FYI.

This story is over 5 years old.

jocuri video

Cum m-au ajutat jocurile pe calculator să-mi revin după dependența de heroină

Dacă pun față în față consumul meu de droguri cu obiceiul de a mă juca, am ajuns la concluzia că dependența de heroina nu e deloc un obicei.
1.2.16
Ilustrație de Heather Benjamin

Cartea mea autobiografică despre dependența de heroină, White Out, a apărut în 2013. Atunci când le-am spus oamenilor că următoarea mea carte, Gamelife, va fi despre jocuri pe calculator, mulți au presupus că va fi încă o carte despre dependență. „E ca și cum ești dependent să scrii despre dependențe", mi-a spus o prietenă. I-am spus că pentru mine jocurile pe calculator nu-mi dau deloc dependență și că heroina și jocurile nu au absolut nimic în comun. Atunci ea mi-a replicat batjocoritor „Ești în faza de negare".

Publicitate

Punctul de vedere al prietenei mele este ușor de înțeles. Mass-media își face griji constant despre copiii noștri care sunt transformați în zombie de seducția ecranelor gadgeturilor. Am fost bombardați cu povești senzaționale despre gamerii din Coreea care au murit pentru că au uitat să mănânce sau să doarmă în timpul unor sesiuni de joc maraton. Experții dezbat impactul jocurilor violente asupra atacurilor armate din școli. În sfârșit, jocurile pe calculator par să fie, pentru mulți oameni, definiția pierderii de timp, comportamentului anti-social și prostelii. În acest context e firesc să presupui că oricine și-a petrecut tinerețea lui jucându-se suficient de mult cât să fie in îndreptățit să scrie o carte despre asta, trebuie să fi fost dependent.

Jocurile pe calculator mi-au îmbunătățit și îmbogățit viața în timp ce drogurile și alcoolul m-au transformat într-un cadavru ambulant.

Și totuși, se ridică o întrebare. Spre deosebire de tutun și alcool, jocurile pe calculator nu sunt (încă) reglementate legal. Oricine are 30 de dolari și o conexiune la internet poate să-și descarce ultimul Wolfenstein (îl recomand). Oamenii ezită să pună în aceeași categorie jucatul pe calculator cu pariurile compulsive sau consumul de heroină. Istoria ne-a demonstrat că această ezitare este justificată. De la atacul lui Platon la adresa poeziei, la isteria secolului 18 împotriva romanelor, civilizația occidentală are tendința de a condamna forme inocente de artă și a transforma publicul lor în demoni neajutorați.

Citește și 8 jocuri video dubioase în care apare România

Dar întrebarea rămâne valabilă. Provoacă jocurile pe calculator dependență? În calitatea mea de dependent cu acte în regulă de o substanță cu adevărat periculoasă, dar care a și jucat jocuri pe calculator în medie cam 15 ore pe săptămână de la vârsta de zece ani, aș vrea să vă împărtășesc punctul meu de vedere.

M-am confruntat pentru prima dată cu problema potențialului jocurilor pe calculator de a dezvolta dependența, în ianuarie 2002. Tocmai îmi reveneam după dependența de heroină și trebuia să stau departe de orice ar fi avut vreun potențial dependent. Includea asta și jocurile pe calculator? Terapeutul meu, sponsorul meu de la Narcoticii Anonimi, și prietena mea susțineau că da. Aveam deja un dosar penal pe cap, plus că îmi era din ce în ce mai clar că viața este mai bună decât moartea, așa că m-am gândit, de ce să nu încerc? Aflasem deja din proprie experiență că fumatul de iarbă și consumul de alcool mă vor face să mă întorc din nou la consumul de heroină și nu voiam să risc să mă joc cu focul.

Publicitate

Am stat departe de jocurile pe calculator timp de trei ani. Într-o zi am nimerit din greșeală lângă un raft de la Best Buy și m-am surprins uitându-mă la noul joc WW2, Call of Duty. Peste o săptămână deja mi-l cumpărasem și până la sfârșitul lunii m-am reîntors la obiceiul meu din copilărie de a mă juca 15 ore pe săptămână.

A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată.

Jocurile pe calculator mi-au îmbunătățit și îmbogățit viața în timp ce drogurile și alcoolul m-au transformat într-un cadavru ambulant. Și m-au ajutat să lupt cu latura mea dependentă într-un mod pe care trebuie să-l împărtășesc, pentru că cred că revelațiile mele ar putea fi de ajutor pentru alții.

