Publicitate
Chestii

Lucrez în retail și nu, nu-i ok să faci sex în cabina de probă

Unii clienți au impresia că magazinele sunt dormitoare sau toalete.

de Alicia Tobin
10 Aprilie 2016, 11:30am

Foto de Francisco Anzola, via Flickr

Mă gândesc mult la oamenii care mă ajută: mă întreb ce studii are băiatul de la cafenea, cât plătește pe chirie, dacă bacșișul pe care îl primește e suficient ca să se descurce în fiecare lună. Fac calculele astea în timp ce-mi aștept cafeaua și nu prea ies, mai ales dacă locuiește singur. N-are cum. Are împrumuturi la bancă? Are nevoie de medicamente, terapie sau îngrijire? Nu, e clar că omul nu se descurcă.

Am lucrat 17 ani în retail, alături de mulți alți colegi aflați în așteptarea unui job mai bun, care nu presupune să stai în spatele barului și să servești bețivi guralivi. Am văzut cum speranțele astea se sting în fața unei piețe a muncii care-și bate constant joc de tineri. Știu asta, pentru că mulți dintre prietenii mei sunt inteligenți, educați și cu skilluri sociale. Pot să-ți ia comanda, te rog?

Știu că nu toată lumea vede retailul din punctul ăsta de vedere. Mulți nu cunosc poveștile de groază. Uite, am văzut odată o clientă care și-a lăsat câinele să se pișe pe afișajul magazinului. După aia, se uita la mine cum curăț, în timp ce mă-ntreba cum îi vine puloverul.

Dacă nu vrei să fii o astfel de persoană oribilă, uite câteva chestii pe care să le ai în vedere:

Cabinele de probă nu sunt dormitoare sau toalete...

Foto de n.karim, via Flickr

În timp ce curățam cabinele de probă, la sfârșitul turei, de la magazinul la care lucram, găseam adesea haine aruncate pe podea, mânjite cu ruj sau autobronzant. Într-o noapte, toate hainele erau puse pe umeraș, numai că pe jos cineva lăsase o baltă de pișat. Mi-am sunat managerul ca să facem haz de necaz; nu ne-am fi gândit niciodată că așa ceva s-ar putea întâmpla într-un magazin extravagant ca al nostru. Am căzut de acord că asta s-ar putea întâmpla în Republica Bananieră Zara, dar nu, nu la noi.

Citește și: Noi teorii despre omul care s-a căcat atât de tare în avion, c-a trebuit să se întoarcă la sol

Câteva săptămâni mai târziu, în aceeași cabină, am găsit niște bucăți de căcat. Pot doar să bănuiesc că a fost opera aceluiași client, care, copleșit de frumusețea hainelor noastre, nu și-a mai putut controla emoțiile. Am înfășurat căcatul în hârtie igienică și l-am aruncat în wc-ul staffului, în timp ce mă-ntrebam de cât tulle am nevoie ca să-mi fac un ștreang.

Cupluri care încearcă să se furișeze în cabinele de probă, ca să facă sex? Se-ntâmplă și asta. Prima oară, nu știam că lumea e înnebunită să facă asta într-o cabină de probă, până când doi clienți și-au tras-o pe tura mea. Totuși, de ce ai face-o acolo unde lumea se pișă și se răhățește? În fine, măcar au terminat repede; pot să-mi imaginez ce fiori au avut că și-o trăgeau lângă niște pulovere din acril, un pic cam scumpe. Mi-a atras atenția tăcerea aia adâncă, urmată de niște izbituri ritmate. Așa că am bătut tare în ușă și-am întrebat: „Cum vă vin puloverele, aveți nevoie de o măsură mai mare?".

Și nici coșul tău de gunoi emoțional

Nu cu multă vreme în urmă, stăteam în spatele tejghelei, împătuream jeanși de 110 lire sau lăsam un străin să-și verse tot rahatul emoțional peste mine. Ore întregi de gâdilat ego-ul femeilor bogate, care-și înghesuiau fundurile mari în cele mai mici măsuri și-mi spuneau mie că aș putea să slăbesc dacă sar peste niște mese. Mă-ntrebam dacă măcar ardeau calorii când erau răutăcioase fără motiv. Nu-s nici prietena ta, nici fiică-ta. Și dacă ți-ar tăcea fleanca pentru o clipă, aș putea chiar să-ți găsesc perechea de pantaloni care să-ți vină.

Spuneau că au fete „fix ca mine" și „trebuia să supravegheze tot ce pun ele în gură, ca să n-ajungă să aibă o tonă". Și, evident, cine le-ar mai fi iubit după aia? Pot doar să-mi imaginez că fiicele lor se duceau acasă și-și mâncau sentimentele.

Citește și: Fetele bogate din Kenya își injectează creme de pe piața neagră ca să-și albească pielea

Să bagi o femeie cu măsura 50 într-o rochie de măsura 36? Am făcut-o de două ori. Am stat o oră ca să găsesc jeanșii potriviți pentru una, care a insistat că vrea o pereche prin care să i se vadă un „camel toe" proeminent. Sau poate două, nu știu. Recunosc, n-am putut să-i zic că e penibil, pentru că eram plătită la comision. I-am dat ce voia, iar femeia a plecat de acolo cu cei mai strâmți pantaloni din oraș.

Angajatul nu e aici ca să-și facă prieteni

Să ai un coleg de muncă nasol, cu care să fii prins într-o cutie 35 de ore pe săptămână, e iadul pe Pământ. Și nu 40 de ore, ci doar 35, că la 40 de ore pe săptămână companiile ar trebuie să-ți ofere asigurare de sănătate. Nu doar asigurările de sănătate sunt rare, ci și departamentele de HR sau alte metode profesionale de rezolvare a conflictelor. Fără asigurări și HR, sănătatea noastră e la risc, atât fizic cât și mental.

Când un manager nou a spus, în prima lui săptămână, „Nu-s aici ca să-mi fac prieteni", avea dreptate. Tipa chiar nu era acolo pentru asta. Nu doar că femeia asta nu și-a făcut prieteni, dar tirana a încuiat un vânzător în birou pentru patru ore, ca să-l facă să recunoască un furt din magazin. Așa că era un „nu" hotărât în privința chestiei cu făcutul prietenilor și un „da" pentru luarea de ostatici. Cea mai tare fază a fost când mi-a analizat performanțele, în timp ce-și ținea ochelarii de soare pe ochi. Doar că noi eram înăuntru, iar afară era o vreme ploioasă. Mai târziu, tipa a ajuns departe, după ce a urcat pe scara ierarhică și, din păcate, nicio treaptă nu s-a rupt în drumul ei.

Foto de steve lyon, via Flickr

Gluma a fost ea, însă. Eu mi-am făcut mulți prieteni cât timp am lucrat în retail. E vorba de legătura care se creează cu cineva care a supraviețuit în aceeași zi cu tine, a auzit aceleași întrebări grosolane, a făcut aceeași muncă, și-a rupt și el spatele. Ați împărțit împreună plictiseala aia care împinge spre pragul crizei o situație oricum nasoală.

Citește și: Am lucrat la un restaurant al mafiei poloneze, unde serveau tiramisu cu cocaină

Într-un an, bursa mea de student a întârziat și eram pe marginea prăpastiei financiare și a colapsului spiritual. Din fericire, lucram part-time la o cafenea din Montreal. În Ajunul Crăciunului, imediat după ce magazinul s-a închis, proprietarul mi-a dat un plic în care erau 200 de dolari. Mi-a spus: „Asta e pentru tine, Crăciun fericit!". Nu mă întrebase niciodată cum stau cu banii, dar cred că știa că nu-mi ajunge leafa de la o lună la alta. M-a impresionat gestul, îmi dau lacrimile și acum, deși au trecut mai bine de zece ani de atunci. Mai sunt și oameni buni și inteligenți care lucrează în magazine.

Dacă ai parte de servicii proaste, să știi că e vina ta

Cei mai mulți oameni care lucrează în magazine se pricep să discute cu oamenii și să le dea sfaturi bune. Pe de altă parte, oamenilor care se plâng de servicii le lipsesc abilități esențiale în viață; habar n-au să poarte o conversație, așa că efectiv nu pot fi ajutați. Dacă te vaiți constant de servicii de telefonie proastă și îi repeți asta băiatului care-ți aduce cafeaua, e vina ta.

Uite un secret simplu. Fii drăguț și politicos. Nu te aștepta ca un om de vânzări să-ți rezolve problema de-o viață pe care o ai cu corpul tău. Cafeneaua e ocupată? Te rog, nu sta și suspina la coada liniei, în timp ce-ți verifici dramatic ceasul. Lasă un bacșiș. Persoana care te ajută probabil că e calificată pentru un job mai bun, dar așa cum e economia acum, va mai avea de așteptat până să-l obțină.

Nu e ușor să ai de-a face cu tot felul de străini, fiecare cu potențialul de a te sâcâi rău. Aș vrea ca lumea să conștientizeze că angajații din spatele tejghelei sau de capătul celălalt al firului sunt și ei oameni.

De asta, când îmi vine rândul la cafenea, sunt recunoscătoare pentru ceașca aia de cafea. Ăsta e singurul lucrul pe care banii mei pot să-l cumpere.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe povești ale angajaților:
Mi-am pocnit şeful în faţă
Crezi că ai un job de căcat? Să vezi cum e într-un depozit Amazon
M-am angajat șofer la Uber, în București, ca să înțeleg de ce vor dispărea taximetriștii