Sunt într-un taxi care merge cu 80 km/h prin București. Aproape de cimitirul Bellu, la Eroii Revoluției, este un panou pe care scrie „Ferentari". O săgeată indică la dreapta. Taximetristul virează brusc și spune:

I-am mulțumit că m-a adus, pentru că-mi încercasem norocul cu vreo trei taximetriști înainte, care m-au refuzat tot pe tema destinației. Totuși, ce nu știa el e că, în rondul unde întoarce tramvaiul 11, pe Zețarilor 2, sunt zeci de cetățeni veniți la terasa La băiatu' care vor pleca, cel mai probabil, cu taxiurile.

Sunt la Party-ul din Ferentari, organizat de scriitorul Adi Schiop. Mă integrez perfect într-un pâlc de tineri moderni, veniți ca un stol compact de păsări călătoare care au migrat de prin alte părți ale orașului. Toți vrem să ne distrăm cum se cuvine într-o seara de sâmbătă.

Lângă linia de tramvai, urcat pe un trotuar, sfârâie un grătar cu mici în jurul căruia e o coadă constantă. Salut câțiva amici jurnaliști, murdăriți de muștar la gură, și mă îndrept spre sala de unde se auzeau manelele care nu m-au lăsat să stau jos până la patru dimineața.

Scriitorul Adi Schiop anunța pe wall-ul evenimentului că din intrarea de 15 lei, zece lei sunt pentru lautarii care au cântat toată noaptea și cinci lei îi rămân lui. Eu i-aș fi dat lui Schiop și mult mai mult de cinci lei, ca să mă absolv de păcatul că n-am dat bani pe excelenta lui carte Soldații. Poveste din Ferentari.

E puțin trecut de ora 12 și în sala mare muzicienii tocmai demarează primul set de muzică live. Intru chiar când solistul scandează „JURNALIȘTII, JURNALIȘTII, JURNALIȘTII!", în uralele celor prezenți.

Mă unduiesc printre prieteni, reporteri, colegi actori, fețe cunoscute de la proteste ecologice și alți oameni pe care-i văd pentru prima dată. Cântăm, strigăm la unison și ne pasăm de la unii la alții berile calde. Nu prea vrea să plece nimeni de la distracție ca să mai ia băuturi.

Între reprizele de muzică live se dă drumul la radio. Mergem spre sala cu păcănele, de unde se iau proviziile de alcool. E aprilie și e cald ca-n iulie. Se bea mult, iar sticlele nu mai apucă să se răcească în frigidere. Nu se scandalizează nimeni. Se fac cocktailuri inedite, gen Unirea cu Fanta. Not bad.

Și lăutarii citesc VICE

La coadă mă abordează Valută, unul dintre băieții care schimbă constant hârtiile de o sută de ron, în de zece lei, ca să dai cât mai multe dedicații. Spune că inima i-a fost furată de amica mea Cristina, sosită în vacanță de Paște din Elveția. Felul lui de a o complimenta sunt dedicațiile și speră să nu mă supere cu asta.

Îmi arată fotografii cu soția și cele trei fete ale lui. Apoi îmi amintește de o idee care mă bântuie de mult, ceva drăguț împotriva monogamiei:

Pentru că nu mai găsim locuri la mese pe terasă, ne luăm berile și micii și ne așezăm pe trotuarul din fața crâșmei, peste linia de tramvai.

Un prieten amețit saltă micii de pe șinele metalice. În ochii întredeschiși e groaza: se teme că s-ar putea ca un tramvai să-i secere micii și să rămână fără ei.

Cele patru ore pe care le-am dansat fără oprire au fost, de altfel, și singurele în care nu m-am torturat, gândindu-mă în toate felurile dacă nu cumva e cam nașpa ca hipsteri, intelectuali și activiști să vină să acapereze o locație dintr-o comunitate defavorizată a Bucureștiului.

Mulți s-au grăbit să tragă concluzii scandalizante pe wall-ul evenimentului, chestie cumva de așteptat, într-o țară în care nicio coeziune între maneliștii și hipsteri nu rămâne fără mustrări ideologice.

Inițial, m-am gândit că e un non-subiect și că ar fi tare aiurea să generalizezi și să suspectezi de intenții nasoale diferite grupuri sociale, care se adună pe baza intereselor comune (artă, muzica etc).

Apoi, mi-am dat seama că e o discuție care chiar trebuie purtată, după ce am citit un articol post-party în Ferentari, în care autoarea reușea să întărească unele din cele mai nocive clișee, avântată probabil într-un exces de toleranță:

Una dintre replicile la articolul ăsta i-a aparținut actriței rome Mihaela Drăgan:

Nu știu de ce se adună lumea la astfel de petreceri. Dacă o fac cu sinceritate sau din dorința de superioritate socială, așa cum sunt acuzați uneori.

În urma disputelor din online, simt nevoia unei declarații de intenție. Personal, petrecerile astea mi-amintesc de perioada vieții mele când mă rupeam la maneliadele primelor majorate și pe terasele bubuite din cartier, care acum au devenit „restaurante de lux".

Totuși, o asemenea petrecere are o dinamică simplă: dacă participi ca să te distrezi, cred că ai atins scopul adunării. Dacă vii ca să te simți zeu al toleranței într-un mediu „exotic", față de o comunitate defavorizată, ești, cel mai probabil, cam dubios.

All in all, nu-mi amintesc când m-am simțit ultima oară atât de bine. Și dincolo de dezbaterea idelogică, suntem animale avide după endorfină, iar tot circul astă pre și post factum n-au umbrit nicicum experiența pozitivă a party-ului.

Urmărește-l pe George Popescu pe site-ul său.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și despre romi:
Răspunsurile astea ale unor elevi din București îți arată frumusețea și mizeria lumii din jur
Pentru copiii romi din Baia Mare beatboxul e singura ieșire din ghetou
Dependenții de heroină sunt forțați să spele pe jos prin secțiile de poliție