revolutie, revolutie 89
Foto via

FYI.

This story is over 5 years old.

25 de ani de la Revoluție

JURNAL. 19 decembrie 1989, Timișoara. Să plăteşti cu viaţa e mult prea scump

Când mă gândesc că pentru libertate se moare, mă cutremur. Vrei să fii informat, să vorbești liber, să simţi şi să gândeşti cum vrei, nu cum ţi se indică şi... ce capeţi? Un glonţ care cenzurează tot!
19.12.14

Marți, înainte de a pleca la serviciu foarte devreme, pentru că oricum nu am dormit cine știe ce, am o discuţie cu mama: să fiu prezent, să fac ce mi se spune, să evit zonele de conflict. Deduc că e în temă cu cele de azi noapte, precis a urmărit de după perdea cele întâmplate. Aflu de decizia de a o duce pe sora mea la rude, în afara Timișoarei. Înțeleg grijile, dat fiind pericolul omniprezent al gloanţelor, chiar şi în dulapurile bucătăriilor.

Publicitate

În casa scării, prind discuții cu vecinii. Profesorul universitar în bucătăria căruia ajunsese ieri noapte un glonț, deși victimă, aprobă poziţia miliţiei! Vecinul de deasupra, profesor universitar şi el, este tot anti-manifestanţi! Mă întreb dacă atitudinea lor are legătură cu latura profesională, care e implicit legată de partid.

La lucru, atmosferă încărcată. Ne strângem toţi, dar nu lucrăm nimic. Vorbim despre evenimentele din diferite cartiere. Nu sunt singurul cu evenimente sângeroase, fiecare are câte o poveste. După vreo două ore, tovarășul Ciup ne trimite acasă.

Eu mă duc către căminul de medicină, Amala, arădeanca cu care petrecusem prima zi a Revoluției, mă rugase să aflu câte ceva despre colegii rămaşi acolo. Dar nu găsesc niciun cunoscut. În schimb, la Consiliul Județean de Partid de lângă, era o pază straşnică, multe forţe anti-tero. Aud şi zvonuri despre greve pe la fabricile din oraş.

Nu se întâmplă nimic notabil toată ziua, cu excepţia faptului că liniile de telefon sunt deranjate și nu pot să sun interurban. Pe seară ies din casă să mă duc la prietenul meu Zoli, dar pe drum renunț, căci din sens invers veneau grupuri multe de oameni și mă tem să nu se tragă.

Vorbesc cu Zoli la telefon, care confirmă speriat că în zona lui s-a tras de peste tot, printre blocuri. Mă liniştește vestea că Lili şi Tibi sunt OK și mi se pare extraordinar să aud că într-adevăr sunt greve și că treaba a luat așa amploare în doar trei zile. Înseamnă că oamenii comunică, şi-au învins frica şi conştientizează că au un ţel comun: libertatea.

Publicitate

Dar, când mă gândesc că pentru libertate se moare, mă cutremur. Îţi doreşti un trai mai bun, vrei să fii informat, să vorbești liber când şi unde doreşti, să simţi şi să gândeşti aşa cum vrei, nu cum ţi se indică şi… ce capeţi? Un glonţ care cenzurează tot! O bucată de plumb, de la un român de-al tău, care decide în numele tău să apere un regim pe care nu l-ai ales tu. Şi poţi interveni doar cu niște scandări şi cu pieptul dezvelit, poți doar să fii ținta glonțului.

Ăia care se împotrivesc mulțimii au frigiderul plin seara. Mănâncă kiwi, cum am văzut pentru prima dată toamna trecută, la un colonel acasă, căruia îi reparam instalația electrică. Noi am auzit de asemenea fruct doar în atlase. De ce unii au şi alţii nu? De ce se circulă cu maşina doar în zilele cu soț? De ce se taie curentul şi apa? Cine decide tâmpeniile astea și cui ajută? Şi de ce trebuie plătit cu viaţa accesul la asemenea chestii, tocmai de către noi, cei care suntem mai mulţi ca ei?

De ce trăiesc pentru prima dată în viaţă un sentiment de euforie?

Culmea, îl mai şi aplaudăm sadea pe Ceaușescu și pe cei din jurul lui, când asta presupune acord, dar pe noi, ăștia mulți, nu ne-a întrebat nimeni. Ei nu se trezesc niciodată la două dimineaţa să se pună la coadă la lapte şi la smântână, ei probabil le iau de la casa de comenzi. Dar pentru toate astea, să plătești cu viața e mult prea mult.

De ce m-am bucurat când se striga sâmbătă noaptea la mine pe stradă „Libertate!"? Oare pentru că n-am avut-o până acum? De ce trăiesc pentru prima dată în viaţă un sentiment de euforie? De ce nu mi s-a permis asta până acum? Fata aceea blondă, care a fost împușcată sub balconul meu, a fost „euforică" şi s-a ales cu un glonţ trimis de cineva care nu dorea ca ea să fie aşa.

Multe întrebări fără răspuns.

Seara o petrec cu urechea lipită de radio, pescuind frânturi de ştiri de la Europa Liberă. Mă încercă un sentiment de speranță, dacă se află în Germania ce se întâmplă în România, victoria nu poate fi departe.

Dar mă neliniştesc telefoanele, nu pot vorbi cu Aradul, cu Amala, legătura se pierde, sună pentru o fracţiune de secundă, apoi ocupat. Simt nevoia să vorbesc cu ea, să ne îmbărbătăm reciproc, să aflu ceva, să-mi alung singurătatea. E ziua ei, îi promisesem că o sun.

Citește și celelalte zile din jurnal:
JURNAL. 22 decembrie 1989. Ole, ole, Ceaușescu nu mai e! JURNAL. 21 decembrie 1989. Timișoara, oraș liber JURNAL. 20 decembrie 1989. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara JURNAL. 18 decembrie 1989. Fața la pământ și mâinile la ceafă! JURNAL. 17 decembrie 1989. Primii morți la Timișoara JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul