Cum arătau Mineriadele britanicilor din anii 80

Azi se împlinesc treizeci de ani de la începutul celei mai lungi greve din istoria britanică. Pe 3 martie 1985, Uniunea Naţională a Minerilor a decis să renunţe la grevă. Aproape două sute de mii de membri au participat într-o dispută percepută ca luptă între politica economică a lui Margaret Thatcher şi clasa muncitoare. De-a lungul unui an, violenţa dintre minerii protestatari şi poliţie a atins cote înalte. În paralel, se încerca menţinerea producţiei de cărbuni la un nivel oarecare.

Sigur, n-a fost numai o atmosferă de răscoală. Keith Pattison a petrecut opt luni în localitatea minieră East Durham din Easington Colliery (care apare şi în filmul Billy Elliot), unde a documentat fotografic greva. Cartea lui din 2010, No Redemption, în colaborare cu scriitorul David Peace (Red Riding, The Damned United), avea să scoată la iveală unele din cele mai emoţionante imagini capturate în dispută. Am fost să-l vizitez în Berwick-upon-Tweed pentru o discuţie despre grevă şi fotografii.

VICE: Hai să începem cu începutul. Cum ai ajuns să fotografiezi minele din East Durham?
Keith Pattison: La vremea aia, mă străduiam să trăiesc din documentarea fotografică a proiectelor de artă. Asta se întâmpla într-o perioadă când nu era suficient să te foloseşti de un aparat digital. Trebuia să ştii ce faci. Am lucrat în Sunderland, unde artiştii erau conectaţi la diverse industrii, cum ar fi construcţia de nave sau tancuri, şi erau îndemnaţi să fie creativi. Doamna care conducea proiectul avea contacte în Easington şi a găsit o portiţă pentru documentarea grevei dintr-o altă perspectivă. M-au trimis pe mine. Am fost reticent la început, pentru că nu mă credeam suficient de bun. După o singură oră petrecută acolo, mi-am dat seama că nu-mi doresc să fiu în altă parte.

Ce părere au avut minerii despre faptul că au un fotograf? S-au întrebat de ce parte a baricadei eşti?
Cred că membrii uniunii s-au amuzat când i-am întrebat dacă au nevoie de un fotograf. Nu vedeau utilitatea. Acum treizeci de ani, chestiile astea nu erau la îndemâna oricui, iar minerii stăteau la mila presei naţionale sau a BBC-ului. Dar niciodată nu poţi şti sigur cum reacţionează o comunitate atât de unită când trebuie să primească un nou membru. Oamenii te pot privi ca pe un dubios cu un aparat foto. Am avut norocul să mă primească printre ei, bucuroşi că în sfârşit cineva e acolo să-i asculte.

A fost nevoie să ţii cont de celelalte idei vehiculate despre grevă?
Am ajuns acolo după confruntarea violentă de la Orgreave, aşa că fusesem expus la senzaţionalul din presă şi TV. M-am întrebat serios în ce mă bag. Am ajuns într-o zi ploioasă de joi, iar la intrarea în mină erau nişte tipi cu o tipsie. După câteva zile de tensiune, le-am devenit fotograf, iar ei mă protejau. Poliţia mă vedea ca pe unul de-ai lor, pentru că nu stăteam deoparte, ca ceilalţi fotografi. Eram diferit, aşa că nu prea am avut şansa să fiu văzut ca imparţial, indiferent cât aş fi încercat asta.

Care era starea lucrurilor când ai ajuns? În ce stadiu era greva?
Am ajuns în iunie şi am locuit cu un miner, chiar lângă intrarea în mină. A coincis cu îndemnul guvernului şi poliţiei ca oamenii să se întoarcă la muncă. Încercau cu disperare să sisteze revoltele, iar eu m-am trezit în miezul lucrurilor. În fiecare dimineaţă, la doi paşi de uşa noastră, se juca o piesă de teatru stradală care aducea istoria în prim-plan. Nu mai văzusem poliţişti cu echipament de protecție până atunci şi eram singurul care deţinea un aparat foto în cea mai mare parte a timpului. Chestiile astea se întâmplau şi de multe ori nu erau înregistrate, ceea ce pare o nebunie acum.