În primul rând trebuie să definim dependența. Cuvântul ăsta a fost atât de abuzat, încât și-a pierdut sensul și a devenit aproape inutil. Oamenii vorbesc despre dependența de ciocolată, de gimnastică, de televizor. Dacă „dependența" ar fi doar un sinonim pentru „obicei", toate aceste utilizări ale lui ar fi fost în regulă și am fi putut să adăugăm și jocurile pe calculator la listă. Până la urmă, cu siguranță am un obicei de a mă juca pe calculator. Mă joc mult mai mult decât fac orice altceva, mai puțin să dorm, să citesc și să vorbesc cu alți oameni. Însă e nevoie de ceva în plus ca să transforme un obicei în dependență. Unii oameni cred că acest element în plus este sevrajul. Dacă sevraj înseamnă că nu mă simt bine atunci când obiceiul meu este întrerupt, atunci da, am trecut prin sevraj atunci când n-am mai avut acces la jocurile pe computer. Am experimentat însă senzații nasoale și când n-am putut să fac sport sau să-mi petrec timpul cu prietena mea. Poate că ar fi mai bine să folosim termenul „sevraj" doar atunci când ne referim la simptome fizice: frisoane, insomnii, dureri musculare și tot așa. Însă o serie de substanțe care provoacă dependență, cum e cocaina, nu cauzează și sevraj fizic.

Citește și Cele mai tari jocuri video făcute de români, de care probabil n-ai auzit niciodată

Din cauza acestor dificultăți mulți din comunitatea medicală și de recuperare nu definesc adicția în termeni de obicei și sevraj/deprivare. În schimb o definim ca o substanță sau activitate pe care o persoană continuă să o consume sau să o facă chiar și după ce i-a cauzat consecințe negative. Această definiție separă subtil grâul de neghină. Obiceiul tău de a mânca ciocolată te-a făcut obez, ți-a cauzat diabet sau te-a făcut să-ți pierzi partenerul și tu încă nu ai scăpat de el? Pare a fi dependență. Tragi pe nas cocaină în weekenduri, dar când prietenii tăi se plâng că ai luat-o razna, tu renunți? Atunci probabil că nu ești un dependent.

De la heroină am avut o grămadă de necazuri – relații eșuate, arestări repetate, am fost nevoit să-mi amanetez televizorul – și totuși nu puteam să renunț. Într-un final, așa cum le place multor dependenți să spună, de fiecare dată când consumăm, nu puteam să mă gândesc decât cum să mă las. Dar în momentul în care dispărea efectul drogurilor, nu puteam să mă gândesc decât cum să fac rost de mai mult.

Publicitate

Pe de altă parte, de la jocurile pe calculator n-am pățit nimic. Mi-am planificat timpul de joc astfel încât să nu interfereze cu jobul, activitățile fizice, relațiile, etc. Dacă călătoresc câteva săptămâni, nu mă gândesc obsesiv să mă joc. Atunci când mă joc mă simt bine. Dar când nu mă joc, nici nu-mi doresc.

Deci, cel puțin în cazul meu, jucatul pe calculator nu întrunește nici cele mai simple condiții pentru a fi numit dependența. Însă acest test este cam superficial. Este un mod simplu și rapid de a identifica prezența unui comportament dependent, însă nu dezvăluie nimic în privința structurilor diferite ale obiceiurilor benigne versus cele patologice. Cred că a compara drogurile și jocurile pe calculator poate să ne spună ceva despre această diferență.

Punând față în față consumul meu de droguri cu obiceiul de a mă juca pe calculator, am ajuns la concluzia că dependența de heroină nu este deloc un obicei. Când consumam, doar părea că aș avea un obicei. Însă pe dinăuntru nu se simțea la fel.

Dacă te uitai la mine cu atenție în orice zi în perioada în care consumam heroină, m-ai fi văzut trezindu-mă în apartamentul meu de căcat, luând o doză, aruncând niște haine pe mine, ieșind afară, cerșind, împrumutând sau furând, facând rost de droguri, plecând acasă, luând încă o doză, leșinând, și apoi repetând aceiași pași.

Acțiunile mele erau atât de precise încât ai fi putut să-ți potrivești ceasul după ele. Însă pe interior totul era diferit. Întotdeauna, fie noapte fie zi, în spatele ochilor mă ardea viziunea imaculată a primei dăți când am luat heroină. Acea stare de high nemaipomenită. Și în momentul în care mă gândeam la heroină sau vedeam străzile de unde făceam rost sau banii pe care i-am folosit ca să cumpăr sau fețele oamenilor de la care am cumpărat sau fețele oamenilor de care am ascuns-o – toate îmi aduceau aminte de acea prima dată.

