută, primesc mesajul ăsta direct în creier, iar el mi-l confirmă prin anumite mişcări. Zice că nu ştie ce să facă cu mine, să spun şi eu. Nu poate să-mi dea drumul pur şi simplu, nu e normal ce fac. Oricine ar putea intra acolo să fure ce vrea. Răspund că nu e nimic în jur care ar merita furat. Îmi arată o altă uşă: "Vezi uşa aia. Acolo sunt încuiate lucruri care au valoare. Dacă o spărgeai şi furai tot ce e acolo?". Încerc să-l conving că nu mă interesează nimic, nu aş avea niciodată curaj să deschid o uşă interzisă, am intrat acolo pentru că ştiam că e un internet cafe şi cautam un loc unde să pot lua nişte prafuri. Îl întreb dacă vrea să ia şi el. Devine agitat, tot ezită ca şi cum nu ştie cum să procedeze, ce să-mi ceară sau ce să facă cu mine. Îmi zice să merg cu el.

Mă conduce pe un alt holişor, sunt acum în camera lui minusculă de paznic, în care e un pat acoperit cu o pătură veche, iar pe pereţi postere cu femei cu sânii goi. Simt din nou că e gata să-mi dea o muie muncitorească, dar în loc să fiu deschis la asta decid că e un risc prea mare, scot un plic de praf, torn o grămadă pe muchia palmei şi îl trag adânc pe nas. Nu-mi mai e frică. Dar malacul sună la poliţie şi ma lasă singur în cămara lui. În scurt timp apar doi poliţişti, un bărbat mai în vârstă şi o femeie. Mă iau la întrebări, le spun şi lor cum am ajuns acolo, încearcă să mă convingă că am intrart prin efracţie, chiar dacă uşa era deschisă şi una-două mă trezesc cu pliculeţele confiscate şi cu cătuşele la mâini.

La secţia de poliţie sunt dus într-o sală cu catedră şi scaune. Încep să joc teatrul meu obişnuit, nu din rea voinţă, ci pentru că starea de disconfort, angoasă, paranoia curată, face imposibil să mă comport normal. Fiecare gest e evaziv, nu-mi găsesc cuvintele, când sunt întrebat ceva ezit între zeci de variante de răspuns şi sfârşesc prin a nu mai deschide gura. Poliţaiul în vârstă aduce în cameră doi ucenici în uniformă, de vreo 20 de ani, atât de drăguţi şi de cuminţi că mă indimidez deodată ca în faţa unor feciori. Simt că le sunt arătat ca un exemplar de tip cu oarece clasă, căzut în patima dezgustătoare a drogurilor. Unul dintre ei încearcă să vorbească cu mine dar sunt blocat, arunc doar priviri străpungătoare, mândru în demenţa mea sau torturat de ruşine. Decid să tac. Imi fixez privirea pe caseta luminoasă pe care scrie "EXIT", deasupra uşii. Zeci de minute aştept să fiu luat odată de acolo şi ridicat la nivelul următor, unde nu există ruşine şi vinovăţie, iar ei aşteaptă cu mine.

În cele din urmă apare un fel de cocalar burtos la tricou care mă aduce cu el la catedră şi mă pune să scriu timp de vreo oră o declaraţie interminabilă. Cu greu pot formula o propoziţie coerentă, iar scrisul meu arată ca al unei maimuţe cu parkinson. Mă ia cu toate întrebările obişnuite: cine sunt, unde locuiesc, cu ce mă ocup? Nu ştiu cine sunt, nu mă ocup cu nimic, iar unde locuiesc e o întrebare foarte vagă, deocamdată aici, pe Pământul ăsta. După vreo trei încercări ratate, ia pixul şi scrie el declaraţia după dictare, iar eu semnez.

Spre dimineaţă îmi dau drumul, dar eu nu mi-am revenit. Umblu prin jurul secţiei pe străzi, intru într-un magazin şi cer să mi se dea suc şi tigări, deşi nu am niciun ban să plătesc. Când sunt dat afară fac scandal şi cer să cheme Poliţia. Apoi mă aşez într-un colţ pe jos ca un cerşetor şi stau nemişcat în timp ce oamenii trec pe lângă mine.

