În august 2012, NASA a trimis un robot pe nume Curiosity pe Marte, care a transmis încontinuu imagini de acolo, de atunci şi până în prezent. Chestia asta e tare de tot. Nu vreau să ajung vreodată pe Marte, sau în spaţiu, dar puştiul din mine e super-încântat că stră-stră-stră-stră-străbunicul lui Wall-E ne trimite vederi de pe alta planetă. Totuşi, se pare că asta nu e de ajuns pentru unii. Ei vor extratereştri. CNN a făcut un rezumat cu toate lucrurile pe care oamenii le-au văzut în pozele trimite de Curiosity: crabi, iguane şi, desigur, un OZN prăbuşit.Fenomenul ăsta, în cadrul căruia creierul tău distinge obiecte într-o imagine în care nu există decât bruiaj vizual, se numeşte pareidolia. Specialistul în neuroştiinţă Joel Voss a publicat o lucrare pe subiectul ăsta în urmă cu doi ani, intitulată The Potato Chip Really Does Look Like Elvis! Neural Hallmarks of Conceptual Processing Associated with Finding Novel Shapes Subjectively Meaningful. Dr. Voss s-a specializat în procesarea vizuală (încearcă să trateze problemele de memorie prin stimularea creierului), dar a găsit dovezi care arată că creierul nostru nu e foarte sceptic când procesează ceea ce vede. Dimpotrivă, face uz de anumite tipare preexistente pentru a recunoaşte formele cunoscute. Asta explică de ce-l vedem pe Iisus în mâncare, pe Elvis în chipsuri sau linguri plutitoare în fotografiile de pe Marte.Am vorbit cu Joel Voss despre studiile pe care le-a efectuat, despre cum procesează creierul stimulii vizuali şi despre natura realităţii. (Nu l-a întrebat cum pot oglinzile să fie reale, dacă ochii noştri nu sunt reali.)VICE: Poţi să explici pe scurt fenomenul Potato Chip Elvis?
Joel Voss: Imaginează-ţi că te uiţi la o plantă dintr-un ghiveci. Unele componente ale sistemului tău vizual trebuie să proceseze trăsăturile plantei. Ele disting formele şi în cele din urmă categorisesc şi recunosc planta respectivă. Procesul ăsta presupune interacţiunea câtorva neuroni care execută nişte operaţiuni specifice pentru a identifica planta. Datorită faptului că neuronii ăştia funcţionează în comun, data următoare când o să te uiţi la plantă, ei nu vor trebui să depună la fel de mult efort ca prima data ca să o recunoască. Faptul că neuronii au cooperat prima dată facilitează cooperările ulterioare. În consecinţă, a doua oară când vezi planta, creierul tău prezintă o activitate mult mai puţin intensă ca prima dată.Noi le-am arătat unor voluntari nişte mâzgăleli şi i-am întrebat dacă pot să distingă ceva în ele sau nu: da, da, nu. După o pauză, le-am arătat din nou mâzgălelile, într-o ordine diferită, aleatorie şi i-am întrebat din nou dacă văd ceva sau nu.Aparent, creierul trata mâzgălelile drept obiecte inteligibile, dacă subiecţii experimentului spuseseră prima dată că au fost capabili să distingă ceva, dar nu şi dacă le trataseră ca lipsite de vreun înţeles anume.
Dacă stai să te gândeşti, tot ce vezi sunt o mulţime de puncte de lumină care îţi bombardează retina. Nu există nimic inteligibil în formele unei ceşti de cafea, în sine, dar pe măsură ce informaţia aceasta ajunge la componentele superioare ale sistemului vizual, mai aproape de lobul frontal al creierului, se presupune că acele forme sunt comparate cu formele altor obiecte, pe care le vezi zi de zi.Dacă vezi nişte linii care formează un cilindru din care iese un semicerc, atunci forma care rezultă seamănă cu o ceaşcă de cafea, care este mai apoi comparată cu alte forme pe care le-ai memorat, ca să poţi categoriza, identifica şi recunoaşte obiectul.La un moment dat, creierul raţional intervine şi decide dacă se creadă sau nu că Fecioara Maria ţi s-a arătat sau dacă pe Marte există o iguană sau nu. Raţiunea are ultimul cuvânt de spus, nu văzul.