Da, se pare că documentarea e o parte importantă a oricărui protest în zilele noastre. Se întâmplă ca fotografii să fie uneori mai mulţi ca protestatarii. Însă presa a jucat un rol major în grevă. Ai avut senzaţia că minerii nu sunt reprezentaţi corect?
Frustrarea era mare. Încă din prima zi, greva a fost susţinută puternic atât de Partidul Muncitoresc şi de membrii uniunii, cât şi de restul populaţiei. Însă presa continua să relateze evenimentele în mod eronat. De cele mai multe ori, cel mai interesant lucru care se întâmpla în Easington era că oamenii urlau un pic, apoi îşi vedeau de treburile lor. Nu s-a ajuns la violenţele descrise în presa naţională. Oamenii se simţeau marginalizaţi. Nume mari ca The Mail sau The Sun îl comparau pe Arthur Scargill, liderul uniunii, cu Hitler, şi încercau să-l transforme într-un personaj demn de ură. Au făcut acelaşi lucru cu Alex Salmond în timpul campaniei Yes. E mai uşor să ataci o persoană decât o idee, ce-i drept.

Adevărata violenţă era cea aplicată la nivelul comunităţilor, pe plan ideologic.
Voiau să dărâme o industrie care definea oamenii şi locurile. Pentru partide, era o simplă bătălie ideologică cu scopul de a distruge schimbul de produse şi abilitatea de organizare a uniunii. Chiar şi minele de pe coasta de est, care dispuneau de rezerve subacvatice uriaşe, au fost considerate pierderi economice. Ironia e că s-au cheltuit mai mulţi bani în efortul de a nimici comunităţile decât ar fi costat susţinerea industriei. Şi, mai mult de atât, încă importăm cărbuni. A fost vandalism la nivel înalt.

Observ o chestie la fotografiile tale: simţul realităţii. Nu ai surprins senzaţionalul, ci frumuseţea modului în care comunitatea s-a mobilizat.
Erau o mulţime de fotografi care lucrau pentru publicaţii de stânga: Partidul Muncitorilor Socialişti, Partidul Muncitorilor Revoluţionari etc. Ei documentau evenimentele de interes major. Era mai multă violenţă în Yorkshire, aşa că majoritatea fotografiilor sunt de acolo. Probabil că am fost un pic laş, n-am vrut să iau parte la chestii prea dure. Aşa că am rămas în Easington şi m-am concentrat pe flux şi reflux. După luna petrecută acolo, m-am simţit atât de legat încât am fost nevoit să vând printuri în stânga şi în dreapta ca să nu plec. La sfârşitul lui August, oamenii se ţineau tare pe poziţii şi nu aveau de gând să renunţe. Poliţia deţinea controlul minei, iar restul stăteau lipiţi de garduri sau îşi ridicau moralul unui altuia. A fost greu. Oamenii se simţeau înfrânţi, aşa că am fotografiat ce-mi ieşea în cale.

Greva minerilor e considerată un moment de politizare a multor femei din clasa muncitoare. Ai observat asta atunci?
Femeile au fost cu siguranţă stâlpii de rezistenţă şi au fost politizate intens. A fost interesant pentru multe dintre ele, care s-au simţit brusc în centrul atenţiei. Erau mai implicate ca bărbaţii, într-un fel. Erau pline de resurse şi hrăneau zilnic sute de oameni pe bază de donaţii şi în condiţii foarte grele.

