FYI.

This story is over 5 years old.

Am vorbit cu trei deținuți și un gardian din Aiud, transformaţi în cărţi umane

Penitenciarul din Aiud e o bibliotecă cu o mie de cărţi umane, din care am putut să citesc doar trei.
30.6.15

Vinerea trecută, mai mulţi deţinuţi din toată ţara au fost transformaţi într-o „Bibliotecă vie". Evident, asta nu înseamnă că i-a lipit cineva între nişte plăci prefabricate de PAL, ci că ei s-au purtat ca nişte cărţi vii şi şi-au spus poveştile de viaţă vizitatorilor. Conceptul de bibliotecă vie este folosit de ONG-urile din jurul lumii ca să ajute oamenii să empatizeze cu diverse categorii defavorizate, de la oameni ai străzii, la dependenţi de heroină, şi a prins şi-n România ultimilor ani. Mi se pare logic să fie incluşi şi deţinuţii în aceste categorii, mai ales că-n unele din închisorile de la noi din ţară sunt nevoiți să bea apă prin şerveţele umede.

Citeşte: În puşcăriile din România se bea apă prin şerveţele umede

Am vizitat biblioteca umană a Penitenciarului Aiud, care se mutase la Casa de Cultură „Liviu Rebreanu", ca să aflu cum e să citeşti un om ca pe-o carte. M-am uitat prin catalogul bibliotecii, dar am fost un pic dezamăgită că doar trei persoane aveau cazier şi restul erau doar oameni care lucrează în penitenciar. Mai jos ţi-am făcut un rezumat al tuturor cărţilor vii cu care am vorbit acolo, ca să vezi cum e să ajungi după gratii în România.

Alin Florin Gheorghe

33 de ani, un an, două luni și trei săptămâni de închisoare

CAPITOLUL 1: Cum am ajuns la puşcărie

M-au prins băut cu mașina. Am fost mai tupeist și m-am ars. Prietenii m-au avertizat. Dacă nu eram băut, nu ajungeam aici. M-a pârât cineva care avea ciudă pe mine, aia a fost. Prima zi a fost rău de tot, gândurile, de aia e rău, că nu te omoară nimeni.

CAPITOLUL 2: Detenţia ca femeie de serviciu

Detenția nu a fost grea deloc. Marți mă eliberez. Dumnezeu mi-a dat regimul ăsta, deschis. Lucrez la deservire, un fel de femeie de serviciu. Pompier îi zic ăștia înăuntru, eu îi zic piccolo. Am ajuns asta, pentru că aveau nevoie de un om de încredere și eu am dovedit că sunt unul. Am legitimație, uneori merg și afară și fac curat prin birouri, mă întorc seara să dorm. E altfel la regimul ăsta, ai mereu o ușă deschisă. Nu stai doar în cameră să îi auzi pe alții cum sforăie. Suntem 17 în cameră, dar avem 22 de paturi. La baie ai voie de două ori pe săptămână. Mulți se plâng: de condiții, că sunt ploșnițe, toți se vaită, dar și lor parcă le e frică de apă sau ceva, dacă mă înțelegi…

Citeşte şi: Am vorbit cu deţinuţii din penitenciarul Aiud despre libertate

CAPITOLUL 3: Puşcăria te face psiholog

Am învățat să cunosc omul foarte bine și foarte repede. Acum pot să-l citesc cu adevărat. Înainte eram naiv, botanist, cum zic ăștia, adică prost. Regulă: ce auzi când te scoate pe secție, pe afară, nu trebuie să spui în cameră, nu știi niciodată cine te toarnă. Mulți nu suportă stresul ăla că e polițaiul pe lângă ei, dar te obișnuiești.

CAPITOLUL 4: Spaima de gura lumii

La eliberare te gândești la ce zice lumea. Eu sper să trec peste asta. Bine că n-am omorât pe nimeni sau ceva. Sper să nu mai ajung aici, chiar dacă o meritam, că am tot condus și băut, şi fără permis. Oricum, nu se știe niciodată, are loc un accident, îl împingi pe unu' și…

Ioan Marian Muller

25 de ani, închis de trei luni şi o săptămână

CAPITOLUL 1: Cum am ajuns la puşcărie

Sunt închis pentru conducere fără permis… a patra oară. Nu am avut timp să îl iau, acum stau să îmi fac pedeapsa, mi-au dat doi ani și două luni. Pot să spun că mi-am căutat penitenciarul cu mâna mea. Am luat sala și, înainte cu vreo patru zile de traseu, am avut un accident și de acolo mi s-a tras: cazier, dosar penal şi locul ăsta.

