FYI.

This story is over 5 years old.

jocuri video

Ce am învăţat după ce am jucat Civilization, în care România nici nu există

Jocul ăsta m-a făcut să înțeleg că lumea nu se duce dracului. Lumea a fost acolo dintotdeauna.
9.11.15

Fotografie de Quinn Dromboski via Flickr

Seria Civilization e probabil una dintre cele mai deprimante reprezentări ale condiţiei umane din rândul jocurilor de strategie bazate pe ficţiune istorică.

Ideea jocului e simplă: îţi alegi o naţiune şi o dezvolţi, din Preistorie până în Epoca Informaţiei, în timp ce formezi alianţe sau intri în competiţie cu alte naţiuni, aproape ca în lumea reală. Fiecare naţiune are un lider emblematic, unităţi militare unice, clădiri unice şi o abilitate specială unică de care trebuie să te foloseşti cât mai bine ca să atingi victoria finală, care poate consta fie în dominaţie militară globală, fie într-o hegemonie culturală, fie într-o reuşită diplomatică, fie într-un avans inegalabil în domeniul ştiinţific.

Publicitate

Numai că, spre deosebire de alte jocuri de strategie care glorifică manevrele militare, Civilization îţi oferă alternative destule la violenţă, de la diplomaţie la comerţ, iar simplul faptul că ai de ales pe ce cale îţi dezvolţi naţiunea, te face responsabil de rezultatul alegerilor tale. Practic, eşti pus în faţa aceloraşi opţiuni cu care au fost puşi în faţă şi alţi lideri din istorie, numai că, spre deosebire de ei, tu nu beneficiezi doar de retrospectivă, ci ajungi să vezi consecinţele pe termen lung ale deciziilor pe care le iei. Ceea ce înseamnă că dacă ai comis o atrocitate, va trebui să trăieşti cu ea până la finalul jocului, asta dacă nu dai rage quit ca ultimul ofticat cu conştiinţa încărcată.

În fine, pe lângă faptul că te determină să iei decizii responsabile şi e o modalitate bună să-ţi pierzi timpul în loc să te apuci de scris la lucrarea de licenţă, aşa cum am făcut eu, seria Civilization e un pretext bun ca să tragi nişte concluzii destul de valabile despre istorie, omenire şi despre cât de bine ar fi fost dacă te-ar fi învăţat lucrurile astea la şcoală. Mai jost sunt concluziile pe care le-am tras eu.

România e la fel de irelevantă într-un simulator de politică internaţională pe cât e şi în realitate

Penultimul joc din serie, Civilization V, cele două add-on-uri Gods & Kings și Brave New World, și armata de DLC-uri cuprind în total 43 de națiuni din care să alegi, iar niciuna din ele nu e România sau Dacia. În mod normal nu m-ar fi deranjat chestia asta, pentru că nu-s patriotard și m-am cam obișnuit cu ideea că România e fie omisă, fie marginalizată în majoritatea jocurilor de strategie cu scenarii istorice. Poate pe bună dreptate, mai ales când te gândești că, pentru cea mai mare parte a timpului, românii au fost vasalii altora, iar cel mai notabil episod din istoria modernă a României e contribuția la Holocaust.

Totuși, de data asta chiar m-am ofuscat. Adică au inclus printre alea 43 de națiuni chestii obscure de care n-a auzit nimeni precum triburi Zulu, triburi polineziene, triburi Songhai și Ungaria, pentru numele lui Dumnezeu. Și n-au inclus România! Am simțit cum mi s-a umflat o venă tricoloră pe gât.

Publicitate

Argumentul ăsta că România nu e destul de interesantă din punct de vedere istoric nu ține, pur și simplu. Nici triburile alea nu au avut un impact atât de mare și totuși poți să joci cu ele. La fel, sunt o grămadă de popoare banale în prezent, cum ar fi cele din Orientul Mijlociu, care au fost incluse în joc sub forma popoarelor antice care le-au dat naștere. În loc de Iran, ai Persia. În loc de Irak, ai Babilon. În loc de Siria, ai Asiria. Și așa mai departe.

