​Silent Hill 2 a fost jocul care m-a făcut să mă urăsc

Silent Hill era înainte o capcană idilică pentru turiștii din New England. Acum e Iadul. Dacă te trezești acolo, pe străzile lui cețoase, probabil ai făcut ceva îngrozitor. E un loc unde păcătoșii sunt atrași și judecați de către spiritele străvechi și blestemate care bântuie în zonă, iar călătoria îți e modelată de propria anxietate, teamă și vinovăție.

Această prezență întunecată își are rădăcinile în cele mai întunecate colțuri ale subconștientului și aduce la viață cele mai nasoale elemente de acolo. Alții nu văd ce vezi tu, pentru că e un coșmar personalizat creat special pentru tine. E un oraș întors pe dos care are o poveste cu o profundă încărcătură emoțională, una dintre cele mai bune povești din jocurile video.

În 2001, a fost lansat Silent Hill 2 pentru Xbox și Playstation 2 și e mai tare decât primul. E un joc horror de supraviețuire, dar nu pe genul Resident Evil. E definit de atmosfera neliniștitoare, de povestea psihologică și de combinația ‚banal și groază' din filmele lui David Lynch.

Ești James Sunderland, un văduv care primește o scrisoare de la cineva care pretinde a fi soția lui moartă, Mary. „Sunt singură în locul nostru special, te aștept. " Acest loc special e, de fapt, Silent Hill, iar James conduce acolo sigur. Știe că n-are cum să fie soția lui, dar se duce oricum. Ceva îl atrage acolo.

Ajungi și găsești orașul acoperit de o ceață groasă. E complet abandonat, dar există semne de viață peste tot. O mașină e parcată într-o benzinărie cu motorul pornit. Magazinele au reclame în vitrine, panourile anunță diverse evenimente. Dar apoi totul devine și mai ciudat. Străzile se întrerup brusc și apar în mijlocul lor niște găuri negre. Pe pereți sunt scrise mesaje criptate, de genul: „Aici era o gaură care a dispărut. "

Ocazional, se aude în depărtare o sirenă de raid aerian. Ceața e înlocuită de beznă. Sunetul industrial al unei mașinării umple tot aerul. Pereții sunt ruginiți și metalici.

Ca și cum toate astea n-ar fi de ajuns, personajul, Sunderland, se mai confruntă pe parcurs și cu o serie de monștri oribili. Niște saci de carne proțăpiți pe două picioare ; asistente medicale cu tumori grotești pe față ; păianjeni făcuți din brațe și picioare de manechine din plastic. E cea mai dubioasă colecție de inamici pe care am văzut-o în vreun joc video.

Sunderland are și un urmăritor, numit de fani Cap de Piramidă, care rămâne anonim pe tot parcursul jocului. Această creatură, al cărei cap e un triunghi de metal mare și stacojiu, îl urmărește pe Sunderland ca o umbră și uneori încearcă să-l omoare. E omniprezent, imposibil de ucis și îngrozitor. N-o să uit niciodată primul moment în care l-am văzut cum stătea, perfect nemișcat, și se uita la mine. Momentul acela mi-a transmis tot ce trebuia să știu despre el. Nu reprezentam o amenințare pentru el și avea un interes special pentru mine.

Căutarea lui Mary – sau a persoanei care a trimis scrisoarea – îl duce pe Sunderland într-un spital, un bloc de apartamente și o închisoare veche. Am învățat despre istoria tulbure a orașului din documente și bucăți de ziare. Am întâlnit mai multe personaje, printre care o femeie seducătoare și enigmatică pe nume Maria, care seamănă în mod sinistru cu răposata mea soție. Pe parcursul poveștii, cu cât am aflat mai multe despre căsnicia lui James, cu atât am început să mă simt neliniștit. Ceva nu era în regulă.