Mă întorc la secţie. Stau tremurând de nervi la ghişeul de la intrare, în spatele unei doamne. Când îmi vine rândul, fac scandal că vreau praful înapoi pentru că e legal. Îmi spune că a fost trimis la analiză la Inspectoratul General. Sunt în sevraj, fac spume, scriu cu pixul pe un afiş din hol "Moarte homosexualilor". Sunt dat afară de acelaşi cocalar burtos care mi-a scris declaraţia - mă împinge afară pe uşă şi dispare. Vociferez în faţa secţiei, arunc cu pământ şi pietre în clădirea Poliţiei. Nu mă bagă nimeni în seamă. Autobuzele trec pe lângă mine.

Plec în căutarea unui cabinet de avocaţi, vreau să dau în judecată Poliţia. Nu găsesc nici unul pe Lascăr Catargiu şi sunt prea muci să fiu luat în serios de cineva. Mă întorc la ghişeul secţiei, cer să vorbesc cu grasul care mi-a luat declaraţia. Mi se spune că nu lucrează acolo, să încerc în clădirea de lângă, care se ocupă de droguri.

Este o clădire veche de piatră, derăpănată, cu uşi şi ferestre şubrede. Urc treptele din faţa intrării, dar uşa e închisă. Lângă clanţă e un cititor de carduri. Bag mâna în buzunar, scot primul card pe care-l nimeresc, permisul RATB. Îl trec cu banda magnetică prin dreptul cititorului şi nimic, uşa nu se deschide. Pun mana pe clanţă şi alunec cardul ca hoţii prin dreptul limbii de metal a ialei, iar uşa se deschide. Aşa, ştiam eu că am cardul de acces la uşa asta. La primul etaj e pustiu, toate uşile sunt închise. Mă întreb care e uşa mea, încerc vreo două, nimic. Încerc multe birouri de la toate etajele, ori nu se deschid ori sunt goale. Până când o uşă de la ultimul etaj se deschide. Înauntru un funcţionar tânăr la costum mă întreabă ce vreau. Îi explic că îl caut pe un domn gras în trening, despre care mi s-a spus că lucrează acolo. Mi se răspunde că e prea devreme şi nu a venit nimeni la birou încă, să aştept pe hol. Stau cuminte pe o bachetă până când reapare funţionarul şi mă ia din nou la întrebari: cum am intrat, ce vreau de fapt? Îi spun că am intrat cu cardul, normal, întreabă ce card şi mi-l cere, dar nici eu nu sunt atât de fraier. După câteva minute apare grasul în trening cu o falcă în cer şi una în pământ, îmi spune să mă car, eu refuz. Mă ia de gât, mă azvârle în jos pe scări, ne tăvălim împreună în cădere pe trepte până când îmi face o cravaşă sau altă figură care-mi taie complet respiraţia. Alunec în beznă. Şoptesc fără glas să îmi dea drumul că plec. Ies şi dus sunt.

Peste câteva zile nu aveam deloc bani pentru prafuri. M-am întors la secţie, treaz, să-mi cer drogurile înapoi, doar sunt legale. Mă trimit la Inspectoratul General, unde nu trec de paznic, care dă nişte telefoane şi mă trimite înapoi la Secţia 1, unde mi se spune în faţă că n-o să-mi mai văd prafurile până când nu sunt analizate în laborator. Analiza are termen de 30 de zile. Obiectez că analizele se fac pe un strop de praf, nu pe un gram. Îmi cer drepturile, dar mi se răspunde că o să le primesc eu cândva prin poştă, acasă. Încă la aştept. End of story.

În cadrul seriei "O istorie a ciocnirilor mele cu poliţia karmei" urmează:

SECŢIA NR. 25, PRIMA VIZITĂ (CROŞEU)
SECŢIA NR. 25, A DOUA VIZITĂ (DUS CU ZĂHĂRELUL)
SECŢIA NR. 1, A DOUA VIZITĂ (VREI SĂ TE BAT?)
SECŢIA NR. 25, A TREIA VIZITĂ (KARMA POLICE)
SECŢIA NR. 3. (MI SE DĂ APĂ)
SECŢIA NR. 6. (ACTE OBSCENE)

Citeşte şi:

I-LEGAL NON-STOP #1: Rehab la Șura Mică, I say yes, yes, yes!

I-LEGAL NON-STOP #2: Drogaţii atacă oameni nevinovaţi

I-LEGAL NON-STOP #3: Psihoză, intro

Tagged:
karma
ilegal
politie
Droguri
High hui