Filmul ăsta românesc despre o relație amoroasă bolnavă îți arată cum părinții îți distrug viața

În Ana, mon amour, ultimul film al regizorului român Călin Peter Netzer care tocmai a avut premiera la Festivalul de film de la Berlin, personajul titular suferă de o boală mintală care îi face viața un coșmar: atacuri de panică, fel de fel de fobii, izolare voluntară, agresivitate ascunsă.

Filmul ăsta vine în contextul în care, conform Organizației Mondiale a Sănătății, România e pe locul întâi în Europa la numărul de internări la psihiatrie. E ușor să înțelegi cum s-a ajuns aici când afli că 70% dintre români nu au fost la psiholog, deși trimiterile acolo sunt incluse în asigurarea medicală. Există atât de multe prejudecăți în jurul bolilor mintale, încât oamenii preferă să rămână cu ele netratate de frică să nu fie diagnosticați ca „nebuni".

Personajul principal, Ana, are probleme sau, pe românește, e „stricată la cap", așa cum o etichetează disprețuitor unul dintre personaje. Toți o privesc ca pe o ciudată, îi merge vorba că e complet anti-socială și mulți se întreabă ce vede chipeșul Toma la ea, o fi discuția fascinantă despre Nietzsche cu care se lansează filmul, o fi sexul?

Misterul atracției lor este cu atât mai mare cu cât Toma pare perfect echilibrat, un băiat bun și extrem de generos: foarte rapid ajunge să o întrețină financiar pe Ana, ca de altfel și pe fosta prietenă, dar fără să știe Ana. I se face indispensabil Anei pentru c-o ajută cu tot ce nu reușește să facă de una singură: cu examenele la universitate, cu sfaturi de carieră, cu tot felul de treburi de rutină, ba chiar, într-una din scenele cele mai șocante ale filmului, Toma ajuge să o șteargă și la fund. Scenă care îți arată, într-o singură imagine, în ce constă, de fapt, această relație: co-dependență patologică la greu.

În cazul Anei, explicația este foarte simplă: un tată vitreg căruia îi plăcea să îi facă „băiță" un pic prea mult. Filmul nu ne spune mai mult, însă e clar că în familia Anei sunt probleme. Într-o scenă demențială, cuplul îi vizitează pe părinții Anei și peste noapte Toma e invitat șă doarmă în același pat cu tatăl ei vitreg. E genul de film care te pune să te întrebi unde se oprește iubirea și unde începe o relație patologică de codependență.

M-am întâlnit cu regizorul Călin Peter Netzer la Berlinale ca să vorbim despre Ana, Toma, psihanaliză, codependență și boli mintale.

VICE: Ana este stigmatizată de toată lumea pentru boala mintală de care suferă, însă Toma, aparent sănătos, pare să aibă o problemă psihică și mai adâncă.
Călin Peter Netzer: Ana suferă de o nevroză. Există mai multe tipuri de nevroză, nevroză compulsivă, nevroză isterică. Problema cu care se confruntă Ana este absența tatălui biologic și relația traumatizantă cu tatăl vitreg. Iar trauma este inconștientă pentru ea, Ana nu realizează că a suferit o traumă decât ca urmare a sesiunilor de psihanaliză.

Toma în schimb are cu totul altă problemă. Dacă în Poziția Copilului m-am axat în principal pe relația codependentă dintre mamă și fiu, în Ana, mon amour, relația de codependență este acum transferată la partener.

Părinții sunt așadar sursa problemelor psihologice. Toma își disprețuiește tatăl, însă devine din ce în ce mai mult ca el pe parcursul filmului.
Da, Toma își disprețuiește tatăl și asta deoarece trăiește cu frica de a deveni ca el. La nivel conștient, Toma nu vrea să devină ca tatăl lui și se împotrivește foarte mult acestei tendințe. Și cred că asta ne caracterizează pe toți, nimeni nu vrea să se asemene cu un părinte slab. Însă, în familii, cam asta se întâmplă, din păcate.