Sunderland ajunge în cele din urmă la locul special al lui și al soției sale – un hotel de pe marginea unui lac sinistru. Același în care au fost cazați când au vizitat Silent Hill înainte să moară ea. M-am luptat cu mai multe creaturi oribile până am găsit vechea lor cameră. Am intrat și, acolo, Silent Hill 2 mi-a tras în stomac un pumn emoțional care m-a doborât.­­

La televizor merge o casetă video distorsionată, iar James se așează și se uită la ea, imbecilizat. Îl arată pe el pe patul de spital al soției sale, în timp ce o sufocă cu o pernă. În tot timpul acesta, controlasem un ucigaș. Am vrut să mă uit la scrisoarea din inventar, dar nu mai era. Nu existase niciodată ; Sunderland fusese chemat în oraș ca să fie judecat pentru ceea ce făcuse. Era unul dintre păcătoșii programați la Judecata din Iad.

E un truc ieftin, dar eficient. Am fost manipulat să empatizez cu Sunderland și m-a întristat povestea tragică a soțului deprimat care își caută iubita soție. Am crezut că el era victima bântuită de monștri malefici. Dar totul e în capul lui, toate creaturile alea bolnave sunt produsul propriei lui imaginații. E definiția naratorului în care nu poți avea încredere și a reușit să mă păcălească într-un mare fel.

Echipa Team Silent, inspirată parțial de picturile lui Francis Bacon, a creat acești monștri ca să reflecte tulburarea mintală a lui Sunderland. Ființele alea dubioase reprezintă pacienții din spital aflați în agonie. Manechinele sunt manifestări ale frustrării lui. Asistentele…e evident cine le-a inspirat.

Și mai ciudat e că fiecare creatură e ușor sexuală, cu picioare feminine și suple și decolteuri.

Despre urmăritorul cu cap de piramidă nimeni nu are o idee clară în afară de Team Silent, dar o teorie populară susține că ar fi un călău justițiar din altă lume și semnifică dorința lui Sunderland de a fi pedepsit pentru uciderea lui Mary. Sau poate e doar un tip cu o piramidă pe cap. Nu contează oricum, pentru că prezența lui constantă și sumbră îl face un dușman permanent de temut.

Toate lucrurile astea profunde și morbide fac Silent Hill 2 foarte special, diferit de alte jocuri de același gen. Totul susține firul narativ, de la monștri până la oraș în sine. Totul e atât de nuanțat și serios încât e foarte trist că jocul nu a mai avut succes în ultimii ani.

La paisprezece ani după lansarea lui, puțini creatori de jocuri video s-au apropiat de nivelul acesta de storytelling. Iar acum că Team Silent nu mai există – s-a desființat în 2004 – sunt slabe șanse să mai experimentez magia aceea în același fel. Developerii occidentali care au preluat seria de atunci fac jocuri horror decente, dar cărora le lipsesc provocările și subversivitatea originalului. Nu sunt groaznice, dar nici nu sunt Silent Hill.

Silent Hill 2 e un joc care mi-a bântuit visele mult timp după ce l-am terminat și care s-a furișat și în gândurile mele de peste zi. După ce s-a tras cortina și l-am văzut pe Sunderland în toată splendoarea lui de ucigaș, am fost torturat de emoții conflictuale. A făcut un lucru îngrozitor? Absolut. E un monstru? Probabil. Dar tot am simțit nevoia să-l mențin în viață până la final. Am simțit nevoia să-l protejez de demoni. E un joc care mi-a intrat sub piele și m-a făcut să gândesc și să simt. Tastele de control sunt greoaie și vocea e îngrozitoare, dar toate astea fac parte din farmecul lui. Nu va mai exista niciodată un astfel de joc.

Dar există, totuși, speranță pentru serie. Următorul joc, Silent Hills , va fi dirijat de creatorul Metal Gear Solid , Hideo Kojima, un developer care știe să se joace cu mințile oamenilor. Nimeni nu e mai potrivit decât el pentru sarcina asta. Lucrează la joc în colaborare cu Guillermo del Toro. Jocul va apărea anul următor și s-ar putea să scoată seria din căcat.

Urmărește-l pe Andy pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe jocuri video pe VICE:
Cum era să fii gamer în România anilor '90
Jocurile video au povești mai mișto decât filmele
Am vorbit cu creatorul jocului „Lara Croft", despre cum jocurile video sunt bune pentru copii