Dacă românii nu au fost așa interesanți în ultimul mileniu și ceva, ar fi putut măcar să includă Dacia. Și pe Decebal ca lider. Ar fi fost glorios în atât de multe feluri. Unitățile unice ar fi putut fi un fel de infanterie barbară cu tactici hit & run, invincibile pe teren propriu. Iar clădirile unice ar fi putut fi sanctuarele alea circulare de la Sarmizegetusa, care ar fi putut oferi un bonus cultural sau religios. Iar abilitatea unică a națiunii ar fi putut fi Pumnul dacic, un fel de bonus militar care îți permite să distrugi unitățile inamice mai ușor. PUMNUL DACIC!

Știu că sună ca un vis umed de-al lui Dan Puric, dar ar fi fost drăguț să fim și noi reprezentați în jocul ăsta. Singura referință vagă la România e prezența Bucureștiului printre orașele-state cu care poți interacționa în joc. Iar asta spune destule despre imaginea României și despre clivajul dintre Capitală, care a fost inclusă la masa „civilizaţiilor", şi restul naţiunii, care nu a fost.

Politicienii sunt un rău necesar

„Hmmm, dacă mă dezvolt industrial, îmi cresc productivitatea şi pot să construiesc chestii mai multe, într-un timp mai scurt, dar sănătatea populaţiei mele o să aibă de suferit. Pe de altă parte, dacă aleg o altă cale de dezvoltare, o să am cetăţeni mai sănătoşi, dar mai săraci. În ambele cazuri, dacă merg la extrem cu politicile mele, o să am parte de revolte. E greu să fii lider. Aş vrea să existe oameni care să ia deciziile astea dificile şi potenţial dezastruoase în locul meu, cât timp eu îmi trăiesc viaţa fără să mă apese responsabilitatea binelui public în fiecare clipă." Dar, hei, chiar există oameni care să-şi bată capul cu problemele comune cu care nimeni altcineva nu vrea să-şi bată capul.

Jocurile ca Civilization V mă fac să am un strop de empatie pentru politicieni. Adică, sigur, mulţi dintre ei sunt nişte băieţi descurcăreţi fără niciun merit real, care au parvenit şi acum trăiesc bine mersi pe banii tăi. Dar pe de altă parte, mai sunt şi cei care au intrat în sistem în speranţa că o să-l schimbe. Poate încă mai cred asta, poate s-au pierdut pe drum. Nu contează. Important e că şi unii şi alţii îşi dedică timp şi efort, atunci când nu chiulesc, ca să se ocupe de „problemele cetăţii". Adică de problemele tuturor, inclusiv ale cetăţenilor care nu sunt în stare sau nu au chef să se ocupe de ele. Ceea ce îi face şi mai amuzanţi pe ipocriţii care strigau zilele astea în Piaţa Universităţii că vor democraţie directă, în condiţiile în care nu şi-ar dedica nici jumătate de oră pe zi ca să parcurgă un proiect de lege.

Fotografie de Mike Prosser via Flickr

Istoria omenirii e un conscurs nesfârşit de măsurat penisuri

Ca orice alt joc, Civilization V îţi impune un obiectiv final, victoria, şi nişte criterii după care decide cât de mult te-ai apropiat de el. Gen cât de puternică e armata ta, cât de influentă e cultura ta, cât de avansat eşti din punct de vedere ştiinţific etc. Practic, cât de mare o are naţiunea ta. Un principiu care a fost, este şi va fi, în continuare, adevărat şi în viaţa reală, cel puţin până când ideea de competiţie între state va fi înlocuită cu cea de cooperare.

Dacă stai să te uiţi în urmă, vezi fix asta: grecii au avut-o cea mai mare o perioadă de timp, apoi romanii, apoi a fost un amalgam penisuri micuţe, dar agresive, care se luptau unele cu altele, când au venit migratorii, apoi Imperiul Franc a încercat să şi-o umfle artificial, dar s-a destrămat în mai multe bucăţi, după care Imperiul Romano-German a încercat fix acelaşi lucru, în timp ce Anglia şi Franţa se înţepau reciproc cu penisurile lor, timp în care regatele spaniole erau copleşite de mădularul arabilor şi aşa mai departe.

