Cu toții avem primele noastre amintiri despre muzică. Fie că erau hit-urile celor de la Abba sau Boney M, muzica folclorică pe care o ascultau părinții, de care nimeni nu vorbește, pentru că vrem să părem cool, sau ceva folk-rock cu versuri despre iubirea dintre un poet și o frunză de arțar.

În cel mai bun caz, ai avut niște viniluri piratate din Rusia cu Led Zeppelin sau Pink Floyd. Dar muzica aia era prea complicată pentru urechiușele tale, așa că nu te mai da mare că ai „crescut" pe melodiile alea.

Nu, la fel ca noi toți, ai crescut pe opusurile pe care trebuia să le învățăm la grădiniță. Despre piesele alea nimeni nu mai vorbește. Pentru că au zero valoare artistică și pentru că din copilărie și până în prezent am încercat cu toate puterile să le uităm. Dar pozele de la serbări nu mint. Eram acolo. Și le-am cântat. Le știam pe de rost, chiar. Tu știai „Stairway To Heaven" la cinci ani? Probabil că nu.

Zic că e momentul să vorbim deschis despre piesele care ne-au terorizat copilăria. Să facem un fel de ședință de terapie în grup. Poate că așa vom reuși să ne putem continua existența pe pământ.

O să încep eu, să-ți dau elan. Am decis să reascult piesele care mi-au terorizat copilăria, să văd dacă rezistă în timp și cum reacționez la ele în prezent:

Piesa asta e un fel de colind al naturii. Se cântă de fiecare dată când înfloresc ghioceii. Și apoi îi culegi pentru că așa zice-n versuri. Nu prea îi înțeleg rostul pentru că nimeni, niciodată, nu a fugit pe un câmp să culeagă flori. Mai ales o hoardă de prunci nesupervizați.

Mai apoi zice:

Două chestii care nu au legătură între ele. Asta doar dacă ciocârlia e ghidată în călătoria ei de un teren sterp și la primele semne de iarbă se pierde total și nu mai știe cum să dea din aripi, săraca. Cam așa mă pierdeam și eu la serbări, când uitam versurile.

Asta e singura amintire pe care o am când reascult piesa. Teoretic, ar trebui să-l facă pe copil să fie fericit că în sfârșit a revenit primăvara, dar pe mine m-a enervat întotdeauna. A fost oribilă atunci, e oribilă și în prezent.

Cam tot pe acolo e și asta, dacă ne gândim că trebuia să o cântăm de Ziua Mamei, care pică la începutul primăverii. Iar apar ghioceii, care-s cumva batjocoriți, pentru că oricum mor după un timp, deci asta e.

În fine, apoi în versuri apar niște scenarii ipotetice, despre cum a vrut să-i facă un colier de stele, dar ele pier în zori și să-i bage o rază în păr, dar ea, mama, strălucește mai mult de dragoste și de dor. Nu e de mirare că din generația care a cântat piesa asta au ieșit și mulți maneliști. Semnele erau acolo, încă din fragedă pruncie.

Cu toate astea însă, nu-mi pare rău că am cântat-o în tinerețe. Adică, nah, ce mamă nu s-a bucurat când și-a văzut plodul că-i cântă ceva de suflet? Dar, uitându-mă în urmă, oare cât de nasol s-a simțit taică-meu că el nu avea o piesă?

Chiar așa de greu e să faci o baladă de genul despre cum i-ai fi dat o bere sau un bilet la meci, dar mai bine dragostea, că e pe gratis? Trebuie să schimbăm asta. #egalitateîntrepărinți2016

Doamne, cât uram piesa asta. Dacă primele două erau despre un eveniment sau o persoană anume, asta e despre un elefant care o ardea pe o pânză de păianjen, în speranța că se va rupe și va cădea în gol, deprimat fiind. Cred. Nu se întâmplă asta, așa că își mai cheamă tovarăși, să fie o sinucidere în grup. Înțeleg ironia, dar ce naiba-mi pasă mie de scenariul ăsta?

