Combinația între lux și decădere e atât atrăgătoare, însă-n același timp te lasă c-un sentiment neplăcut. Indiferent că-i vorba de strălucirea hollyoodiană șic sau de senzația puturoasă a heroinomanilor săraci din Grey Gardens, se pare că societatea a avut mai mereu o atitudine complexă și dezastruoasă în privința oamenilor și locurilor care o iau la vale. Seria foto a Mirnei Pavlovic, Dulcis Domus, documentează relația noastră cu trecutul prin imagini cu clădiri abandonate, vile degradate și palate dezintegrate din Europa, unde fantomele foștilor proprietari se folosesc de ecoul tăcut ca să spună povești pe care nu le vom ști niciodată.
Publicitate
Dulcis Domus (Varianta latină pentru „dulce casă") a fost inclusă în festivalul croat de fotografie, Rovinj Photodays, și a fost onorată în Expoziția Finaliștilor din 2016 a evenimentului, curatoriată de Dunja Nekić și Iva Prosoli de la Muzeul din Zagreb. Săptămâna asta, va fi expusă la Muzeul de Arte și Meserii, din Zagreb, alături de restul imaginilor care au apărut în expoziția finaliștilor, care a fost deschisă prima dată în mai. (Pavlovic s-a ales cu premiul al doilea la categoria „arhitectură".)
Toate imaginile din Dulcis Domus au fost trase cu un Nikon digital vechi cu obiectiv wide, fără tehnici speciale sau filtre. „Când ai un echipament atât de vechi, e mai mult un joc în care-ncerci să-ți dai seama care sunt setările corecte, îți trebuie un ISO mic și multă răbdare", a zis Pavlovic pentru The Creators Project. „În ceea ce privește lumina, e genul ăla de situație în care nu reușești să te trezești destul de devreme și ajungi la locație în lumina după-amiezii. Dar tipul ăsta de lumină se potrivește cu stilul meu; îi dă o senzație contrastantă, ușor ștearsă."
Pentru că-i o serie în continuă desfășurare, Dulcis Domus e un compendiu vizual cu pornografie din ruine. Imaginile prezintă case mari și luxoase care au fost lăsate-n voia sorții, uneori în nuanțe pastelate care contrastează cu verdele naturii apărute pe neașteptate. Fotografiile atrag atenția asupra tensiunii între spațiul privat și cel public, și asupra poveștilor nespuse despre bogăție și abandon până la resturile degradate ale istoriei. Totuși, cât timp a lucrat cu subiectul, Pavlovic spune că n-a considerat niciodată clădirile triste sau tragice. Ea subliniază că există un soi de melancolie în motivul pentru care oamenii le-a abandonat, dar argumentează că „arhitectura locurilor ăstora schimbă și se conformează trecerii timpului, astfel a produs ceva care nu e făcut nici de om, dar nici de natură."
Publicitate
După cum explică Pavlovic, „Estetica se schimbă, iar noi ca privitori putem fi atât de confuzi, ar trebuie să simțim repulsie pentru că o clădire frumoasă s-a dus la vale sau ar trebui să fim fascinați de modul în care cade vopseaua, iar rădăcinile își fac loc printre pereți? E fascinant și e un lucru dificil de rezolvat pentru minte."Urmărește VICE pe Facebook
