Într-o oarecare măsură, lupta împotriva drogurilor e și o luptă împotriva celor care-au supraviețuit abuzurilor fizice și sexuale în copilărie. Ideea nu-i ușor de acceptat, dar, pe parcursul conversației pe care-o am, pare imposibil de evitat. Stau de vorbă cu Sarah, fostă dependentă și lucrătoare sexuală, care spune cât se poate de clar că a luat heroină ca să facă față urmărilor abuzurilor îngrozitoare la care-a fost supusă. Pe scurt, „nimic altceva n-a funcționat".

Evident, nu spune nimeni c-ar trebui să-ncepi să te tratezi pe cont propriu cu heroină – și nici cu alte droguri ilegale și nocive. E cel mai bine să eviți, pe cât posibil, să-ți faci rău fizic ca să reduci efectele răului psihologic. Dar e un tipar în care se pare că se-nscriu mulți – și mulți aleg substanțe mult mai puțin dăunătoare, cum ar fi cannabisul sau psihedelicele.

Sarah s-a lăsat demult de heroină și e pe cale să se-apuce de un proiect de cercetare post-universitar, care investighează probleme legate de traumă și adicție. Îmi trimite mai multe studii, conform cărora circa 67,5% dintre utilizatorii de droguri cu probleme spun că au suferit abuzuri fizice și psihice în copilărie și insistă să remarc că studiile astea au fost repetate, cu rezultate similare, de peste 20 de ori. Cifrele astea trebuie luate-n serios.

Dar dincolo de traumele din copilărie, numărul imens de persoane care folosesc droguri ilegale ca să se trateze singure merge mult mai departe și mai adânc. Când am început să anunț că investighez problema, reacția a fost covârșitoare. Poveștile vorbesc de la sine, dar problema e clară: există o linie arbitrară de demarcație între anumite substanțe chimice, ceea ce-nseamnă că unele pot fi folosite pentru a trata bolile, în timp ce altele sunt interzise. Dintr-un foc, clase sociale întregi, care încearcă pur și simplu să facă față unor dureri extreme sau boli cronice sunt transformate-n delicvenți.

De fapt, problema merge și mai adânc. Nu-i doar că transformăm suferinzii în delicvenți și le negăm accesul la tratamente eficiente, dar cercetătorii nici n-au cum măcar să investigheze potențialul terapeutic al drogurilor interzise.

Am stat de vorbă cu Amanda Fielding de la Fundația Beckley Foundation, care a întreprins mai multe experimente reușite care sondează potențialul terapeutic al psihedelicelor, dar se lovește tot timpul de obstacole legale. „E o rușine că substanțele astea, care au un potențial imens în tratarea bolilor și ușurarea suferinței sunt incluse într-o categorie care nu-i lasă pe medici să le prescrie și face cercetarea științifică foarte dificilă și scumpă."

E aproape imposibil să contrazici realitatea. Un guvern care își lasă voit cetățenii pradă durerii și care blochează activ cercetarea în domeniul unor potențiale leacuri împotriva suferinței, și-a pierdut orice pretenție la autoritate morală. Toți cei pe care i-am intervievat mai jos încalcă legea, din simplul motiv că încearcă să se facă bine când sunt bolnavi.

Sindromul post-traumatic m-a luat prin învăluire, ca urmare a unor experiențe de la un job anterior, despre care nu pot să vorbesc în detaliu. Ajunsesem în punctul în care anxietatea legată de amintirile respective îmi sfârteca fiecare gând pe trezie și eram treaz mai tot timpul.

În felul lor, au ajutat și anti-depresivele. Au amorțit efectul, dar n-au rezolvat niciodată nimic. În schimb, psihedelicele m-au ajutat chiar să-mi explorez boala psihică. În mod special, substanța 4-AcO-DMT mi-a schimbat viața. Seamănă cu psilocibina din ciuperci, dar îți permite să ai introspecții mai profunde despre starea ta emoțională. Am avut mai mult de șase tripuri diferite în care am explorat daunele pe care le-a provocat în ce privește stabilitatea mea emoțională. A fost ca și cum aș fi îndepărtat țesutul cu leziuni și mi-aș fi regăsit eul interior, cel sigur de sine. „M-am gândit să fiu mai bine", la modul foarte activ.