Publicitate

Câteodată drogul în sine îmi aducea vag aminte de acea prima dată, însă de cele mai multe ori tot ce simțeam era o tâmpeală. Unul din motivele pentru care am continuat a fost sevrajul fizic, cu siguranță. Însă sevrajul nu poate explica de ce m-am reîntors la heroină după 12 cure diferite de dezintoxicare, după ce m-am lăsat cu zilele, săptămânile sau lunile. Toate situațiile prin care am trecut ca să o folosesc, toate acțiunile mecanice care îmi compuneau zilele, toate acestea erau doar încercări de a mă reîntoarce la acea minunată prima dată. Faptul că nu s-a mai întâmplat niciodată a fost o tragedie pentru mine. Faptul că am continuat să încerc a fost dependența mea.

Citește și Cele mai penale jocuri de Android din România

Dependența mea a fost întreținută de faptul că nu puteam uita acea primă dată. Nu mă puteam obișnui cu ideea. Acesta este paradoxul dependenței. Creierul meu nu a înțeles niciodată că prima dată nu se mai întoarce niciodată. Ce mai încoace și încolo, au urmat toate acele tentative nesatisfăcătoare, toată durerea, degradarea și disperarea. N-am învățat nimic din obiceiul de a face rost și a folosi. Pentru că nu era un obicei. Obiceiul îl avea doar corpul meu. Acea primă dată fatală îmi cucerise mintea și sufletul.

Pe de altă parte, a mă juca pe calculator pentru mine este un obicei care implica mintea și corpul. Nu-mi aduc aminte exact de prima oară când am început să joc un anumit joc. Și nici nu este foarte distractiv. De fapt e cam de căcat. Trebuie să învăț ce face fiecare tastă, fac tot felul de greșeli, trebuie să-mi iau ochii de la ecran ca să găsesc tasta de care am nevoie. E ciudat, ca atunci când înveți să mergi pe bicicletă. Trebuie să mă familiarizez cu lumea jocului. Trebuie să mă obișnuiesc cu noile picioare ale jocului, cu noii ochi ai jocului. Însă odată ce m-am familiarizat odată ce tastele și ecranul sunt una cu degetele și ochii mei, atunci începe distracția. Atunci se deschid lumi.

Publicitate

Punând față în față consumul meu de droguri cu obiceiul de a mă juca, am ajuns la concluzia că dependența de heroina nu e deloc un obicei

Să vă dau un exemplu real de formare a unui obicei care ilustrează ce se întâmplă cu jocurile. Sunt profesor și în fiecare toamnă le urez bun venit la cursul meu studenților din anul întâi. Mulți din ei nu au mai fost într-o sală de curs până atunci. Nu prea știu ce să facă. Se uită nervoși împrejur, încercând să-și dea seama unde să se așeze. Sunt tăcuți și par inconfortabili. Mediul este atât de nou pentru ei încât le este greu să se concentreze pe ceea ce au de învățat.

Însă după câteva cursuri încep să priceapă mersul lucrurilor. Tind să se așeze în același loc la fiecare curs. Își deschid cărțile în momentul în care intru în sală. Ridică automat mâna atunci când au ceva de zis. Ochii mari și pierduți au dispărut. S-au obișnuit cu lumea sălii de clasă. Nu mai sunt nevoiți să se gândească la tot ce-i în jurul lor. Și această obișnuire deschide lumea cursului pentru ei. Se angrenează în discuții cu pasiune și inteligență și încep să învețe.

Noutatea învăluie lumea într-o lumină nediferențiată. Obiceiurile îți aranjează majoritatea lucrurilor în fundal, pentru ca tu să te poți concentra pe ce e important. Obiceiul este modalitatea pe care o folosim ca să intrăm în lumi noi. Fără obiceiuri ne învărtim la nesfârșit în cerc la suprafață.

Când eram dependent de heroina, mă învârteam constant în jurul acelei prime experiențe. Ceea ce m-a readus la viață, ceea ce m-a scos din lumea lipsită de viață a dependenței, au fost obiceiurile. Sportul, mesele regulate, un program de somn, programul de muncă. Treptat lumea s-a deschis în fața mea. Am descoperit relațiile, cariera, independența.

Publicitate

Pentru mine, recuperarea este în mare parte acumularea de obiceiuri care m-au conectat cu lumea și m-au ajutat să nu deviez înapoi în eterul dependenței. Jocurile pe calculator s-au potrivit de minune în recuperarea mea. Mă gândesc la fiecare joc ca la un obicei diferit. O configurare diferită a unor răspunsuri automate. Un circuit diferit de acțiuni, percepții și cunoaștere.