Cred că una din cele mai importante fotografii e cea a votului de întoarcere la muncă. Cum era atmosfera atunci faţă de momentul în care ai ajuns acolo prima dată?
Era o atmosferă optimistă când am ajuns acolo, oamenii credeau că au o şansă. Nimeni nu se aştepta ca localitatea să fie sigiliată de poliţie. Dar în martie 1985, toţi erau epuizaţi şi dărâmaţi. Toţi aveau datorii uriaşe şi niciun beneficiu. Erau arestaţi pentru lucruri mărunte, li se făceau dosare penale şi li se lua orice şansă de a mai lucra vreodată. Nu cred că votul a venit ca o surpriză. Probabil că greva s-ar fi dezumflat oricum de la sine, iar asta a fost o revenire ceva mai demnă. Asta se întâmpla însă după un an. Nu poţi să nu te întrebi dacă ai putea face faţă un an la aşa ceva. Să fii distrus zilnic în presă, să n-ai bani şi să trăieştii din donaţii. Mulţi oameni s-au simţit prost, pentru că au avut din ce trăi.

Ce crezi că a simbolizat greva minerilor la nivel mai amplu? Şi cum crezi că şi-o vor aminti oamenii pe viitor?
Pentru capitalism, a reprezentat momentul în care muncitorilor li s-a luat puterea. A venit la pachet cu modificarea legilor în industria financiară. Părea să fie cheia către schimbarea naţională, dar lucrurile n-au stat chiar aşa. Acum avem parte de dezechilibru la nivel înalt, de bănci care au dus ţara în colaps şi o clasă muncitoare umilită, care e în mod constant dată la o parte.

Crezi că a fost sfârşitul organizării şi al implicării politice în masă din partea clasei muncitoare?
Da, însă oamenii sunt mândri de munca fizică şi că fac parte din clasa muncitoare. O să fie greu să-i organizezi pe cei care servesc cafea şi fac pizza. Thatcher a făcut o chestie inteligentă când a luat puterea uniunilor: a distrus şi infrastructura care politiza oamenii şi care îi ajuta să se implice politic prin intermediul locului de muncă. A lăsat porţile deschise unor impostori politici şi unor arivişti care habar n-au ce se întâmplă în comunitatea clasei muncitoare. Oamenilor nici nu le trece prin cap că ar putea să se implice în politică.

A avut Easington vreun efect personal asupra ta?
Primul meu fiu s-a născut în ziua încetării grevei, aşa că am fost distras. După eveniment, am mai lucrat o vreme pentru uniune, dar m-am îndepărtat uşor şi am început să uit. Mi-am adus aminte de fotografii abia când am citit cartea lui David Peace. Asta se întâmpla în 2010, în pragul formării unui posibil guvern Tory. Fotografiile au redevenit de actualitate. Chiar şi după 13 ani de funcţionare a Partidului Muncitoresc, mi-am dat seama cât s-a pierdut.

Mulţumesc, Keith.

Găsești restul de imagini mai jos.

Copii aşteptându-şi rândul la masă. Autorităţile locale au dat voie grupului de susţinere să folosească bucătăria şcolii în timpul vacanţelor şcolare.

Kevin Lee adună cărbuni de pe plajă pentru pensionari, care nu mai primeau gratuităţi pe timp de grevă. Ca în scena de final din Get Carter, deşeurile din mină erau aruncate în mare. Bucăţi mici de cărbune se separau de restul gunoiului şi fie reveneau pe mal, fie erau trase din apă cu plasa de pescuit.

Mina Dawdon, lângă coasta din Easington. Formaţia minei cântă şi dansează în faţa Colliery Welfare Hall, proaspăt întorşi de la Gala Minerilor din Durham. Mina Dawdon a fost închisă în 1991.

Formaţia minei Seaham marşează prin faţa Primitive Methodist Hall. În spate, mina Seaham.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre mineri:
Copiii mineri ai Boliviei
Am coborât în mină și am înțeles cât de praf e viața de miner
Fotografii cu orașele din România în care industria a murit