Chestii

Am întrebat profesioniști români dacă s-au simțit vreodată impostori în meseria lor

Din modestie și subapreciere, unii ajung să trăiască sindromul impostorului.
17.9.16

Să fii de profesie hoț, să furi munca intelectuală a altora ca să-ți construiești o falsă ascensiune academică, așa cum obișnuiesc politicienii români, e una. Alta e să faci performanță într-un mod corect în carieră, dar percepția ta să fie, în ciuda evaluărilor obiective, că ești un hoț nedeconspirat.

Dacă în România se discută până la epuizare despre hoție ca boală în fază terminală, care parazitează mediul academic, în străinătate, dezbaterile despre impostură capătă și alte nuanțe. Cele ale profesioniștilor care, din modestie și subapreciere, ajung să trăiască sindromul impostorului.

Publicitate

De hoții intelectuali pe bune, gen Petre Tobă, Victor Ponta sau Gabriel Oprea e posibil să te fi plictisit. Dar cum e să-l auzi pe cercetătorul Radu Silaghi-Dumitrescu, de pildă, omul care caută formula optimă pentru sângele artificial, când spune că e posibil să nu fi fost cel mai bun în concursurile universitare pe care le-a câștigat? Că poate alții ar fi fost mai potriviți decât el pentru catedra sa universitară.

Ca să înțelegi mai bine despre ce e vorba, hai să-ți fac un scurt rezumat al istoricului acestui sindrom:

„SUNT UN ESCROC, AVEȚI ABSOLUTĂ DREPTATE!"

Sindromul impostorului a fost cercetat cu instrumente științifice și definit ca atare pe la sfârșitul anilor '70, de către două psiholoage americane, Pauline R. Clance și Suzanne A. Imes. El s-ar defini astfel: convingerea profundă, paralizantă uneori, că ești un mic impostor, escroc, în mediul în care performezi, în ciuda calificărilor și performanțelor obiective care contrazic această senzație.

Persoanele care suferă de sindromul impostorului cred că nu-s suficient de inteligențe și că, printr-un context de împrejurări sau grație norocului, au ajuns la acel statut sau recunoaștere profesională. Și că, mai devreme sau mai târziu, impostura lor va fi deconspirată. Numeroase studii au confirmat că sindromul apare atât la bărbați, cât și la femei, în majoritatea domeniilor de cercetare, în creație sau la locul de muncă.

Autorul premiat britanic de povestiri și romane SF, Neil Gaiman, este faimos și pentru faptul că a fost printre primii bărbați care au recunoscut public că suferă de impostorism. Într-o discuție cu Amy Cuddy, Gaiman povestea că, până să i se publice primele două cărți, „mă prefăceam tot timpul, fiindcă lumea îmi dădea bani ca să scriu cărți și nu exista nicio garanție că aveam să vin cu ceva care să fie măcar publicabil. Pur și simplu, nu știam ce făceam. (…) În primele optsprezece luni, dacă ar fi venit cineva și mi-ar fi spus: «Dumneavoastră, domnule, sunteți un escroc», aș fi răspuns: «Da, aveți absolută dreptate»".

Publicitate

Cuddy mai susține, în cartea sa, Prezență, că, din cauza acestor percepții negative, au existat cazuri de cercetători care s-au retras din meserie, cu impresia că ei nu ar fi reușit să aducă plus valoare la locul de muncă.

Dar printre profesioniștii din România s-a discutat public despre această boală? Am încercat să culeg câteva trăiri personale, din diverse domenii. Mulți m-au refuzat, cu argumentul că e o temă prea intimă ca s-o facă publică. Alți cercetători, pur și simplu, nu-l simțiseră niciodată.

CHIMISTUL RADU-SILAGHI DUMITRESCU: „ȘI DACĂ NU EU AM FOST CEL MAI BUN?"

„Concursurile didactice pentru care am candidat au fost toate din cele «cu un singur candidat». Aproape toate concursurile din țară sunt, cred eu, decise în avans de către autoritatea care numește comisia și definește tema/bibliografia concursului. Unii potențiali candidați sunt și azi atenționați în față «pentru cine e de fapt postul».