CAPITOLUL 2: Puşcăria e armata pe care nu ai vrut s-o faci

Pe 18 martie 2015 am ajuns în arest la Sibiu. Mi s-a părut foarte nasoală prima zi, singur în cameră. Era urât, îmi venea să fug, să mă dau cu capul de pereți. Absolut toate drepturile mi s-au tăiat. M-am simțit ca ultimul om. ULTIMUL OM! O iau ca pe o experiență, e armata pe care nu am făcut-o.

CAPITOLUL 3: Viaţa nu e aşa de neagră la regim deschis

La o ora şase mă trezesc, o cafea, se face apelul și mă duc la serviciu. M-au repartizat la regimul deschis. Lucrez la deservire, așa îmi trece ziua. Lucrez ba pe la directori, ba prin grădină, ba o curățenie, ba un gunoi. La regimul deschis, viața de după gratii e bunicică. De afară mă gândeam că e mult mai rău. De fapt, condițiile nu sunt chiar atât de penibile precum te aștepți.

Citeşte şi: Shamanelism cu deţinuţi

CAPITOLUL 4: Ce mă aşteaptă afară

Afară aveam o viață cât de cât bună, decentă. Mă ocupam de informatică, am o firmuță în domeniul calculatoarelor, un fel de PFA. Am soție și o fetiță de trei ani și cinci luni. Bine că ea e mică și nu știe. Acum mă simt foarte prost, rușinat față de prieteni.

CAPITOLUL 5: Învăţături pentru norocoşii de afară

Aveți grijă ce faceți, ca să nu ajungeți aici! Dacă totuși ajungeți, aveți grijă de voi și după eliberare vedeți-vă de treabă! Un rău se face mai repede și mai ușor decât un bine, şi afară, și în pușcărie.

CAPITOLUL 6: Fiecare-şi duce singur crucea

Tatuajul ăsta mi l-am făcut singur, acum vreo opt-nouă ani. Am avut eu o manie cu tatuajele, am luat mașina și mi-am făcut o liniuță și pe urmă am zis, hai să mai fac încă una și a ieșit o cruce.

Ioan Toma

Arestat în 2008, eliberat recent

Ioan nu a vrut să se lase pozat, pentru că „mâine nu e ieri, e altceva. De ce să îmi faci poză și să te legi de amintiri?"

CAPITOLUL 1: Prima zi de puşcărie

Prima dată când am intrat în biblioteca din pușcărie am tras Binecuvântată fii, închisoare, din vreo zece mii de volume. Am împins-o la loc și m-am gândit: „Cum poate să mi se întâmple mie așa ceva???" După câțiva ani, înainte de a mă elibera, am înțeles că poți spune despre orice că e binecuvântat, dacă te înalță. Prima zi de pușcărie e o cădere bruscă a emoțiilor, te trezești total dezarmat, simți neputința că nu te-ai putut apăra.

CAPITOLUL 2: Atitudinea lumii faţă de un fost deţinut

Nimeni nu îți poate face nimic, dacă tu crezi asta. Nu-i treaba mea ce cred ceilalți despre mine. Eu mă simt discriminat, când începe să îmi pese de părerea altora. Fiecare spune adevărul în funcție de probele pe care le are, așa e și cu justiția. Noi suntem cei care ne autolimităm, cei care ne construim ziduri în jurul nostru. Pentru mine, nu există bine și rău. Există suferință și iubire. Restul e conveniență. Tot ce îmi convine mie e bine, ce nu, e rău.

Citește și Cosmin Bumbuț a fotografiat camerele în care deținuții sunt vizați de concubine

CAPITOLUL 3: Ce înseamnă iubirea?

Atașamentul înseamnă să nu ai așteptări de la nimeni. Iubirea e altceva. E mai mare, de mai multe feluri. Eu iubesc fără atașament. Încerc să mă vindec de atașament. Atașamentul creează suferință, disperare, frică. Totul pleacă de la educație. Ea te determină să devii stăpânul gândurilor și sentimentelor tale. Dacă nu poți să îți stăpânești gândurile și emoțiile, de aici pleacă toată suferința umană.

CAPITOLUL 4: Un fost deţinut între deţinuţi

Îi apreciez pe acești oameni, îi înțeleg, am compasiune, pot avea compasiune pentru ei. De-asta am venit astăzi aici. Societatea și noi toți purtăm vina acestor suferințe, acestor neîmpliniri sau acestor temnițe.

CAPITOLUL 5: Din cuibul de vipere, la o crescătorie de vipere

Nu lucrez. Sunt liber profesionist, cresc vipere cu corn. Deocamdată, testez business-ul. Recoltăm veninul care poate fi folosit în produse cosmetice, îl comercializez. Nu îmi e frică de ele, cât am stat în pușcărie m-am vindecat de frică. Trebuia să mă apuc de ceva. Căutam o afacere din care să fac pasiune, o preocupare care să îmi lase suficient timp, să aibă valoare adăugată mare, și am găsit asta. Dacă vrei și cauți cu adevărat, primești informații.