Sunt diverse metode prin care putem să testăm asta. În cazul pozelor de pe Marte, dacă vrei, poţi să iei nişte zone aleatorii din poză şi să te uiţi la pixeli ca să vezi dacă există vreun obiect inteligibil. O să găseşti o gramadă de asemenea obiecte: sirene, pisici, fluturi, pantofi, bunicuţe şi tot felul de chestii. Dar dacă ar fi să faci asta, ai ajunge să te întrebi Care e probabilitatea ca toate lucrurile astea să existe în poză şi ţi-ai spune ceva de genul Ah, OK, nu… şi apoi ai vedea că sirena aia nu mai seamănă cu o sirena aşa mult.Şi nu e nevoie de ştiinţă ca să îţi explice de ce aia nu e o sirenă pe Marte.
Mai ales când tot ce vezi în poză sunt pietre şi praf.
Nu recunoaştem nimic din naştere, în mod special. Dar ne naştem cu anumite predispoziţii spre a recunoaşte unele lucruri mai bine decât altele. Un nou-născut nici măcar nu poate vedea. Ochii lui nu sunt capabili să distingă nimic. Însă, de-a lungul timpului, unele porţiuni ale creierului se specializează în recunoaştere feţelor, iar alte porţiuni în recunoaşterea mediului înconjurător.Nu e ca şi cum ne naştem cu ceaşca ideală de cafea în minte sau ceva. Experienţele noastre senzoriale ne definesc anumite standarde, cu care comparăm toţi stimulii ulteriori.Deci, cineva care a fost religios toată viaţa lui va fi mai predispus să vadă imaginea Fecioarei Maria pe peretele unei clădiri.
Exact. Tocmai de asta unii oameni sunt mai predispuşi să creadă, faţă de alţii. Dacă ai contact frecvent cu imagini cu Fecioara Maria, acele componente superioare ale sistemului tău vizual de care vorbeam sunt mai predispuse să perceapă nişte forme fără vreun înţeles anume ca o imagine cu Fecioara Maria. Iar lucrul ăsta, la rândul său, îţi întăreşte credinţa că ceea ce vezi tu are un înţeles. Dacă nu ai avea un termen de comparaţie atât de puternic, ţi-ar fi mai greu să ajungi la concluzia că acolo e ceva inteligibil. O persoană care provine dintr-o cultură unde nu există Fecioara Maria nu ar identifica acelaşi lucru.Traducere: Mihai NiţăUrmăreşte VICE pe Facebook.Citeşte mai multe despre ştiinţă:
Piața neagră a internetului nu există
Vor trăi oamenii vreodată sub apă?
Am vizitat o clinică unde se tratează dependența de internet și mobil
Povestea scafandrilor care cresc recolte subacvatice
Publicitate
Joel Voss: Imaginează-ţi că te uiţi la o plantă dintr-un ghiveci. Unele componente ale sistemului tău vizual trebuie să proceseze trăsăturile plantei. Ele disting formele şi în cele din urmă categorisesc şi recunosc planta respectivă. Procesul ăsta presupune interacţiunea câtorva neuroni care execută nişte operaţiuni specifice pentru a identifica planta. Datorită faptului că neuronii ăştia funcţionează în comun, data următoare când o să te uiţi la plantă, ei nu vor trebui să depună la fel de mult efort ca prima data ca să o recunoască. Faptul că neuronii au cooperat prima dată facilitează cooperările ulterioare. În consecinţă, a doua oară când vezi planta, creierul tău prezintă o activitate mult mai puţin intensă ca prima dată.