Deși am obținut a doua medie de absolvire a facultății și deși după diverși indicatori «scientometrici» am ajuns printre cei mai bine clasați cercetători din țară pe domeniul meu (în ciuda vârstei de doar 41 de ani), am avut la fiecare dintre aceste concursuri senzația unei situații manifest criticabile. O situație în care nu e clar dacă într-adevăr câștigă cel mai bun dintre posibilii candidați. Acest sentiment este justificat în bună parte de diferența semnificativă de standarde academice între România și țările de unde vin principalii mei competitori în domeniul științific: Germania, Anglia, SUA, Franța, Suedia etc.

Publicitate

În fapt, dacă am alege la întâmplare un concurs de CV-uri între angajații unei universități de top din România și ai uneia de top din Germania și am compara angajat cu angajat, pe sistemul meciurilor din Cupa Davis, sentimentul meu este că partea română ar pierde meciul aproape la zero. Mă simt foarte neconfortabil cu această realitate și sper să pot contribui măcar indirect la schimbarea ei în bine. O senzație similară poate să apară în situațiile în care se face o numire într-o comisie sau într-o funcție, prin decizia unei singure persoane și fără cenzura votului.

Citește și: Cele mai inutile facultăți din România

Am fost de câteva ori într-o astfel de situație; rămâne întotdeauna dubiul dacă nu cumva alții ar fi fost mai nimeriți pentru acea numire. Discuția despre oportunitate/legitimitate poate continua la infinit în astfel de situații, întrucât criteriile de legitimitate pot fi complexe și greu de corelat (experiența administrativă, didactică, viață, antecedentele etice, numărul de publicații științifice, calitatea acelor publicații, experiența în străinătate și în țară, vârsta etc.).

Un ultim exemplu este cel în care mi s-a propus să înființez (cu sprijinul unei echipe de management, care ar fi alcătuit un proiect de depus la competiții internaționale de finanțare) un institut de cercetare conex uneia dintre temele mele de cercetare care se bucura de atenție sporită în mass-media. Prin raportare la institutele credibile și competitive din lume, mi s-a părut o idee nesustenabilă. Am fost siderat să aud ulterior de la colegii specialiști din străinătate, dintre cei serioși din țările competitive, că ar fi trebui să îmi asum răspunderea și să încerc înființarea acelui institut."

SCRIITORUL MARIUS CHIVU: „CU CÂT CITESC MAI MULT, AM IMPRESIA CĂ N-AM CITIT, DE FAPT, NIMIC"

Fotografia via Facebook

„Nu doar că mă simt un impostor, dar uneori chiar cred că sunt. Să devii expert în ceva înseamnă că abia atunci ai atins nivelul de la care începe cu adevărat cunoaşterea acelui domeniu. Diploma este doar o bornă, nu o linie de sosire; un certificat, nu o certitudine. Cu cât citesc mai mult, cu atât am impresia că n-am citit, de fapt, mai nimic. Conexiunile se înmulţesc, iar perspectivele se adâncesc cu fiecare carte citită. Rafturile se înalță pe măsură ce mă apropii de ele. E ca atunci când urc pe un munte doar pentru a vedea mai bine munţii din zare.

«Şi ai citit toate cărţile astea?», mă întreabă prietenii când îmi văd biblioteca. Mirarea lor e îndreptăţită pentru că, nu ştiu cum se face, dar biblioteca mea are mai multe cărţi necitite decât citite. Când dau peste liste cu lecturi esenţiale, lipsurile îmi apar cu atât mai numeroase. De fiecare dată descopăr că am de recuperat tot mai mult. Studiezi pentru a face loc necunoaşterii; ca şi cum n-ar exista diminuare, doar adăugire.

