Toate fetele pe nume Barbara sunt frumoase

Weekendul trecut, peste treizeci de mii de oameni din toată țara au venit la Varșovia să protesteze. În zilele următoare, numărul a crescut la peste o sută de mii. Primăria a anunțat opt întâlniri publice, dintre care trei vor fi organizate de cele mai mari sindicate comerciale.

Muncitorii din sindicat au cerut un dialog public real, nu unul simulat, în cadrul Comisiei Trilaterale; o lege care să forțeze creșterea salariului minim și o ridicare a standardelor care stabilesc cine se califică pentru primirea de ajutoare sociale. Cele trei sindicate au cerut și mai mulți bani pentru ajutarea persoanelor fără adăpost, reducerea a contractelor de angajare mizerabile care au invadat piața joburilor în ultimii ani, acces la educație și schimbări în sistemul medical. Prim Ministrul încă nu s-a ocupat de niciuna dintre aceste cereri.

„Jocul ăsta nu e pentru fete. Mai bine mergeți acasă, poate o pățiți” - acestea sunt primele cuvinte ale unui cântec de Lech Janerka, și versurile mi-au rămas în cap pentru tot restul zilei.

Carnavalul democrației a început. Varșovia e asediată. Aproximativ douăzeci de mii de oameni au apărut aici din senin. Nici măcar n-o să vorbesc despre transportul public din zilele acelea, căci asta e treaba Autorităților de Transport din Varșovia. Dar am văzut mai mult decât atât.

Să începem cu începutul: de dimineață, protestatarii au început să demonstreze în fața a șase ministere. Dintr-un motiv sau altul, Ministerul Culturii nu s-a numărat printre ele.

Unii protestatari s-au adunat în Piața Trei Cruci, de unde urma să pornească în marș spre Parlament, pe la ora 2 p.m.

Piața Trei Cruci e o joacă de copii. Câțiva varșovieni bine îmbrăcați mișună prin zonă, cu expresii dezgustate pe față, dar încă nu există nicio urmă de oroare. Totul a început vesel. Un tip are o tarabă unde se pot cumpăra vuvuzele la 10 zloți (3 dolari), deși mulți protestatari le iau fără să le plătească sau măcar să ceară voie. Unii dintre ei sunt deja beți, dar sunt foarte pașnici. Tobele și trompetele acompaniază sloganele care susțin toate același lucru: că prim ministrul e trădător, că nu vor pleca până când nu li se promit anumite acțiuni, că venirea lor în Varșovia e o victorie socială.

Primul care îmi atrage atenția e un tip înalt, blond și elegant. După cum am aflat mai târziu, îl cheamă Jòzef și vine din regiunea Kashubia. Vorbește frumos și cu pasiune, făcând subtil referințe la mari dictatori și spune despre Polonia că e o țară bogată în resurse naturale, ceea ce a provocat invidie marilor puteri.  Din fericire, polonezii sunt un popor ales de fecioara Maria. Cel mai rău lucru din toate astea e Donald Tusk – când îi pronunță numele, fața șui Jozef exprimă ură. „Nu e prim-ministrul meu!” urlă el.

„Pasionat discurs” - îl complimentez pe vorbitor după ce a terminat. Nu știu dacă e un început bun, dar Jòzef îmi mulțumește sfios. Primul meu impuls e să mă prezint ca fiind o reprezentantă a unei reviste de stânga, dar nu e ca și cum organizarea muncitorilor polonezi e o treabă de stânga. Mă abțin și spun doar că e o revistă de tineret. Stăm puțin de vorbă și se pare că am de-a face cu un bărbat foarte educat, cu origini nobile. Valorile în care crede sunt Dumnezeu, onoarea și patriarhia. Dar, totuși, abordează foarte prudent cuvântul „naționalism”. O conversație foarte plăcută. Mai târziu ne revedem în tabăra protestatarilor așezată în fața Parlamentului.

În mulțime sunt și câțiva glumeți care duc pancarte cu politicienii pe care îi urăsc. Nimeni nu e scutit. Există și o imagine antisemită cu Adam Michnik cu o pălărie de fariseu și cred că am observat și o vedetă TV, Kuba Wojewòdski, desenată lângă el. Glumeții m-au lămurit – era Jan Rokita.