Dacă mi s-ar cere dovezi în legătură cu măsura aproape miraculoasă în care mi s-a îmbunătățit starea, aș putea lejer să stau să le explic terapeuților și psihiatrilor în detaliu ce procese cognitive m-au ajutat să mă fac bine. Din păcate, neînțelegerile legate de psihedelice au contribuit la dezvoltarea unei politici anti-drog care nu e bazată pe dovezi și împiedică cercetarea științifică a acestor potențiale terapii.

Urmărește „În interiorul lumii subterane a ecstasy-ului din Marea Britanie", din „High Society", seria noastră de documentare despre droguri în Marea Britanie

Am fost abuzată fizic și emoțional de tata de pe la vârsta de 18 luni și am fost abuzată sexual de alt bărbat, de când aveam cinci și până la zece ani.

Am încercat să fac față prin diverse mecanisme – heroina a fost cel care-a funcționat. M-am apucat pe la 14 ani, apoi m-am oprit, apoi am devenit dependentă rău, de pe la 18, până la 20 de ani. Heroina a oprit coșmarurile, m-a ajutat să dorm și mi-a făcut viața mai ușoară – în lipsă de alt sprijin. Nici acum nu cred că ai pe bune parte de sprijin; cei care studiază și tratează traumele n-au trecut ei înșiși prin asta.

Am fost diagnosticată maniaco-depresivă și bipolară. Beneficiul heroinei era că dacă foloseam o doză foarte precisă, cu o anumită doză de dex-amfetamină, eram într-o stare echilibrată de spirit. Am fost destul de exactă din punct de vedere științific – până la miligram.

De când m-am lăsat de drogurile alea, mi s-au prescris cam toate anti-psihoticele și ISRS-urile posibile. Au efect de tăvălug: te fac extra-plat. Supraviețuiești, dar ești prea obosit, prea epuizat și prea greoi să te mai ocupi de ceva. Pe de altă parte, utilizarea psihedelicelor, precum psilocibina și 4-AcO-dmt a fost o experiență mult mai constructivă și mi-a permis să mă confrunt cu trecutul, într-un fel foarte profund. Chiar m-a ajutat să ajung unde sunt aici – tocmai am absolvit cum laudae și o să merg mai departe cu studiile și cercetarea post-universitară.

Fumez iarbă zilnic, ca să nu orbesc.

Am glaucom, care e boală de bătrâni. De obicei o faci pe la, gen, 70 de ani, dar la mine a apărut la 14 ani, când m-am dus la specialist cu mama mea super conservatoare, albă, din clasa de mijloc. Pe vremea aia, în EastEnders era o poveste în care Dot Cotton avea glaucom și cineva din Albert Square i-a făcut niște ceai cu iarbă. Așa că specialistul face: „Tim, te uiți la EastEnders? Știi că e ok?" *face cu ochiul*

Glaucomul se tratează de obicei cu betablocante, dar la care devii imun și trebuie să tot schimbe doza. Devine super dramatic – mereu vor să mă opereze, dar nu-i las.

Nu-mi doresc neapărat să fumez iarbă în fiecare zi – nu sunt stoner. Dar n-am de ales, la cum văd. De fapt, e destul de plictisitor să te prăjești în fiecare seară. Am noroc că am un dealer care nu-mi vinde iarbă super puternică. În multe țări, gen în Statele Unite, mi s-ar prescrie iarbă – dar aici sunt delicvent. E foarte retrograd – mai ales având în vedere că toți doctorii mei știu, dar trebuie să ne prefacem cu toții că nu se-ntâmplă așa ceva. Zău dacă nu-i penibil.

Mi-au schimbat diagnosticul acum câțiva ani, din anxietate generalizată în sindrom obsesiv-compulsiv, dar am știut dintotdeauna că am o boală obsesivă. Am avut gânduri intruzive și unele mici ticuri o vreme. În general – ca și mulți alții – mă tratez cu alcool, deși mi se pare că mahmurelile sunt nasoale pentru anxietate. Dacă fumez iarbă evit să fiu praf a doua zi.

De la alcool uit de anxietate, dar uit și de multe alte lucruri. Marijuana nu șterge gândurile repetitive, dar îmi permite să nu mai simt nevoia să le controlez – îmi dă un fel de capacitate negativă, pe care altfel mi-e greu s-o am.

Sunt sensibilă la lumini stroboscopice din cauza sindromului obsesiv-compulsiv. Dacă mă duc undeva și au stroboscop, iau amfetamine, ca să nu mă mai deranjeze. E o chestie relativ minoră, dar n-aș putea să rămân, fără ele.