CAPITOLUL 6: Vise de viitor

Nu am vise, nu visez nimic. Dacă nu ai angajamente, atunci trăiești împăcat. Trebuie să simți relaxarea, să fii împăcat cu tine.

CAPITOLUL 7: Lecția de viaţă

Pușcăria este o întâmplare, nu una fericită, dar se întâmplă. În acest timp, poţi să elimini sindromul minții accelerate pe care ţi-l dă societatea, pentru că te vrea om de piață, om de consum, de folosință, te vrea disperat sau te vrea bătut. Societatea civilă ar trebui să conștientizeze necesitatea reintegrării. Chiar dacă ai pedeapsă pe viață, odată și odată tot te eliberezi. Și în penitenciar ar trebui pus mai mult accentul pe asta. Stai în pușcărie ani de zile și pierzi. Pierzi contactul cu oamenii, cu mentalitatea și cerințele de afară, rămâi în urmă.

CAPITOLUL 8: Epilog şi eliberare

Când m-am eliberat, m-a însoțit până la poartă un prieten și mi-a spus cu o sinceritate brutală, în timp ce îi curgeau lacrimile: tu te duci, are cine să te aștepte, eu nu vreau să ies din pușcărie, că nu am pe nimeni.

Atilla Koble

25 de ani, agent însoțire și supraveghere

CAPITOLUL 1: Cum ajungi să lucrezi într-un penitenciar

De mic mă visam într-o uniformă, doar că nu știam care încă. Acum îmi dau seama că nu m-am înșelat, îmi place. În plus, nu voiam să părăsesc orașul, e liniștit. Sunt singur la părinți, sunt mai familist. Am făcut facultatea de drept. Aș vrea să ajung pe un post de ofițer. Dar nu în zona de reeducare, nici șef de secție, pentru că e foarte greu ca un singur om să preia problemele a peste 80 de oameni, câți sunt în fiecare secție. Plus că majoritatea deținuților nu sunt cei mai cuminți oameni.

Citește și Între două violuri și un furt de porci beți, cu un polițist într-un sat din Vaslui

CAPITOLUL 2: Ce face un agent de însoţire şi supraveghere

Îi însoțesc pe deținuți la cabinetul medical din incinta penitenciarului. În fiecare zi scot câte o secție. Mergem în formație, frumos, maximum șase. Se respectă aceleași reguli ca la deplasarea spre instanță. Lucrez de aproximativ patru ani. Deja îi cunosc, majoritatea ies la cabinet să se plimbe. Pe toți îi doare capu', că asta nu se poate dovedi. Așa au o scuză să iasă la cabinet, dar refuză să își facă analize.

CAPITOLUL 3: Cum trebuie să fii, ca să lucrezi într-un penitenciar

În job-ul ăsta nu poți să fii așa cum ești în viața de zi cu zi, trebuie să-ți iei o mască și să te porți cu deținuții ca un părinte. Până la urmă nu suntem prieteni. Dacă începi să le accepți chestii, vor tot mai multe. Ei încearcă mereu să se apropie de tine, tu trebuie să le amintești regulile. Uneori îți vine să renunți, când vezi că munca ta e în zadar. Toate astea, pentru că sistemul nu a ajuns încă la nivelul de a fi capabil de reeducare. Lipsa personalului e cea mai mare problemă.

CAPITOLUL 4: Ce am învățat despre omenire, de la deţinuţi

Odată l-am prins pe un deținut când voia să se spânzure cu un șiret de bara de la pat. Protocolul cere să chemi întăriri, pe cei de la social, care știu să aplaneze chestiile astea. După ce am anunțat, am intrat în cameră și am vorbit cu el. Situația mi-a cerut să intru în cameră, să îl conving să lase ața. Am aflat că avea probleme de familie și de aia voia să se omoare. Mulți dintre cei de după gratii vin să se cazeze în pușcărie ca oaspeți, de aia fac o infracțiune. E vorba despre acei oameni care nu au pe nimeni. Bineînțeles, înăuntru, scopul lor este să se elibereze, pentru că toți au țelul ăsta, însă nu se știe de ce, nici ei nu știu.

La final am fost şi eu „citită". Am plecat de la eveniment cu gândul de a citi zilnic măcar o carte.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre deținuți:
Enciclopedia tatuajelor rusești din închisoare Închisori norvegiene Un transsexual într-o puşcărie pentru bărbaţi Am făcut rost de ultima scrisoare a lui Gigi Becali și e fix cum îți imaginezi