Partea cea mai tristă la piesa asta că poate merge până la infinit. Are doar două versuri și poți să duci numărul de elefanți cât te ține vocea. Și, de obicei, încercam să întindem coarda (get it?) și să cântăm până ne dădeam sufletul afară.

Îmi aduc aminte că ajungeam pe la 30 de elefanți. Mulți renunțau pe parcurs, normal, dar tot timpul era deșteptul ăla care continua și noi stăteam ca proștii și continuam, să nu creadă lumea că ne dăm bătuți.

Când o ascult din nou mă duce cu capul la o altă piesă, varianta pentru adulți. Asta:

Partea faină e că asta ultima se oprește, la un moment dat. Când termini de cântat despre cum ai băut 99 de sticle de bere. Elefantul e nesfârșit.

În „Iepuraș, coconaș" e vorba despre un iepure care mergea chill pe un imaș și s-a decis să se ascundă într-o tufă. Probabil bătea soarele în ziua aia. Nu și-a dat seama că a intrat pe un teritoriu interzis. Și-a băgat urechile unde nu-i fierbe oala și câinele Codău, din clanul Codăilor, l-a gonit din tufa aia, care era și cuibul animalului.

Vezi tu, iepurii noștri nu aveau tupeul lui Bugs Bunny, care s-ar fi pișat pe fițele de divă ale câinelui. Iepurașul nostru a fugit cu spaima-n el spre pădurea întunecată, un loc care sună mai nasol decât o tufă. Există un motiv pentru care piesa asta are doar două versuri și epicul ăsta. Pentru că nimeni nu vrea să știe ce s-a întâmplat cu bietul iepuraș când a intrat în pădurea aia.

Nivelul de inteligență din piesele astea trei, de până acum, scade de la una la alta. Dacă aia cu elefanții era fără sens, asta e și mai dubioasă.

Vorbește doar despre cum un iepure a fost speriat de un câine. Chiar nu aveau speranțe mari profesorii pentru generația noastră.

E copia aproape perfectă după „Iepuraș coconaș". Fără sens și total pe lângă realitate. Singura diferență e că melcul nu se întâlnește cu nimeni. Își trăiește veacul lejer. Bea apă caldă din baltă, când mai vrea să schimbe sursa merge la Dunăre, că acolo e mai tulbure. Nu aș recomanda asta.

Când i se face foame, se ridică pe buștean și bagă leuștean la ghiozdan. Toate astea în timp ce-și arată coarnele bourești. Și cam atât. Nu se întâmplă absolut nimic în plus în piesă. Nicio acțiune, nimic. Măcar o mică poveste despre cum melcul codobelc era la un pas de moarte, după ce s-a decis să-și scoată coarnele la aer după ploaie și era să fie călcat de orice persoană care mergea pe stradă.

Ceva realist.

Dar nu, nimic. Cred că singurul motiv pentru care cântam porcăria asta a fost pentru că trebuia să facem activități împreună. Mai bine ne lăsau să fugim prin curte până leșinam cu toții.

Sigur învățam o lecție mult mai importantă decât nimicul din povestea melcului codobelc.

La asta o dăm serios în lumea lui Tolkien. Într-o pădure, cu alune, stăteau doi pitici, care e safe to say că erau hobbiți. La un moment dat, vine o pupăză și cere să stea moca la ei, fără să plătească chirie. Cât tupeu, frate. Nu știu ce șarmuri avea pasărea asta, dar a funcționat. Apoi vine și o broscuță, pentru că a decis că nu mai vrea să trăiască.

Vine și un șoricel, care îi vrăjește cu vechea dumă „chiț-chiț-chiț". Ai crede că nu mai funcționează, dar piticii mușcă din momeală și îl iau și pe el sub acoperiș. Cele cinci ființe fac apoi rost de un contract pentru un sitcom, în care apar toate întâmplările din casa aia. Dar despre asta nu se mai vorbește în piesă. Păcat, pentru că aș fi vrut să văd dinamica relației dintre pupăză și șoricel.