În trecut am mai luat și valium, dar nu mai iau – mi se pare că aș deveni dependentă prea ușor. Motivul principal pentru care aleg mai degrabă drogurile ilegale decât medicamentele pe rețetă e că, în mod complet dubios, e mult mai ușor, mai rapid și mai puțin traumatizant. Dacă vreau rețetă, trebuie să mă învoiesc de la muncă, să-mi fac programare la medicul de familie – ceea ce, din start, e greu – să mă justific la medic, apoi să mă duc până la farmacie. Dacă vreau să cumpăr iarbă sau amfetamine, pot să dau un telefon și să le am într-o oră. Nu trebuie să mă justific față de nimeni că mi-e greu să-mi scot gândurile nasoale din cap, sau că nu pot să nu mai pocnesc din degete, sau nu pot să mă uit în sus azi, fiindcă mi-e frică să nu fac un atac.

După ce tata s-a sinucis când eu aveam doi ani, mama s-a recăsătorit, iar eu am fost abuzat fizic și sexual timp de 12 ani. Drept urmare, m-au purtat de la o instituție de învățământ special la alta și mă știau psihiatrii pediatri, polițiștii, serviciile de plasament și serviciile sociale. Am început să mă auto-mutilez la nouă ani, ca să-mi pot controla și regla hormonii și alte reacții chimice din creier.

Ca adult, am fost diagnosticat cu sindrom post-traumatic de tip 2 – prelungit; depresie; anxietate; și dereglare de personalitate de tip borderline, combinată. Timp de opt ani, psihiatrii m-au purtat încoace și-ncolo și fiecare medic mi-a prescris și mai multe ISRS-uri și anti-psihotice, fără să-ncerce, de fapt, să înțeleagă cauzele bolilor mele.

Acum vreo trei ani am început să iau micro-doze de LSD și psilocibină cu întreruperi – cam 50 de micrograme pe zi, timp de vreo săptămână. Efectele au fost uluitoare. Am început să cercetez – să citesc tot ce-apucam pe subiectul ăsta și să experimentez pe mine însumi. În timp foarte scurt, mi-am dat seama că pot să-mi stabilizez toată viața. Nu mă mai automutilam la fel de mult și nu mai simțeam nevoia s-o fac. Mâncam regulat și dormeam zilnic. Am reușit să socializez din nou și să redescopăr sentimentele și asocierile pozitive.

Acum iau acid sau psilocibină în fiecare lună, sau 5-6 săptămâni, la modul ritualic, sau ori de câte ori simt că-mi alunecă psihicul înapoi în dispoziția aia negativă. Nu le iau ca „droguri de petrecere", ci în scopuri mult mai apropiate de cele șamanice sau terapeutice.

Am avut dureri cronice, paralizante, de când mă știu. Când ești mic nici nu-ți dai seama că nu e normal – că alți copii nu suferă așa. Dar clar te face să fii altfel.

Când aveam vreo șase ani, medicul meu de familie a început să-mi prescrie Co-codamol, un analgezic puternic, făcut din opioidul codeină. Am folosit ani de zile Co-codamol ca să țin durerea sub control și-apoi oboseala cronică cu care-am ajuns să fiu diagnosticat. Știu că mi-a afectat organele interne. Trăiesc tot timpul cu conștiința faptului că, într-o zi, o să mă ucidă problemele cu rinichii sau cu ficatul, ca urmare a daunelor provocate de folosirea medicamentelor pe rețetă pe termen lung.

A fost o totală revelație să descopăr cannabis-ul, pe la 25 de ani. E ceea ce m-ajută să-mi duc zilele. Nu mă-ndoiesc că eliminarea pastilelor pe rețetă îmi prelungește viața și mi-o face mai bună. Dar cannabisul e ilegal, ceea ce complică foarte mult lucrurile pentru familia, prietenii și partenerul meu – indiferent cât de mult mă susțin. Nu cred că-i doar greșit că felul în care îmi țin boala sub control mă face un delicvent – cred că e chiar toxic și inuman.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre droguri:
Ce am învăţat după șase luni de fumat droguri legale în România
Cum am reușit să mă las de băutură și de droguri și să-mi schimb viața
Daca ajungi în sevraj la Poliția Română, singura ta șansă să nu mori în celulă sunt oamenii ăștia