La început am fost nevoit să caut singur aceste răspunsuri. W se mișcă înainte, A la stânga, D la drepta, și cu (space) sari. O dată ce am învățat obiceiul, uit de W, A, D. Pur și simplu mă mișc printr-o peșteră, evit gloanțe, urmăresc un dragon. Această uitare a mecanicii care stă în spatele mișcării din jocurile pe calculator nu este doar o zombificare fără sens. Pentru mine este condiția trezirii la o nouă formă de viață.

Citește și Lumea tragică şi obsesivă a dependenţilor de jocuri video

Pot să-mi imaginez cum ar răspunde la asta prietenul meu sceptic în privința jocurilor. „Fără îndoială unele obiceuri sunt bune pentru tine. Văd cum sportul și programul de muncă sunt benefice pentru recuperarea ta. Aceste obiceiuri te readuc în lumea reală. Însă obiceiul de a te juca pe calculator te aruncă în lumi ireale. E doar evadare. Și nu poți să negi că jocurile pe computer au distrus viețile unora. Chit că le spui adictive sau nu. Este o pierdere de timp."

N-o să neg faptul că unele jocuri pe calculator, probabil majoritatea, sunt o pierdere de timp. Însă asta înseamnă că sunt doar niște jocuri proaste. Nu-mi pierd prea mult timp cu ele. E foarte greu să faci un joc bun. Și jocurile bune, alea care tind să mă captiveze pe mine și alte milioane de jucători, nu sunt o pierdere, ci o expansiune a timpului meu prețios.

Publicitate

Jocurile cu adevărat excelente pot îmbogăți timpul în una sau mai multe modalități. Configurarea tastelor și percepția îmi permit să descopăr noi posibilități de mișcare în spațiu. Gândește-te la mișcarea însuflețită din jocul Assassine's Creed, unde o imitare realistă a alergării transformă atingerea unei taste în capacitatea angelică de a escalada pereți și a sări din turnuri fără a păți nimic. Sau șocul fluid al confruntării din Shadow of Mordor, rostogolirile și împrejmuirile dușmanilor, sau evitarea suflurilor care te lovesc destul de des cât să te convingă ca asta nu e o fantezie. Să-mi simt cum îmi curg simțurile într-un nou tip de corp mă schimbă un pic. Lumea reală are mai multe unghiuri și spații atunci când mă întorc.

În alte situații scopul jocului nu este obiceiul în sine, ci lumea în care te transpune. Aceste lumi sunt minunate și ciudate, pline de descoperiri neașteptate. În Gamelife am scris despre cum, în copilărie, jocul The Bard's Tale mi-a demonstrat puterea mixului dintre fantezie și numere. Puteam să stau singur în pat și să-mi imaginez cum trag cu electricitate prin degete. Dar atunci când calculatorul a calculat șansele magiei bazându-se pe inteligența mea statistică și dexteritatea țintei mele, fantezia a început să devină realitate. Sid Meier's Pirates! mi-a oferit vocabularul emoțional de bază al capitalismului, arătându-mi cât de amuzant e să furi lucruri și apoi să faci profit din ele. Un joc de aventură bazat pe text, numitSuspended, mi-a arătat cum e să mori și să reînvii. Aveam 7 ani când am tastat o comandă greșită și am primit un mesaj fatal: „Sistemul care te ține în viață a fost dezactivat. Ai eșuat." Am simțit un șoc pe dinăuntru până când degetul meu a atins tastatura din greșeală și jocul a reînceput. Dintr-o dată trăiam din nou.

Toate aceste lecții puteau fi livrate prin alte modalități. Însă sensul lor e mult mai profund atunci când sunt livrate prin obiceiuri. Atunci când lecția înglobează organele mele și e legată de nervii mei, nu învăț de la altcineva, ci din propria mea experiență.

Pot să certific că în timp ce un dependent plutește în spațiu ca un astronaut într-un costum defect, un gamer se mișcă spre un Pământ mai bogat. Se profilează alte dimensiuni, limitele și granițele sunt mai slabe, viața începe iar și iar.

Michael W. Clune este profesor de engleză la Case Western Reserve University. Este autorul unei autobiografii intitulată White Out: The secretlife of heroin și Gamelife, care va fi lansată mâine de Farrar, Straus & Giroux.

Traducere: Dana Anghel

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre jocuri:
Witcher 3 te învață că naționalismul polonez e mai bun ca ăla românesc
O școală publică din Norvegia a introdus jocurile video ca materie
Fetișuri cu elfi, sex anal și canibalism: Cluburile erotice din jocul World of Warcraft