Publicitate

Importanţa a ceea ce ştii se transferă permanent asupra a ceea ce încă nu ştii. Or, cu acest complex al permanentei recuperări, al unei pretenţii de sine niciodată safisfăcute, nu ai cum să nu te simţi inadecvat sau limitat. Sau chiar ruşinat, când trebuie să te desfăşori în faţa unei audienţe. Faci eforturi pentru a te menţine pe o iluzorie linie de plutire. Însă, oricât de bun ai ajunge, nu poţi fi decât sub nivel, mereu puţin sub linie".

MEDICUL INTERNIST NICOLAE REDNIC: „SUNT SITUAȚII ÎN CARE PACIENȚII MĂ SUPRAESTIMEAZĂ"

„Sentimentul că ești supraevaluat, pe nedrept, apare des în viața profesională a unui medic în legătură cu aprecierile pacienților și, mai rar, în urma atenției și laudelor colegilor tăi sau reprezentanților companiilor farmaceutice. Nu am un sindrom de impostură în accepția lui completă, nu cred că mi-am câștigat pe nedrept poziția profesională, în dauna altora, și nu mi-e teamă mereu că limitele mele, numai de mine știute, vor fi dezvăluite tuturor. Dar unele «simptome» ale acestui sindrom mă sâcâie frecvent.

În relația zilnică medic-pacient, sunt două situații în care mă simt supraestimat de către bolnavi. Odată de către aceia care mă aleg pe mine și-mi spun: «Numai dumneavoastră mă puteți ajuta, mă puteți salva!». A doua, când îmi atribuie mie vindecarea lor, care, de fapt, se datorează evoluției naturale a bolii sau unui lucru necunoscut sau ignorat de mine. În primul caz, știu că faima mea, care mi-a așezat numele în vârful listei acelui pacient, ar putea fi formată mai ales de recomandările bolnavilor care mi-au apreciat comportamentul și nu aptitudinile profesionale.

Publicitate

În medicină, poate mai mult decât în alte meserii, a fi «afectiv» înseamnă a avea succes. Apropierea omenească a medicului față de pacientul lui este necesară, dar, de una singură, nu vindecă; de aceea, atunci când intuiesc că trăsăturile mele umane, mai mult decât cele profesionale, l-au determinat pe bolnav să mă considere ultima lui speranță, îmi apare unul dintre simptomele sindromului de impostură și, în sinea mea, sunt nemulțumit.

În al doilea caz, cel al conferirii mie, nejustificat, a meritelor vindecării lui, simptomul este același. Oamenii se vindecă uneori natural, iar alteori inexplicabil, în schimb atribuie însănătoșirea unui gest al meu, absolut neînsemnat. Măiestria mea, și în acest caz, nu este decât una verbală. Alinarea unui bolnav are multe laturi. Cea psihologică e importantă, totuși. Când îmi sunt proslăvite gesturile terapeutice cele mai facile, unele false, simt semnele de boală a sindromului de impostură".

CRITICUL ȘI TEORETICIANUL LITERAR MIHAELA URSA: „UNEORI MĂ SIMT CHIAR ȘI MAMĂ IMPOSTOARE"

Fotografie via contul de Facebook al Mihaelei Ursa

„În studenție, un profesor mă anunțase că sunt șefă de promoție și mă lăuda pentru o lucrare pe care o scrisesem. Eu i-am răspuns: «Bine că am terminat la timp facultatea, înainte să se afle că sunt o impostoare!» Iar el mi-a răspuns: «Să nu mai spui asta niciodată!» De atunci, am repetat-o încă de multe ori, cu convingerea că expunerea propriilor fragilități te face, de fapt, mai puternic.

Mă simt impostoare de multe ori și în viața de dincolo de cărți. În tinerețe, după ce mă căsătorisem, eram mereu intimidată de soțiile cu ani de experiență, de parcă ar fi compus un club din care urma să fiu exclusă. Uneori mă simt mamă-impostoare: când copiii erau mici, mi-era groază de sprâncenele ridicate de alte mame, care păreau să fie angajate pe durată nedeterminată pe postul ăsta. Acum mă lovește când enunț reguli și când fac programe sau când dau sfaturi pe care adolescentele mele nu le solicită, ba chiar le detestă.