Publicitate

Felul ăsta de a privi istoria explică multe lucruri, inclusiv din istoria recentă. De exemplu, acum o sută de ani, Germania era în erecţie completă, gata să distrugă pe oricine îndrăznea să se apropie prea mult de ea sau de aliaţii ei din Puterile Centrale. Dar ceva n-a mers tocmai bine şi Germania a sfârşit-o cu o circumcizie brutală după marea încrucişare de penisuri care a fost Primul Război Mondial. Complexată de felul cum arăta instrumentul ei şi deprimată din cauza umilinţei suferite, Germania a jurat răzbunare şi şi-a pus în funcţiune toată industria grea ca să compenseze. Iar la un moment dat, când a simţit că e timpul, a pus-o pe masă şi a şocat o lume întreagă într-atât de mult că s-a declanşat un al II-lea Război Mondial.

Toate tancurile alea avansate care făceau prăpăd pe front, toate avioanele alea supersonice prototip, toate rachetele alea balistice, toate submarinele alea greu de detectat, tot apanajul ăsta de război erau o simplă proteză pentru penisul mutilat al Germaniei. Şi gândeşte-te că au trebui să moară 60 de milioane de oameni, doar ca Germania să fie convinsă să şi-l bage la loc în pantaloni.

Nu, pesimiştilor, lumea nu se duce pe pulă. Lumea a fost acolo dintotdeauna.

Violenţa poate fi o soluţie

Deși e un joc de strategie, Civilization V nu pune atât de mult accent pe acțiunea militară. E adevărat că nu strică să ai mereu o armată la dispoziție, dar poți câștiga jocul și fără să pornești conflicte cu celelalte națiuni. De exemplu, poţi să obţii victoria finală pe cale diplomatică, dacă reuşeşti să convingi celelalte naţiuni să te propună ca lider mondial la ONU. Sau poţi să mizezi pe victoria culturală, adică să te asiguri că naţiunea ta este cea mai influentă din punct de vedere cultural, cam cum e SUA în prezent. Sau poţi să porneşti un program de colonizare spaţială şi să îţi asiguri victoria ştiinţifică. Toate astea sună a chestii super sofisticate de la care te aştepti atunci când vorbeşti de civilizaţie. Numai că civilizaţia impune uneori standarde prea înalte pentru oameni, standarde pe care de multe ori nu le ating.

Tocmai de aia, unul din modurile prin care poţi să câştigi jocul este să anihilezi toate naţiunile rivale. Ceea ce înseamnă că, de la mici agresiuni teritoriale până la război nuclear, violenţa rămâne o opţiune viabilă pe tot parcursul jocului, din Preistorie până în Epoca Informaţiei şi dincolo de ea. Dacă citeşti puţin printre rânduri, ideea e că, în ciuda pretenţiilor pe care le avem de la noi, oamenii moderni, adevărul e că omenirea e încă o adunătură de primate supradezvoltate cu o înclinaţie aparte către violenţă. Deprimant.

Screenshot via Youtube

Civilizaţia se construieşte pe genocid

Pe lângă naţiunile rivale şi oraşele state, în joc trebuie să te confrunţi şi cu triburi „barbare". Nişte grupuri răsfirate şi agresive de oameni, care nu au nimic în comun între ele, în afară de pornirea sinucigaşă de a ataca orice le stă în cale, chiar dacă n-au nicio şansă la victorie. Deşi jocul porneşte în Preistorie şi toate naţiunile avansează politic, economic, cultural şi ştiinţific odată cu trecerea timpului, triburile „barbare" nu progresează deloc. Ele rămân la nivelul de nomazi puşi pe raiduri pe tot parcursul jocului, iar lucrul ăsta naşte o dilemă morală.