Probabil că menirea piesei a fost să ne învețe că trebuie să ajutăm pe oricine, dar nu cred că și-a atins scopul. Eu o ascult acum și îmi dau seama că e o poveste fără sens, despre niște creaturi care nu au ce căuta într-o pădure cu alune.

Mă întreb, unde e veverița în povestea asta? Ai crede că ea ar trebui să zăbovească pe acolo, dacă tot e raiul alunelor.

Ceata lui Pițigoi e un fel de Șatra B.E.N.Z. pentru ăștia de la grădiniță. Dai într-unul, țipă doi. Și asemănările nu se termină aici. Aparent ăștia din ceata lui Pițigoi au arme. Sunt cu pușca după ei, ceea ce nu e deloc politically-correct.

Îți dai seama cât de vechi e track-ul ăsta dacă te uiți la cuvintele folosite în piesă. De exemplu, „zăvoi", un cuvânt pe care nu l-am folosit de când am fost nevoit să cânt chestia asta oribilă în copilărie. Sau „ocheșei", care încă nu-mi dau seama dacă e un termen rasist sau nu. Dar, pe atunci, lucrurile erau altfel. Lumea avea puști.

Piesa asta nu-mi spune nimic nici acum. Habar nu am cine a fost Pițigoi sau de ce avea o ceată. Și nici nu înțeleg de ce trebuia să cântăm jegul ăsta.

Asta e de departe piesa pe care am urât-o cel mai mult în copilărie. Pentru că e o piesă-joc. Era un fel de soundtrack pentru un joc idiot, în care trebuia să stai cu spatele la oamenii din clasă și să ghicești cine-ți strigă numele.

Puteai să-ți „deschizi" urechea cât de bine voiai, era imposibil să-ți dai seama cine ți-a strigat numele. Pentru că diavolii ăia mici își modificau vocea, în așa fel încât era imposibil să-ți dai seama cine te chema. Un fel de „Hai să fim deștepți și să-l futem mental pe Marius". Când, în sfârșit, îți dădeai seama că persoana X te-a strigat, mergeai la loc și era rândul tău să profiți de poziție.

În prezent, sunt sigur că piesa asta a fost inventată de un profesor. Ca să-și satisfacă nevoile de a ne vedea cum ne chinuim să ne dăm seama cine ne-a strigat. Și când nu reușeam, râdea în hohote ca personajul ăla negativ din Harry Potter.

Pe bune, ce șanse a avut generația noastră? Niciuna.

Bonus:

Nu are legătură cu grădinița, dar piesa asta îmi aduce aminte de copilărie. Nu-s chiar atât de bătrân încât să spun că am văzut filmul când a apărut, dar știu că se dădea și la începutul anilor '90 la televizor, în mod obsesiv. L-am prins de câteva ori și așa mi-a rămas întipărită în minte piesa. Nici azi n-am habar care e acțiunea filmului.

Dar piesa asta, futu-i mama ei, pe asta nu o pot uita. Și crede-mă, am încercat. Ascultă ritmul piesei și zi-mi că nu e hipnotizant. Sunt aproape sigur că asta a vrut și Margareta Pâslaru, să ne hipnotizeze pe toți.

Uită-te și la clipul piesei. La minutul 1:17 e un prunc cu ochii albaștri. Exact așa eram și eu.

„Veronica" a fost lansat în anul 1972. E genul ăla de film care putea fi făcut numai în anii '70, când toată lumea își băga LSD în cafea, la micul dejun. Sigur, nu în România, dar, după ce am revăzut clipuri din film pe Youtube, aș putea băga mâna-n foc că tot aveau ceva prin sertar producătorii ăia.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre România anilor 1990:
Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziţia haotică din anii '90
Cele mai nasoale 13 piese românești din anii '90, pe care probabil încerci să le uiți