Citește și: Toate lucrurile nasoale pe care le îndură mamele din România

Mi-am depășit senzația de impostură când am putut să interiorizez gândul că viața nu e un concurs de popularitate. M-am educat să admit că e în regulă să-ți stabilești singur prioritățile și să greșești, că e frumos să accepți laudele și să le dai măcar importanța pe care o acorzi criticilor. Îmi este clar acum că adevărații impostori sunt doar cei care strigă despre alții că sunt astfel. La fel de clar îmi este că te simți impostor dacă cineva important pentru tine te-a făcut să te simți astfel. Nimeni nu se naște cu sindromul impostorului în el, așa că nimeni n-ar trebui să-l accepte ca natură.

Cu toate astea, știu că sunt victima sindromului când spun «voi încerca» în loc de «voi face și voi drege»; când folosesc prea des «se pare» și «se poate» în ce scriu, pentru că-s convinsă că nu toți trebuie să mă creadă pe mine; când vorbesc în public, în fața unor oameni pe fețele cărora nu citesc nicio îndoială și nicio curiozitate reală, indiferent de nivelul lor de competență; când refuz să vorbesc sau să scriu despre ceva ce cred că nu stăpânesc suficient de bine; când accept să vorbesc despre lucruri despre care nu-mi place decât să scriu sau pe care nu-mi place decât să le citesc; când mă trezesc că uit un nume de autor în timp ce vorbesc, pentru că mă gândeam c-o să-l uit sigur; când fug cât colo dacă trebuie să fiu prezentată unui scriitor, unui teoretician sau unui eseist care-mi place, pentru că nu suport gândul că-i voi spune o banalitate.

PROFESORUL DE FILOSOFIE DORU CĂSTĂIAN: „DACĂ AM SUCCES, E DATORITĂ NOROCULUI"

Fotografie via contul de Facebook al lui Doru Căstăian

„Există cel puţin două momente în viaţa mea când succesul m-a paralizat. Unul dintre ele a fost în primul an de facultate, când poeta Constanţa Buzea mi-a dat un răspuns destul de substanţial şi voluminos la un pachet de poezii pe care-l timisesem revistei România literară. Era greu să primeşti un răspuns care să nu te desfiinţeze. Şi, cu toate acestea, răspunsul, în mare parte pozitiv şi încurajator, m-a paralizat. N-am mai scris niciodată poezie altfel decât pentru sertarul meu.

Al doilea moment a fost tot unul legat de literatură. După ce o mică proză a mea a fost primită entuziast într-unul dintre cenaclurile importante ale Transilvaniei (tot în perioada studenţiei la Cluj), efectul a fost că am simţit clar că scrierea de literatură nu e calea pe care vreau să merg. Am păstrat până azi reflexul mental de a crede că, atunci când am succes, asta se datorează în mai mare măsură norocului şi unor circumstanţe fericite, decât propriilor mele eforturi.

N-am ştiut până de curând (deşi sunt profesor de psihologie), că există un nume clinic pentru asta: sindromul impostorului. Nu cred că la mine s-a manifestat vreodată în forme grave, dar am simţit lucrurile acestea structural, constant, ca şi cum aş fi avut de-a face cu o grilă mentală. Sindromul impostorului cred că este capătul unui spectru; la capătul celălalt se află încrederea în sine nejustificată şi ridicolă a megalomanului. Arta, care este într-o bună măsură arta de a trăi, stă în cultivarea capacităţii de a rămâne lucid, de a şti în fiecare moment cât datorezi hazardului şi cât datorezi propriei strădanii".

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre profesioniștii din România:
Cum să te prefaci că muncești ca un adevărat profesionist în România
M-am dus la Dreamhack Bucharest om și m-am întors o legendă a jocurilor
Tatuatorii din Bucureşti îți arată primele tatuaje făcute pe ei, cu pantalonii în vine