Cum ne eliberăm de influența nefastă a părinților?
Pentru asta este nevoie să conștientizezi care este problema și să încerci să te comporți diferit, să nu faci aceleași greșeli ca părinții tăi.

Cât de populară este psihanaliza în Romania?
Deloc! Și chiar a fost interzisă în perioada comunistă. Să nu cumva să spui niște secrete la analist de care să afle Securitatea!

De aceea Toma merge și la preot, fiindcă nu are încredere totală în psihanalist?
În Romania, biserica și preoții au funcția de analiști pentru cei care merg să se confeseze. Însă diferența principală este că preotul îți spune efectiv ce să faci, în timp ce analistul e doar un ghid, nu îți spune niciodată cum să procedezi. El doar te ajută să conștientizezi conflictele pe care le suferi inconștient, însă deciziile și acțiunile trebuie să vină de la tine, tu trebuie să înveți să devii stăpân pe viața ta, termenul tehnic este self-management. Acesta este scopul psihanalizei.

Și crezi că acest tip de terapie are succes?
Da, cred că psihanaliza are potențialul de a rezolva anumite probleme psihologice, și asta datorită experienței mele personale cu psihanaliza.

Știu că și actorii au mers la o sesiune de psihanaliză pentru a se pregăti pentru rol.
Da, dar ei au mers la psihanalist doar o singură dată, ca să vadă cum este. Însă eu chiar am fost analizat în viața reală, cu mult timp în urmă, deci știu din experiența personală cum este.

La conferința de presă, ai spus că Ana este dependentă, iar Toma este cel cu adevărat codependent.
Da, într-un fel Toma este afectat mai grav, însă el își manifestă problema într-un mod diferit, nu prin atacuri de panică, precum Ana. El e sănătos, în aparență. Problema lui se manifestă prin necesitatea de a controla, prin faptul ca intră intr-o relație doar atunci când este sigur că își poate controla partenera, că nu o va pierde. Lui Toma i-a fost frică să nu-și piardă mama în copilărie, de aceea el caută un partener slab. Sau cel puțin așa crede el, că Ana e un caracter slab. De fapt, ea îl controlează pe el.

Ai spus că Toma este sufocat de iubirea pe care i-o poartă mama. Însă iubire este un termen incorect, nu?
Da, depinde de ce cuvinte folosim. E o iubire patologică care se datorează faptului că mama refuză să meargă în Germania cu Hans, amantul ei, și alege în schimb să stea cu soțul de dragul copilului. Ea își sacrifică iubitul, și cum relația cu soțul era moartă, Toma devine singurul obiect al afecțiunii sale.

Noi o vedem pe Ana din perspectiva lui Toma, de ce?
Am ales perspectiva lui Toma, deoarece m-am inspirat din cartea Luminița, mon amour, care e scrisă tot din perspectiva lui Toma. Și Cezar, scriitorul, o numește o carte de auto-ficțiune pe care a scris-o după divorțul lui de soția sa, Luminița. Noi am scris împreună scenariul, iar eu nu am vorbit niciodată cu ea, deci am avut doar perspectiva lui. Diferența majoră este că, în carte, nu Toma merge la psihanaliză, doar Ana merge. Însă prin modul în care mi-a spus Cezar cum s-a derulat povestea lor, a fost ca și cum eu aș fi devenit analistul, iar Cezar era pacientul meu. Însă, în același timp, am simțit că Cezar este foarte subiectiv. Iar filmul este încercarea mea de a ajunge la un echilibru, la un fel de adevăr care nu este nici al lui, nici al ei, ci mai mult al filmului.

De ce spui povestea în mod necronologic?
Fiindcă altfel riscam să ajung la un clișeu: Toma este un băiat bun, se combină cu Ana, Ana se îmbolnăvește, iar când se însănătoșește, îl părăsește. Și nu asta am vrut să exprim. Scopul filmului este să arăt resorturile psihologice ale personajelor, povestea lor, ceea ce îi determină să se comporte în modul în care se comportă.

Poți vedea filmul   Ana, mon amour începând cu 3 martie în cinematografe din România.