La început nu e sesizabilă, fiecare naţiune are un singur oraş şi câteva parcele de pământ în jurul său. Însă pe măsură ce avansezi, te extinzi şi teritorial, până în punctul în care nu mai există petic de pământ pe glob care să nu fie controlat de tine sau de o naţiune rivală sau de un oraş stat. Însă odată cu extinderea asta trebuie să iei în calcul că mai mult teren pentru tine şi pentru celelalte naţiuni, înseamnă spaţiu mai puţin pentru „barbari". Iar cum „barbarii" nu pot fi „civilizaţi" sau integraţi, singura ta opţiune este exterminarea sistematică, adică genocidul.

Publicitate

Situaţia asta te forţează la un moment de introspecţie. Deşi scenariul ăsta în care „civilizaţia" avansează numai peste cadavrele „barbarilor" este forţat, sunt o grămadă de cazuri în istoria reală care îl cam validează. Ca român, nu prea ai ce morală să tragi de aici. Dar ca britanic, francez, spaniol, portughez etc, se presupune că ar trebui să te confrunţi un pic cu propria istorie şi să te întrebi dacă ce au făcut strămoşii tăi „civilizaţi" „barbarilor" pe care i-au colonizat a fost OK sau nu. Probabil că nu, dar procesele astea de conştiinţă post-coloniale au apărut cu vreo 500 de ani prea târziu ca să mai conteze.

Suntem condamnaţi să repetăm aceleaşi greşeli încontinuu, probabil

Deşi finalul Civilization V e deschis, adică jocul se poate termina cu oricare dintre scenariile de victorie de mai sus, următorul joc din serie Civilization: Beyond Earth pleacă de la premisa că, în competiţia lor oarbă, naţiunile de pe Terra au cam secat planeta de resurse şi i-au perturbat echilibrul ecologic atât de tare încât acum sunt nevoite să plece în exil, în spaţiu, în căutarea unor alte planete locuibile.

Din cauză că resursele erau limitate, naţiunile au fost obligate de circumstanţe să coopereze între ele şi să formeze structuri supranaţionale bazate pe afinitate culturală (The Slavic Federation, Pan-Asian Cooperative, People's African Union, Polystrasia, etc.) ca să-şi permită să finanţeze misiunile de colonizare spaţială. În cele din urmă, cele 12 structuri supranaţionale de pe Terra, care şi-au trimis fiecare câte o navă-colonie în spaţiu, au găsit planete noi pe care să-şi pună cortul.

Iar de aici preiei frâiele tu, jucătorul, care te vezi nevoit să faci fix aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut şi în Civilization V şi care au dus în cele din urmă la distrugerea Terrei. Aceeaşi exploatare nemiloasă de resurse, numai că pe o planetă nouă, virgină şi numai bună de violat. Aceleaşi rivalităţi, numai că între suprastructuri, nu între popoare. Acelaşi genocid, numai că îndreptat împotriva formelor de viaţă indigene, nu a barbarilor. Aceeaşi direcţie generală a omenirii care, probabil, că se va sfârşi cu distrugerea încă unei planete.

E ca şi cum creatorii jocului ar vrea să-ţi transmită subtil că omenirea e un fel de ciumă a universului, care repetă aceleaşi cicluri parazitare încontinuu: oamenii vin, colonizează, exploatează, distrug şi pleacă doar ca să o ia de la capăt în altă parte. Evident, perspectiva asta e mult exagerată şi pleacă de la premiza ultrapesimistă că oamenii nu învaţă din greşeli şi sunt condamnaţi cumva să le comită din nou şi din nou. Totuşi, exagerarea asta are un rol subversiv şi un scop oarecum nobil: vrea să te facă să vezi extremele la care poate ajunge omenirea, doar ca să te determine să faci tot posibilul ca să nu se ajungă acolo. Îţi arată monstrul care poţi deveni, doar ca te facă să nu devii unul.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre gaming:
Fenomenul de gaming din România mă face să mă simt depăşit, la 25 de ani
Cum e să fii o tipă pasionată de gaming, în România
Cele mai tari jocuri video făcute de români, de care probabil n-ai auzit niciodată
8 jocuri video dubioase în care apare România