Mergem spre Parlament, unde par să se adune toate ramurile marșului. S-au instalat corturi mari în care încap zeci de persoane și există o scenă cu microfoane. Discursurile se ocupă de probleme organizaționale. Toți sunt nervoși că sunt neglijați de politicieni, în special de prim ministru, care n-a avut timp să se întâlnească cu ei în dimineața aceea. Mulțimea crește. Sunt foarte mulți oameni. Apar reporteri, cu camere și lumini. Începe să plouă. Se aud tot mai multe pocnitori. În ciuda amenințărilor organizatorilor, cineva hotărăște să dea foc unui cauciuc. Colega mea vrea să-l fotografieze, dar un tip mai în vârstă o împinge și ne spune lucruri nu prea drăguțe. Se improvizează o instalație neobișnuită – un butoi cu ceva care explodează înăuntru, înconjurat de țepe de lemn în care sunt înfipte capetele din burete, mânjite cu sânge, ale prim-ministrului și ale altor câțiva miniștri.

Cineva îmi trage o palmă peste fund. Doi bărbați beți vor să bea vodcă cu mine. „Ce faci, domnișoara Barbara?” - mă întreabă. În naivitatea mea, cred că m-au confundat cu altcineva. Dar nu – toate fetele frumoase sunt Barbara pentru ei. Îmi pun în mână o sticlă de Soplica și se apropie mult de mine. În jur sunt câteva femei și atmosfera se apropie de una de viol în grup. Nu e nimeni care să mă protejeze în zonă, așa că mă apropii de cortul unei televiziuni, TVN 24. Un jurnalist ușor îngrijorat îmi cere o țigară. Nimeni nu pare să se simtă în siguranță. Reporterii împinf microfoanele în fața oamenilor care par mai inofensivi, cel mai adesea femei.

Demult n-am mai văzut o atmosferă așa dură aici.

Se pare că s-au adunat zece mii de oameni.

Iar mulțimea crește încontinuu. Toată lumea marșează: mineri, ofițeri de la închisoare, bancheri, vameși. O aură de splendoare înconjoară un grup de polițiști. E extraordinar să-i vezi ținându-le partea protestatarilor; chiar și pe mine mă cuprinde atmosfera de sărbătoare. Îmi permit să arunc o țigară pe jos.

Un angajat la închisoare se apropie de mine. Mă interoghează, mă întreabă dacă susțin protestul și dacă simt în ce stare de inerție zace Polonia. Mă informează că toți muncitorii ca el vor același lucru – să nu fie tratați ca niște servitori civili. Nu vor să primească 80% din salariu când sunt în concediu medical. Ceea ce fac ei e periculos. E înalt și arată bine în uniformă. Crede că sindicatele sunt vocea poporului. Dar nu e foarte interesat de cererile minerilor, de exemplu. Eu nu pun multe întrebări, ci îl las pe el să vorbească. E rău, dar tot e mai bine ca acum 20 de ani. Măcar tinerii fumează jointuri la protest acum.

Mă simt în siguranță printre bărbații în uniforme – sunt cultivați, râd și pozează în fața aparatelor. Dar mai sunt câteva regiuni ale taberei pe care nu le-am explorat – mergem spre un cort în care protestatarii se pot odihni și sta jos la o masă. Aici găsim silezieni adevărați, care ne întreabă de unde suntem. De la VICE. „Și unde dă revista VICE petrecerea mai târziu?” - ne întreabă cu un puternic accent silezian și apoi încep să sară în jurul nostru declamând slogane. Nu știm exact ce înseamnă asta, dar atmosfera din cort e relaxată și distractivă. Fracțiunile individuale rămân unite și pot fi recunoscute după veste. Bătrânilor, solidaritatea le dă energie. E prezent și un marinar bătrân cu un papagal pe umăr și o femeie care strânge în mână mătăniile și se roagă. Pare frumoasă și calmă, dar când vrem să-i facem o fotografie, o întreabă pe prietena mea dacă e poloneză. Polonia e pe buzele tuturor. Se pare că mulțimea numără acum douăzeci de mii de oameni.

Trecem de câțiva protectori ai crucii. Cineva mă lovește în glumă. Dar suntem înconjurate mai ales de zâmbete. „O să dormiți aici?” îi întrebăm pe niște domni cu mustață. Sunt lucrători la căile ferate și par ofensați de întrebare. „Avem colegi în toată Polonia, avem unde dormi.” Dar plouă și e frig și ne întrebăm dacă toată lumea a reușit să-și găsească un adăpost peste noapte. Ce se va întâmpla aici după lăsarea întunericului? Atmosfera miroase a vodcă. E doar începutul…

Traducere: Oana Maria Zaharia