Publicitate
Cum transformă creierul uman punctele de lumină în forme şi le recunoaşte ca obiecte?UFO SIGHTINGS DAILY: Lizard on Mars Found By Rover, NASA Photo, UFO Sighting News. — Captain (@Uredda)August 22, 2015
Dacă stai să te gândeşti, tot ce vezi sunt o mulţime de puncte de lumină care îţi bombardează retina. Nu există nimic inteligibil în formele unei ceşti de cafea, în sine, dar pe măsură ce informaţia aceasta ajunge la componentele superioare ale sistemului vizual, mai aproape de lobul frontal al creierului, se presupune că acele forme sunt comparate cu formele altor obiecte, pe care le vezi zi de zi.Dacă vezi nişte linii care formează un cilindru din care iese un semicerc, atunci forma care rezultă seamănă cu o ceaşcă de cafea, care este mai apoi comparată cu alte forme pe care le-ai memorat, ca să poţi categoriza, identifica şi recunoaşte obiectul.La un moment dat, creierul raţional intervine şi decide dacă se creadă sau nu că Fecioara Maria ţi s-a arătat sau dacă pe Marte există o iguană sau nu. Raţiunea are ultimul cuvânt de spus, nu văzul.
Sunt diverse metode prin care putem să testăm asta. În cazul pozelor de pe Marte, dacă vrei, poţi să iei nişte zone aleatorii din poză şi să te uiţi la pixeli ca să vezi dacă există vreun obiect inteligibil. O să găseşti o gramadă de asemenea obiecte: sirene, pisici, fluturi, pantofi, bunicuţe şi tot felul de chestii. Dar dacă ar fi să faci asta, ai ajunge să te întrebi Care e probabilitatea ca toate lucrurile astea să existe în poză şi ţi-ai spune ceva de genul Ah, OK, nu… şi apoi ai vedea că sirena aia nu mai seamănă cu o sirena aşa mult.
Publicitate
Mai ales când tot ce vezi în poză sunt pietre şi praf.
Ce suntem capabili să recunoaştem încă din naştere?There is more than 'a spoon' What is this? — Raul Alvarez (@ralvar314)September 2, 2015
Nu recunoaştem nimic din naştere, în mod special. Dar ne naştem cu anumite predispoziţii spre a recunoaşte unele lucruri mai bine decât altele. Un nou-născut nici măcar nu poate vedea. Ochii lui nu sunt capabili să distingă nimic. Însă, de-a lungul timpului, unele porţiuni ale creierului se specializează în recunoaştere feţelor, iar alte porţiuni în recunoaşterea mediului înconjurător.Nu e ca şi cum ne naştem cu ceaşca ideală de cafea în minte sau ceva. Experienţele noastre senzoriale ne definesc anumite standarde, cu care comparăm toţi stimulii ulteriori.Deci, cineva care a fost religios toată viaţa lui va fi mai predispus să vadă imaginea Fecioarei Maria pe peretele unei clădiri.
Exact. Tocmai de asta unii oameni sunt mai predispuşi să creadă, faţă de alţii. Dacă ai contact frecvent cu imagini cu Fecioara Maria, acele componente superioare ale sistemului tău vizual de care vorbeam sunt mai predispuse să perceapă nişte forme fără vreun înţeles anume ca o imagine cu Fecioara Maria. Iar lucrul ăsta, la rândul său, îţi întăreşte credinţa că ceea ce vezi tu are un înţeles. Dacă nu ai avea un termen de comparaţie atât de puternic, ţi-ar fi mai greu să ajungi la concluzia că acolo e ceva inteligibil. O persoană care provine dintr-o cultură unde nu există Fecioara Maria nu ar identifica acelaşi lucru.Traducere: Mihai NiţăUrmăreşte VICE pe Facebook.Citeşte mai multe despre ştiinţă:
Piața neagră a internetului nu există
Vor trăi oamenii vreodată sub apă?
Am vizitat o clinică unde se tratează dependența de internet și mobil
Povestea scafandrilor care cresc recolte subacvatice