Am fost la preselecția MasterChef cu ingrediente luate din gunoi

Toate pozele aparțin autorului

Anul ăsta, am fost la preselecția de la MasterChef Spania. Am făcut-o pentru că mi s-a părut amuzant să apar la TV și pentru că ideea de a-mi prezenta viziunea culinară a țării mele natale părea destul de tare. Eu sunt din Țara Bascilor, iar la noi e o competiție culinară constantă între prieteni. Ce are MasterChef în plus: presiunea c-o să fii ridiculizat de persoane necunoscute, competiția cu bucătari semi-profesioniști și riscul să-ți pierzi demnitatea. Dar, în principiu, e cam același lucru.

Ca toate poveștile mari, și asta a început cu sugestia prietenei mele, care mi-a zis să mă duc la preselecție. Ea m-a și înscris, după ce a văzut că mă coiam. Nu prea mă interesa emisiunea când am aplicat, dar după ce am intrat în film, m-am transformat într-un Chef-zilla, un monstru înarmat cu ustensile de bucătărie și o ambiție imensă.

S-au înscris în jur de 20 000 de oameni la concurs, așa că știam că nu o să mă aleg cu mai mult de o prezentare de preparat și o poveste de spus nepoților. Primul pas a fost să fac un video cu o rețetă, în timp ce vorbeam despre mine. Asta n-a fost o problemă, am trecut ușor de prima rundă.

Apoi, am fost chemat la o preselecție regională din Barcelona. Aici concuram cu 299 de pseudo-bucătari, toți spanioli, și practic fiecare se vedea la TV, iar toți erau înarmați cu niște cuțite periculoase.

Runda asta, a trebuit să venim cu un preparat de acasă și să-l servim în propria veselă. După vreo oră, a venit și una dintre vedetele din juriu și a început degustarea preparatelor.

Mi-am petrecut vacanța de Crăciun la ai mei, unde am gătit non-stop, timp de două săptămâni, ca să găsesc un preparat demn de prezentat la preselecție. Ce mă definește pe mine, ca bucătar, este afinitatea pentru ingredientele crude și abilitatea de a face ceva din puține resurse. Asta se datorează faptului că am crescut într-o familie post-război, unde mâncarea era mereu porționată.

Ca să ies în evidență, eram hotărât să gătesc cu ingredientele găsite în gunoiul supermarketului local. Am zis că voi incerca rețete cu produse care la sfârșitul zilei ajung la gunoi, deși e singura mâncare pe care unii și-o permit. Evident că era un statement moral, dar, în același timp, a venit și din nevoia de a economisi, pentru că eram destul de falit în perioada aia.

Pe străduța din spatele supermarketului, am găsit un morman de legume (sfeclă, praz și mini-ardei grași), câteva tăvi de piept de pui (una miroasea a transpirație de boșorogi, așa că am lăsat-o acolo), pâine feliată și iaurt. Toate arătau mai mult sau mai puțin comestibile. Am avut noroc să găsesc și o tavă de ciuperci, care a devenit ingredientul meu principal. Am adăugat și niște fileuri congelate de cod, aduse de mama într-o vizită anterioară. Astfel, meniul meu era complet: File de cod, gătit la foc mic, cu cremă de ciuperci, fructe uscate și nuci. Preselecția nu m-a costat nici un ban.

Preselecția a durat o veșnicie. În timp ce eu îmi aranjam peștele pe farfuria de la IKEA, rivalii mei pregăteau fileuri afumate pe tăblițe de marmură, piure de dovlecel de patru feluri (amărui, dulce, acidic și sărat) sau supă de pește în veselă din perioada Rococo. Nu am avut voie să aducem nimic cu care să încălzim mâncarea. Totul trebuia pregătit dinainte și servit rece. Aparent, scopul preselecției era de a evalua ce numesc ei „mise-en-scène."

Din păcate, nu eram pregătit pentru așa ceva. Deci, aici era vorba de mise-en-scene, nu aveam nici o șansă cu farfuria mea de IKEA și împotriva veselei din secolul 18.

Nu știu de ce și cum, dar am câștigat, eu și tipa cu supa de pește în vasul Rococo. Mai mult de atât, eram indiscutabilul câștigător al moralității și-am reușit să ajung la ultima probă în stilul propriu.

Nu vreau să par muist, dar vreau să precizez că eu am luat alimente semi-stricate și le-am prezentat într-un aranjament destul de banal, într-o competiție unde visul oamenilor este să ajungă la o stea Michelin. Și am câștigat în ziua aia. Nu am câștigat datorită produselor bio de la piață, ci cu alimente din gunoiul unui supermarket, unde clar o să mai dureze până când o să se familiarizeze cu conceptul de gunoi organic. Tipul care a ales preparatul meu e în teorie un bucătar profesionist și mă așteptam să își dea seama. În schimb, el a gustat și apoi mi-a strâns mâna.

Am ajuns printre cei 20 de finaliști, crème de la crème. Înainte de a trece la etapa finală, am fost răsplătiți pentru efortul și sacrificiul nostru, cu o lingură de lemn cu logo-ul emisiunii.

Ultimul test a fost să gătim un preparat cu un ingredient surpriză. Mie mi-a căzut o potârniche și am făcut tot ce-am putut cu păsărica aia: am învelit-o în șuncă afumată și am servit-o cu un sos scăzut de lichior și câteva fâșii de cartofi dulci, trași la tigaie. Am numit preparatul „Potârnichea iberică ajunge în Catalonia". Bucătarului chef i s-a părut amuzant, a fost cea mai caldă remarcă a lui din ziua respectivă.

Nu am intrat în competiție. Am dat un mega rateu la interviul personal. Cred că am devenit prea încrezător și nu am luat interviul în serios, ca partea cu gătitul. Se pare că placa „sunt un băiat bun, pasionat de bucătărie, care are nevoie de bani" nu prea mai merge.

După vreo câteva săptămâni, am primit un mail în care mă anunțau cu regret că nu voi putea participa la MasterChef. Mi-am înecat amarul într-o mâncărică de fasole, pe care am pregătit-o la birou, cu un arzător de campat, îmbrăcat într-o rochie de Elsa. M-am simțit la fel de special ca un câștigător de la MasterChef.

Traducere: Diana Pintilie